O TÂNĂRĂ ȘI NEFERICITĂ POETĂ DIN ARGENTINA...

S-a născut la Buenos Aires într-o familie de ovrei imigranți din Polonia. În 1954 este admisă la Facultatea de Filosofie și Jurnalism a Universității din capitala Argentinei, paralel studiind pictura. Frecventează cursuri de psihanaliză.

În anii 1961-1964 a locuit la Paris, unde face cunoștință cu Cortazar, Paz, Calvino etc. La Buenos Aires e apropiată de cercul suprarealiștilor. Îl intervievează de Borges. În 1966 i se acordă premiul pentru poezie. În 1968 obține bursa Guggenheim, în urma căreia are un sejur la New York.

După două tentative de suicid (1970 și 1972), ultimele cinci luni din viață și le petrece în ospiciu, la ieșirea din care își pune capăt zilelor cu o supradoză de stupefiante.

Din edițiile sale antume amintim: „Cel mai străin pământ” (1955), „Ultima curățenie” (1956), „Aventurile pierzaniei” (1963, cu o prefață de Octavio Paz), „Extragerea pietrei prostiei” (1968), „Nume și chipuri” (1969), „Infernul muzical” (1971), „Contesa sângeroasă” (1971).

Creația sa este tradusă în engleză, franceză, germană, italiană, portugheză, suedeză, cehă, rusă și alte limbi.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Inele de scrum

 

Vocile mele cântă

încât să nu le cântați voi

să-mi ticsiți gura cu perle în zori

veșmintele păsării dezolate în ploaie.

Acolo, în așteptare,

erupe o rumoare liliachie.

Și acolo, când va veni ziua,

o partiție solară sub mici tălpi negre.

Și când e noapte, mereu,

un trib de cuvinte mutilate

cerând azil în gâtlejul meu

pentru ca să nu le cânte

nefaștii proprietari de tăcere.

* * *

tăcere

eu mă alătur tăcerii

m-am contopit cu tăcerea

și lăsați-mă să fac

lăsați-mă să beau

lăsați-mă să spun

*      *     *

naufragiu îndărătul umbrei

îmbrățișarea pentru cel care se sinucide

cu tăcerea sângelui său

noaptea bău vin

și ea dansă goală printre osemintele ceții

*     *     *

animal lansat pe cea mai depărtată urmă a sa

ori fată goală stând în uitare

în timp ce capul ei rupt rătăcește plângând

în căutarea unui corp mai pur

*     *     *

atunci

când va fi să mor

voi dansa

pierdută în lumina vinului

și-a amantului din miezul nopții

*     *     *

călătorește inima păsării negre

a ta este singurătatea miezului de noapte

ale tale înțeleptele animale care îți populează visul

în așteptarea cuvântului străvechi

a ta dragostea și sunetul vântului frânt

 Caroline de Gundorode

en nastalgique je vagabandais

                                         par l'infini*.

                                    C. de G.

Lui Enrique Molina

Mâna îndrăgostirii de vânt

mângâie fața din depărtare.

Halucinant cu a sa „valiză din piele de pasăre”

el aleargă cu un cuțit prin memorie.

Cea care a fost devorată de oglindă

intră într-o urnă cu cenușă

alinând fiarele uitării.

_______________ 

*cuprins de nostalgie eu vagabondez prin infinit (fr.).

*      *      *

Eu cânt.

Nu este o invocație.

Doar numele care se reîntorc.

Poem

Tu alegi legătura cu rana

în cazul în care ne vorbim tăcerea.

Tu faci din viața mea

această ceremonie atât de pură.

Revelații

În noaptea dinspre tine

cuvintele sunt chei, sunt descuietori.

Și dorința de a muri e domnitoare.

Corpul tău totdeauna a fost

un adorat spațiu al revelațiilor.

La aniversarea ta

Primește această mină a bietei mele fețe

te rog să primești această dragoste

primește ceea ce e în mine și ești tu.

Distrugeri

...în sărut, nu în cauză

                     Quevedo

Luptă cu cuvintele ce ocultează

și stinge furia trupului meu elementar.

Îndrăgostiți

o floare

nu departe de noapte

corpul meu nud

se deschide spre

delicata urgență a rouăi

Cine luminează

Când mă privești

ochii mei sunt chei,

pereții păstrează secretele

spaima mea-i de cuvinte, de versuri.

Singură pe drumuri memora

o călătoare fascinantă

o flacără nestinsă.

Recunoaștere

Tu faci tăcerea liliacului ce-și flutură ramurile

în tragedia mea a vântului și a inimii.

Tu ai făcut din viața mea o poveste pentru copii

în care naufragii și morți

nu sunt decât pretextele unor fascinante ceremonii.

Prezență

vocea ta

nu este în stare să se desprindă de lucruri

de privirea mea

de care mă deposedezi

și fă-mi o barcă pe un râu din pietre

dacă nu e vocea ta

e cea care plouă în tăcerea febrei mele

tu îmi dezlegi ochii

și te rog

să-mi vorbești

mereu

Întâlnire

Cineva intră în tăcere și mă părăsește.

Acum singurătatea nu este singură.

Tu vorbești ca noaptea.

Te anunți precum setea.

Durată

De aici el plecă în noaptea neagră

iar corpul său trebuia să locuiască în odaia aceasta

unde suspinele, pașii periculoși

nu vin, dar prezența lui

legată de acest pat în care plânge

o față înflăcărată,

tăinuită în întuneric,

piatră prețioasă.

Vocea ta

Ambuscadă în scrisul meu

cântă în poemul meu.

Dulce ta voce de ostatic

încremenită în memoria mea.

Pajura o înșfacă în evadarea sa.

Aer tatuat pentru un absent.

Ceas care mai bate

astfel ca nicicând să nu te trezești.

Uitare

de cealaltă parte a nopții

iubirea e posibilă

– ia-mă –

ia-mă între dulci substanțe

care mor în fiece zi în memoria ta

Pași pierduți

Înainte a fost o lumină

m-am născut în limba mea

la câțiva pași de dragoste.

Noapte deschisă. Noapte prezentă.