joi, 8 noiembrie 2018

POEME DIN POLONIA



Krzysztof D. SZATRAWSKI (Polonia, n. 1961)

Născut în orașul Kętrzynie. Poet, prozator, eseist, culturolog, critic literar și muzical, profesor universitar. A editat cărțile de poeme: „Mesajul ultimului dintre epigoni” (1981), „24 de ore de moarte” (1989), „Mai jos de vis” (1989), „Versuri grafice” (1990), „Nordul cântă tihnit” (1997), „Cântece de dragoste și despărțire” (1999), „Veac nou” (2014), „Timpul grădinilor în flăcări” (2017). Este autorul romanului „Recviem pentru erou” (1989), a volumului de nuvele „Plecarea” (2006) și a mai multor monografii tematice. Om emerit în cultură din Polonia, laureat al unor premii literare naționale și internaționale.
Traducător din creația poeților americani și israelieni. 
Președinte al Filialei Olsztynie a Uniunii Scriitorilor din Polonia.

În traducerea lui Leo BUTNARU



cimitirul din Cernăuți

dacă granițele există doar în noi
de ce eu am murit totuși din nou
într-o stație pustie
într-o călătorie ce nu contează
șoferul taie curbe
discuții cu necunoscuții
ce amintesc de mitologie
luminile Bucovinei ce te dau în somnolență

un gât de bere în loc de hrana obișnuită
oglindește proporțiile, șirul de evenimente
însă deja-i târziu și luna plină
e demnă de respect
peste oraș se lasă amurgul
inegala respirație a după-amiezii
măsoară timpul rămas până se întunecă
și lumina lunii
curge peste o colină albă
de parcă toți cei morți urmăresc
ce-ar fi cu-acest oraș uitat

dar dacă există cu-adevărat granițe
cum de se întâmplă că eu mor din nou
în pustietatea acestei stații
într-o călătorie ce nu contează
că doar, o știi și tu,
nicio moarte nu va sfârși această lume
ci doar îndepărtate spații
ne vor înghiți ca pe-o poveste
spusă înainte de somn


de profundis clamavi

mă scutur de somn și uitare
renasc din pulberea deznădejdii
bătrânii privesc de la înălțimea
culcușurilor calde
porumbeii se apropie cu un lejer tremolo
aerul atârnă peste creștetul meu
ca într-o fântână din care băusem
potolindu-mi neliniștea
eu cunosc numele lor: vanitatea,
dușmănia, dezmățul

reapar din somn, din disperare
știu
acum e timpul răspunderii
locul meu așteaptă un semn
cuvântul ce reflectă lumina stelară
trupul meu așternut –
piatra crăpată
și eu întind brațele
pierzând totul
ce puteam ruga să mi se dea

renasc din păcat și suferințe
reapar din inexistență și nimic
nimic nu ar înlocui bucuria nașterii
noaptea mea mai continuă
în mine mai ard grădinile
semnele se sting în lumina-n scădere
de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic
despre ceea ce mai înainte
n-aș fi putut să-mi amintesc


noua cucerire a Troii

o nouă cucerire a Troii
va începe în mai, la ora șaisprezece zero-zero
florile își vor deschide cupele
iar soarele va deraia de parcă
s-ar fi terminat spațiul în cerul
plin de păsări
și fâlfâit de stindarde
slujbașii vor ridica din sprâncene
solidari în nedumerirea lor
da

în acea zi se vor împlini douăzeci de ani din viață Elenei
care, căscând, va răsfoi reviste fițoase
cu bârfe proaspete din Africa, ediții la modă din Lesbos
viața ei ca o loază ce-abia prinde puteri
peste apele Scamandrului
nicicând nu are a se încheia
nicicând

dar dacă ar fi să se întâmple pe-aici ceva
mai curând doar în somn, în ceasul confuz dinspre zori
când senatorii se apleacă
peste masa copioasă
iar poeții, băgându-și în gură bucăți mari
vor lăuda bucatele
binecuvântându-și mirosul delicat
care le-a permis să găsească
o astfel de gazdă

când elena va trece-n al patrulea deceniu de viață
iar bătrânul Ahile cu cuțitul între dinți
se va afunda în virtuala lume a literaturii
printr-un sistem de valori
prin hățișurile aluziilor
se va strecura întunecatul univers de sensuri
și nimic nu va anula necesitatea
ce mișcă lumea noastră
și nici nu va încerca să anuleze ceva
în lenea generală, celelalte însă fiind
posibile

posibile faptele cuceritorilor
să le interpretezi cum îți vine
iar concluziile despre idioțenia diriguitorilor
sunt de la sine înțelese
la urma urmelor
mai devreme sau mai târziu
călăii – cu gurile pline de aur și încredințări
în intenții mai bune –
vor dispărea într-o direcție necunoscută
palatele lor pustii le va umple trilul păsărilor
și se va instaura omniprezenta fericire
găsindu-se și din cei care chiar vor lăcrima de fericire
iar copii vor întreba
ce-o fi
ce

acesta nu e decât hohotul de râs al calului de lemn
calul tras pe tălpi late
hohotește nechezat pentru că a fost cumpărat
la second-hand  – vor răspunde doicile
dând drumul la televizor
acesta să răspundă la toate întrebările
chiar înainte ca cineva să reușească a le formula

astfel preziceau cu mult înainte de noi
și va fi o mare bucurie
și scrâșnet de măsele


vânzătorul de nume

eu scriu șir de nume pe nisip
și merg cu pas de orb
însă văd clar și departe
iată piața inundată de soare
zidul orașului își înalță mândru turnul de veghe
și astfel fie totdeauna
înflorească dezlănțuit grădinile
fie mereu populate străzile, iar tramvaie albastre
gonească libere pe alei umbroase
și drepte, corecte fie numele
cu înțeles unic, limpede
pentru că eu vând fără să am vreun venit
posibil, aici să-și găsească numele și
domnișoara cu ochi triști
care-și caută de drumul ei
aici va citi numele copilului
ce privește în apa repede
mai am și nume cu garanție pe viață
altele mai ieftine, pentru o noapte și probabil

eu deja am scris despre toate, chiar dacă
multe din ele au rămas uitate
nici că aș putea să le numesc
sub cerul senin ca ochii îngerului
copacii se înfioară ca un dragon rănit, iar
tinerețea mea încearcă să facă față
ultimilor ofensatori, însă curând
curând și ei vor dispărea
astfel că eu
închid ochii, ca și cum ei ar fi o portiță
forjată iscusit din oțel negriu
de parcă ar fi arbori aplecați
peste piatra calicită
bătrânețea mea știrbă își află tihna
repetând finaluri de litanii
și același glas, aceleași cuvinte
le răspândește vântul, ștergând urmele
mult timp de-aici încolo

într-un an oarecare

decembrie sau chiar ianuarie
cine mai urmărește datele
răsfoind calendarul
așteaptă miezul nopții, privind la ceasul
care numără încet secundele
pe meleagurile unde respirația și cuvântul
s-au ascuns în gâtlej, unde nu cântă păsări
iar nopțile sunt mai reci decât zilele
noi mai reușind să prindem această clipă
sau doar ni se pare așa ceva
sufocându-ne de neîncredere în sine
dansând îndelung
pentru ca sângele să nu ni se răcească în vene
după care eu mă așez pe covor
trec din mână în mână discuri prăfuite
vinilin cu tangoul lui Vertinski
primii fiori la auzul lui Billie Holiday
melodiile tihnite din anii douăzeci
de fapt eu nu mai aștept nimic
poate doar defectarea gramofonului
care ține minte timpuri mai bune
și de care deja nu se mai fabrică, prin urmare
odată cu gramofonul vor dispărea plăcile
și muzica scrâșnitoare ca nisipul
deja, probabil, e ianuarie și eu
închid ochii, până visul să mă privească
și nimeni nu vede cât de gol sunt eu
și ce puțin
infim de puțin înseamnă asta
sau aprind lumina
ca înmărmurit
să privesc clara ei singurătate
ce ar trebui să ne însoțească
și nu răsăritul vreunei oarecare speranțe

dacă ești Socrate

dacă tu chiar ești cel drept care te dai
ești în stare de orice
însă nu dorești nimic
serile stai în liniștea
ce-ți plutește peste creștet
precum crestele norilor, ca ecourile străzilor
ca larma jocurilor de copii, urletul sirenelor poliției

sau poate asta e ambulanța
ce gonește pentru a
potoli temperatura gândurilor noastre demente
pro și contra
astfel că deja
tu îți spui că încă
nu, nu acum
nu data aceasta
cu degetele rebegite luând ceașca de ceai
și gândul se transformă în imagine
și se deschide-n
cuvinte care dispar în uitare
porumbeii albi se așază pe cornișă
umblă încolo-încoace pe pervaz, pătează pereții
ciocănesc în geam, desfăcându-și aripile leneșe
iar dacă tu ești unul din cei
studiați în școală
nu ești în stare de nimic
care în mare ar fi posibil, deoarece
te temi până și de dorințe
ca speranțe, pe care le diluezi
cu ce e tare, dens, ca sângele

peste lingurița cu zahăr
storci lacrimi din lămâie
ca pe niște picături de durere a sufletului și
de oricare nenorocire
ca pe medicamente pentru viață
deoarece
tu ești atât de adevărat
încât mai că nu exiști



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu