Iosif BRODSKI (1940–1996)
Născut în Leningrad. În
anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică
foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o
perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui
proces aranjat, este trimis la o
expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat
„pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972
emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la
universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel,
iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Înmormântat la cimitirul
San Michele din Veneția.
În traducerea lui Leo BUTNARU
* *
*
Penultimul
etaj
mai
înainte simte întunericul
decât
înconjurătorul peisaj;
eu
te voi îmbrățișa,
învelindu-te-n
pardesiu
cât
mai bine,
pentru
că la geam ploaia
e
bocet irezistibil
pentru
tine, pentru mine.
Vremea
e să plecăm.
Ghemul
este tăiat
de
un fir de argint.
Demult
a trecut
timpul
nostru, o știm.
Și
noi ne-om schimba
obișnuitul
regim.
Deja
va fi să trăim
după
un ceas străin.
Anii 60
Intermezzo de iulie
Fetele pe
care le-am îmbrățișat,
cu care
ne-am culcat,
amicii, cu
care am băut,
rudele, care
ne-au hrănit, procurându-ne cele necesare,
frații și
surorile pe care atât de mult i-am iubit,
cunoscuții,
vecinii întâmplători, de la etajul de sus,
colegii de
școală, învățătorii noștri, – da, toți dimpreună, –
de ce nu-i mai
văd,
unde s-o fi
prăpăstuit?
Se apropie
toamna, a câta la număr, vine toamna,
o toamnă
nouă foșnește necunoscut în frunziș
și iată că
din nou pe dinaintea mea trec, se-afundă în noapte,
apoi ies la
lumina zilei – roșii, chipuri necunoscute.
Oare toate
ele să fie moarte, oare acesta-i adevărul,
fiecare din
cei care m-au iubit, m-a îmbrățișat, radios, cu afecțiune,
oare chiar
n-o să mai aud din depărtare al fratelui chemător glas,
chiar să fi
plecat definitiv toți, toate
și doar eu
să fi rămas?
Pe aici, de
unul singur, printre ulițe vechi și noi,
trec
nelumit, pe nimeni nu mai întâlnesc,
nu trebuie
să intru nicăieri, îngustele scări curate
și
apartamentele străine, durerile mi le retrezesc.
Dar sună tu,
sună tu, viață nouă, peste bocetul meu,
să mă
deprind cu alte iubiri, a câtelea la număr, cu noi jertfe,
cu chipuri
necunoscute, cu gălăgia străină și noi veșminte,
deci, sună,
sună, închide-mi în nas ușă, poartă cu zăvor greu.
Deci,
lărmuiește peste creștetul meu, cu noul, largul tău flanc,
drângănește
peste umerii mei, reflectă-mi umbra
crâmpei cu
crâmpei
în lucioasa
ta piatră tare,
această
piatră fie-mi farul licăritor din beznă,
pe mine
lăsându-mă, lăsându-mă pe mine
morților
mei.
1961
Cântec (Veni somnul de prin șapte sate...)
Veni
de departe somnul din vreo șapte sate.
Lenea,
cucoană mare, veni tot de peste șapte hotare.
Ne
găteam de-a ne culca, dar soba nu arde, na!
Geamurile
toate privesc numai spre miază-noapte.
Lângă
pârâul hai-hui străjuiește căpița nimănui,
iar
drumul mare îl inundă tulbure undă,
încât
se pare că-i bun de luntre, de lopătare.
Sub
greime de albină, răsărita-și scăpă capul pe tulpină.
Sau
că bate ploaie, sau că duduia te-așteaptă-n odaie.
Înhamă
caii, iha! și pornim spre ea.
Nu
e mare lucru s-arunci o piatră-n apele adânci.
Să
mai bem, apoi pe mătase să ne culcăm.
De
ce taci, de ce nu vorbești, și ca buha te zgâiești?
Sau
gardul e zimțat ca pădurea de brad,
dincolo
de care, de gonești cu spor, dai de-un foișor?
Hai
înhamă calul, urcă să trecem dealul.
Însă
acolo nu-i foișor, ci un schit fără pridvor.
Și
împrejur crește deasă iarbă mănăstirească.
Nici
tu ambare, nici izbe, nici fățare.
Dar
nu m-am răzgândit niciun dram, pune roibu-n ham.
Mănăstirea-i
bună-n toate, de n-ar fi pustietate
și
părintele egumen, vă spun, de n-ar fi, bietul, nebun
1964
Carte poștală din orașul K.
Lui Tomas Venclova*
Ruinele
sunt sărbătoarea oxigenului
și
a timpului. Arhi-noul Arhimede
la
vechea sa lege ar fi putut adăuga
că
un corp, aflat în spațiu,
este
împins, respins de spațiu.
Apa
în
reflecții posomorâte fărâmițează ruinele
Palatului
Kurfürst; și nu este exclus ca deja
acesta
să asculte mai atent de prorocirile râului
decât
în zile de prea mare încredere în sine
când
a fost să-l înalte kurfürstul.
Cineva
rătăcește
printre ruine, răvășind
frunzele
din ani trecuți. Poate că-i vântul,
fiu
rătăcitor care, de cum reveni în
casa
părintească, a și primit scrisorile
ce
veniseră în lipsa lui.
1967
_______________
*Timas Venclova (n.
1938) – scriitor și disident lituanian.
Aproape elegie
În
vremi trecute, sub colonadele Birjei,
și
eu așteptam să treacă ploaia rece.
Credeam
că-acela era dar dumnezeiesc.
Posibil,
să nu fi greșit. Că doar cândva și eu
fost-am
fericit. Trăiam în prizonieratul
îngerilor.
Umblam la vânători de vârcolaci.
Pe
o drăgălașă domnișoară, ce urcase grăbit
scările
intrării principale, prinsei a o pândi,
cum
lui Iacov-biblicul i se întâmplase.
Dar
toate
astea s-au dus fără întoarcere.
Însă
azi, privind prin geam, scriind pe el
„unde”,
– nu pun semnul întrebării.
Zi
de septembrie. În fața mea – grădina.
Un
tunet îndepărtat ne face-atent auzul.
În
frunzișul des perele pârguite
atârnă
ca niște semne bărbătești.
Și
doar ploaia în mintea-mi somnolentă
ca
în bucătăria unor rude depărtate – zgârcit
lasă
auzul meu să-și amintească acele vremi:
încă
nu-i muzică, dar deja nici zgomot nu mai e.
1968
* *
*
Un
Laocoon de lemn, pe o vreme aruncându-și muntele
din
spate, se-arată de sub un nor uriaș. Tăios, rafalele vântului
năvălesc
de pe promontoriu. Vocea se străduie să rețină
cuvintele,
țipând scurt, tresărit, în limitele sensului.
Se
declanșează ploaia. Otgoanele răsucite lovesc, lipăit,
spatele
dealurilor, ca la baie datul cu palmele peste omoplați.
Mediterana
se mișcă dincolo de rămășițele colonadelor
ca
o limbă sărată după colții dinților cariați, ruinați.
Inima
sălbăticită mai bate, mai bate, ca pentru două.
Fiece
vânător știe unde se ascund fazanii, locul discret.
După
ziua de azi stă nemișcată ziua de mâine,
cum
stă rânduit predicatul după subiect.
1975-1976
* *
*
În
orășelul, din care moartea s-a răspândit pe harta școlară,
caldarâmul
lucește ca solzii pe crap, în raze de seară,
în
castanul secular se topesc albe lumânări de stearină,
iar
pădurea de fontă tânjește după oratorii de pomină.
Prin
perdelele de tifon, decolorate de la spălare și ceață,
răzbat
lăstari de garoafe și ácele orologiului din turnul din piață;
în
depărtare, hodorogește tramvaiul, ca-n vremi de odinioară,
însă
nimeni nu mai coboară la stadion sau la gară.
Terminarea
războiului nu-nseamnă pe scaun, pe vieneza-i spetează
rochia
întinsă a unei blonde, cam pe după-amiază,
sau
aripioarele unui glonț argintiu, prelung zumzăitoare,
ce
duc viața undeva spre Sud, în iulie sau alte luni caniculare.
1976
Dedicație lui Girollamo
Marcello*
Odată
iarna, și eu am plutit încoace
din
Egipt, presupunând că pe țărmul aglomerat
voi
fi întâmpinat de soția ce ar fi purtat un palton de blană
și
pălărie cu voaletă. Însă am fost întâlnit nu de ea,
ci
de două bătrânele blonde cu dinți de aur. Pe urmă,
patronul-american
avea să-mi explice că,
de
s-ar întâmpla ca el să fie jefuit,
blondele
i-ar fi permis pe o vreme
să
lege tei de curmei
și
să supraviețuiască. Eu dădeam aprobator din cap
și
râdeam. Cheiul părea nesfârșit,
pustiu.
Lumina de iarnă, de mai departe,
transforma
palatele în veselă de faianță,
iar
populația – în inși care nu se decid
să
se atingă de ea. Așadar,
nu
putea fi vorba nici de voaletă,
nici
de palton de blană. Unicele lucruri transparente
erau
aerul și perdelele roze, dantelate
ale
hotelului „Meleagru și Atlanta”,
unde
deja chiar și acum unsprezece ani
aș
fi putut să-mi dau seama că, din păcate,
viitorul
deja sosise. Când omul e singur,
el
se află în viitor, deoarece acesta, la rândul său,
poate
să se descurce
și
fără obiectele supersonice
de
forme aerodinamice ale tiranului detronat
ca
o statuie doborâtă. Când omul e nefericit
el
se află în viitor. Astăzi
eu
nu mă mai postez în patru labe în camera de hotel,
imitând
mobila, astfel mai și apărându-mă
de
propriile mele maxime. Astăzi, a muri de durere
ar
însemna, mă tem să o spun,
să
mori cu întârziere; iar cei care întârzie
nu
sunt iubiți în viitor.
Cheiul
fojgăiește
de
adolescenți ce flanează arăbește. Atunci,
voaleta
se extinsese în păienjeniș de zvonuri
care
mai apoi aveau să se transforme într-o rețea de riduri,
iar
blondele de multă vreme au fost înghițite de Auschwitzul lor canin.
Nu
se mai vede nici patronul. Se creează impresia
că
ne-am fi salvat doar eu
și
apa: pentru că nici ea
nu
are trecut.
1988
__________________
* Girollamo Marcello (1860 – 1940) – militar și politician italian.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu