POEME DIN POLONIA

Krzysztof D. SZATRAWSKI (Polonia, n. 1961)

Născut în orașul Kętrzynie. Poet, prozator, eseist, culturolog, critic literar și muzical, profesor universitar. A editat cărțile de poeme: „Mesajul ultimului dintre epigoni” (1981), „24 de ore de moarte” (1989), „Mai jos de vis” (1989), „Versuri grafice” (1990), „Nordul cântă tihnit” (1997), „Cântece de dragoste și despărțire” (1999), „Veac nou” (2014), „Timpul grădinilor în flăcări” (2017). Este autorul romanului „Recviem pentru erou” (1989), a volumului de nuvele „Plecarea” (2006) și a mai multor monografii tematice. Om emerit în cultură din Polonia, laureat al unor premii literare naționale și internaționale.

Traducător din creația poeților americani și israelieni. 

Președinte al Filialei Olsztynie a Uniunii Scriitorilor din Polonia.

În traducerea lui Leo BUTNARU

cimitirul din Cernăuți

dacă granițele există doar în noi

de ce eu am murit totuși din nou

într-o stație pustie

într-o călătorie ce nu contează

șoferul taie curbe

discuții cu necunoscuții

ce amintesc de mitologie

luminile Bucovinei ce te dau în somnolență

un gât de bere în loc de hrana obișnuită

oglindește proporțiile, șirul de evenimente

însă deja-i târziu și luna plină

e demnă de respect

peste oraș se lasă amurgul

inegala respirație a după-amiezii

măsoară timpul rămas până se întunecă

și lumina lunii

curge peste o colină albă

de parcă toți cei morți urmăresc

ce-ar fi cu-acest oraș uitat

dar dacă există cu-adevărat granițe

cum de se întâmplă că eu mor din nou

în pustietatea acestei stații

într-o călătorie ce nu contează

că doar, o știi și tu,

nicio moarte nu va sfârși această lume

ci doar îndepărtate spații

ne vor înghiți ca pe-o poveste

spusă înainte de somn

de profundis clamavi

mă scutur de somn și uitare

renasc din pulberea deznădejdii

bătrânii privesc de la înălțimea

culcușurilor calde

porumbeii se apropie cu un lejer tremolo

aerul atârnă peste creștetul meu

ca într-o fântână din care băusem

potolindu-mi neliniștea

eu cunosc numele lor: vanitatea,

dușmănia, dezmățul

reapar din somn, din disperare

știu

acum e timpul răspunderii

locul meu așteaptă un semn

cuvântul ce reflectă lumina stelară

trupul meu așternut –

piatra crăpată

și eu întind brațele

pierzând totul

ce puteam ruga să mi se dea

renasc din păcat și suferințe

reapar din inexistență și nimic

nimic nu ar înlocui bucuria nașterii

noaptea mea mai continuă

în mine mai ard grădinile

semnele se sting în lumina-n scădere

de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic

despre ceea ce mai înainte

n-aș fi putut să-mi amintesc

Iosif BRODSKI - CONTÂND LA „CONTA”

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, Iosif Brodski este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În anul 1977 i se acordă cetățenie americană. În anul următor este operat pe cord deschis.

În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Inițial, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime din New York, pe malul Hudsonului, apoi, în iunie 1997, reînhumat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Comunicare pentru un simpozion

Vă propun un tratat nu prea mare

despre autonomia privirii, ce apare grație

dependenței ei de obiectul atenției,

aflat obligatoriu în exterior; pe el însuși

ochiul nu se vede niciodată.

Mijind, ochiul plutește în urma vaporului,

se zburătăcește împreună cu pasărea de pe ram,

se învăluie în norul viselor ca steaua în nebuloasă;

pe sine însuși ochiul nu se vede niciodată –

să precizăm această idee și să ne referim la o

femeie frumoasă. La o anumită vârstă,

bărbații studiază din ochi femeile frumoase,

fără gând să le posede, fără un interes

aplicat. În pofida la asta, însă, ochiul,

ca un televizor care funcționează

într-un apartament pustiu, transmite imagini

în continuare. Întrebarea ar fi: de dragul cui?

Mai departe, urmează câteva teze din prelegerea

despre frumos. Privirea este mijlocul de

adaptare a organismului la mediul ostil. Chiar și atunci,

când te-ai adaptat completamente, acest mediu

rămâne în continuare neprietenos. Ostilitatea lui crește

în măsura aflării tale în el; și privirea se acutizează.

Frumusețea nu amenință absolut prin nimic. Frumusețea

nu tăinuiește în ea pericole. Statuia lui Apollo

nu mușcă. De asemenea nici cearșaful alb. Tu te repezi

în urma unei fuste foșnitoare în căutarea

marmurei. Simțul estetic este esența instinctului

autoconservării, mai sigur decât etica.

Urâciunea e mai ușor să o transformi în frumusețe,

decât să urâțești frumusețea. E necesar un genist

care să facă periculosul nepericulos. Pentru astfel

de tendințe trebuie să aplaudăm și să le acordăm

întregul sprijin. Însă despărțindu-se de corp, ochiul

mai curând ar prefera, probabil, să se stabilească

undeva în Italia, Olanda sau Elveția.

1989

Capadocia

O sută patruzeci de mii de oșteni ai lui Mitridat cel Mare –

arcași, călărași, sulițași în coifuri, alții cu paloșe, scuturi –

năvălesc în țara pre nume Capadocia. Armata și-a întins

coloanele, înșirându-se. Călăreții privesc înnegurați pe de

lături. Rușinându-se de sărăcia lor, spațiile, la fiece pas,

simt cum depărtările se apropie. Mai ales munții, crestele cărora,

în egală măsură obosind de la purpurul zărilor-zorilor,

de la liliachiul amurgurilor, de la înghesuiala norilor, agerimea

privirilor străinului, devin mai distincte, dacă nu chiar clare.

De departe, armata seamănă unui fluviu șerpuitor,

izvorul căruia nu ar vrea să rămână departe de

locul revărsării, iar locurile, pe măsura mișcării

armatei spre răsărit, se reflectă ca într-o albie, dintr-o

provincie uitată, cu pământul argilos, roșcat, provizoriu

transformându-se într-un mândru fund imperturbabil

al istorie. Hârșiitul mulțimilor de picioare,

înjurături, zângănitul cataramelor harnașamentelor,

al tecilor lovite de zale, larmă, desișuri de sulițe. Dintr-o dată

călărețul cercetaș, din frunte, ceva mai departe, încremenește

ca înfipt în pământ. Ar fi adevărat ce vede, urgie?

Spre zare, în curmezișul podișului, substituind peisajul, stau

legiunile lui Sulla. Sulla care, uitând de Maria, a adus încoace

marile legiuni, pentru a-l lămuri pe cel ce are nevoie de asta,

cui – în pofida stigmatului lunii de iarnă – aparține totuși 

Cappodocia. Oprindu-se, armata se reorganizează de luptă.

Podișul pietros devine locul în care pentru ultima oară

nu a murit nimeni. Fum abătut de la focuri,

hohote de râs, cântec: „Vulpea nimeri în capcană”.

Stând pe o piatră netedă, regele Mitridat vede ca în vis

inevitabilul: trup gol, piept, lamă, șolduri smolite, inele de scamă.

Astea le văd și toți oștenii,

plus legiunile lui Sulla. Ceea ce nu ar fi numaidecât

lipsa posibilității de-a alege, ci efectul lunii pline. În Asia

spațiul, de regulă, se ascunde de reproșurile

că ar fi uniform, și chiar de el însuși se ascunde

în cotropitorii ce năvălesc, în capete încoronate, în argint

și zale sau bărbi lățoase. În scăldatul de lună,

deja armata nu mai e fluviu, încântat de întinsul său,

ci un lac uriaș, adâncimea căruia e chiar ceea de ce are nevoie

spațiul, dăinuitor de obicei în sine închis,

proporțional, s-ar spune, căilor care duc spre el.

iată de ce ba parții sau, mai rar, romanii,

ba unii, ba alții uneori se abat spre Capadocia.

Armate fără de care nici acest podiș, nici, să zicem, munții

nu ar fi știut cum arată ele în profil; cu atât mai mult,

în unghi trei sferturi.

Două lacuri adormite cu trupuri plutitoare, lucitoare 

în interiorul lor ca o victorie a florei

asupra faunei, pentru ca spre dimineață să se unească

în defileu într-o oglindă comună, în care ar încăpea

toată Capadocia – cerul, pământul, turmele,

șopârlele abile – însă în care fețele

scapă vederii. Poate dor vulturului,

plutitor în întuneric, obișnuit cu siguranța aripilor sale,

i-ar fi cunoscut viitorul. Privind nepăsător în jos,

pasărea – dat fiind că pasărea, spre deosebire de rege,

în genere spre deosebire de om, – plutind în prezent,

involuntar plutește în viitor și, firește, în trecut,

în istorie: în acțiunea care s-a întins

până la înnoptare. Pentru că ea, nu încape îndoială,

reprezintă frecarea a ceea ce e vremelnic de ceva

constant. A chibritului de fosfor, a visului

de realitate, a armatei de pământul în care se află. În Asia

se luminează repede. O pasăre ciripește. Trupul

e cuprins de tremur, când te trezești,

molipsind de fiori lungile umbre care

se lipesc strâns, cu încăpăținare,

de pământ. În semiîntunericul lăptos din zori

răsună nechezat, tuse, frânturi de fraze.

Și soarele văzut de o jumătate de milion de ochi

pune în mișcare sulițe, coapse, cvadrige,

călăreți, arcași, infanteriști. Și armatele

pornesc una spre alta, ca un rând scris după altul

într-o carte închisă la mijloc,

deoarece – mai exact! – ca două oglinzi, ca două scuturi, ca două

fețe, două sume adunate împreună

și care dau diferența calculată de Sulla

din Capadocia. Iarba căreia,

pe sine însăși nevăzându-se de când se știe,

câștigă cel mai mult din zângănituri,

scrâșnete, bubuituri, urlete și celelalte, privindu-se

în cioburile legiunilor distruse, doborâte,

a celor din Pont răpuși. Fluturându-și paloșul,

regele Mitridat, fără a se gândi la ceva anume,

călărește prin mijlocul haosului, cu sulițe, larmă.

Din depărtare, bătălia arată ca un concentrat „O-ho-ho!”,

un „Ohohoooo” continuu, mai bine zis,

ca de la vederea dedublării sale

gemenele înnebunit al amalgamului.

Și cu fiecare din cei răpuși, meleagul capodocian,

asemeni unui ascuțiș ce se tunchește,

își pierde conturul clarității. Și la răsărit, și

în sud se înstăpânește din nou neclaritatea, silueta,

astfel parcă cei căzuți iau cu ei în cealaltă lume

trăsăturile Capadociei cucerite.

1992

Iosif BRODSKI - PERPETUUM

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

*      *     *

Penultimul etaj                                                               

mai înainte simte întunericul

decât înconjurătorul peisaj;

eu te voi îmbrățișa,

învelindu-te-n pardesiu

cât mai bine,

pentru că la geam ploaia

e bocet irezistibil

pentru tine, pentru mine.

Vremea e să plecăm.

Ghemul este tăiat

de un fir de argint.

Demult a trecut

timpul nostru, o știm.

Și noi ne-om schimba

obișnuitul regim.

Deja va fi să trăim

după un ceas străin.

Anii 60

Intermezzo de iulie

Fetele pe care le-am îmbrățișat,

cu care ne-am culcat,

amicii, cu care am băut,

rudele, care ne-au hrănit, procurându-ne cele necesare,

frații și surorile pe care atât de mult i-am iubit,

cunoscuții, vecinii întâmplători, de la etajul de sus,

colegii de școală, învățătorii noștri, – da, toți dimpreună, –

de ce nu-i mai văd,

unde s-o fi prăpăstuit?

Se apropie toamna, a câta la număr, vine toamna,

o toamnă nouă foșnește necunoscut în frunziș

și iată că din nou pe dinaintea mea trec, se-afundă în noapte,

apoi ies la lumina zilei – roșii, chipuri necunoscute.

Oare toate ele să fie moarte, oare acesta-i adevărul,

fiecare din cei care m-au iubit, m-a îmbrățișat, radios, cu afecțiune,

oare chiar n-o să mai aud din depărtare al fratelui chemător glas,

chiar să fi plecat definitiv toți, toate

și doar eu să fi rămas?

Pe aici, de unul singur, printre ulițe vechi și noi,

trec nelumit, pe nimeni nu mai întâlnesc,

nu trebuie să intru nicăieri, îngustele scări curate

și apartamentele străine, durerile mi le retrezesc.

Dar sună tu, sună tu, viață nouă, peste bocetul meu,

să mă deprind cu alte iubiri, a câtelea la număr, cu noi jertfe,

cu chipuri necunoscute, cu gălăgia străină și noi veșminte,

deci, sună, sună, închide-mi în nas ușă, poartă cu zăvor greu.

Deci, lărmuiește peste creștetul meu, cu noul, largul tău flanc,

drângănește peste umerii mei, reflectă-mi umbra

crâmpei cu crâmpei

în lucioasa ta piatră tare,

această piatră fie-mi farul licăritor din beznă,

pe mine lăsându-mă, lăsându-mă pe mine

morților mei.

1961