POEME DIN POLONIA

Krzysztof D. SZATRAWSKI (Polonia, n. 1961)

Născut în orașul Kętrzynie. Poet, prozator, eseist, culturolog, critic literar și muzical, profesor universitar. A editat cărțile de poeme: „Mesajul ultimului dintre epigoni” (1981), „24 de ore de moarte” (1989), „Mai jos de vis” (1989), „Versuri grafice” (1990), „Nordul cântă tihnit” (1997), „Cântece de dragoste și despărțire” (1999), „Veac nou” (2014), „Timpul grădinilor în flăcări” (2017). Este autorul romanului „Recviem pentru erou” (1989), a volumului de nuvele „Plecarea” (2006) și a mai multor monografii tematice. Om emerit în cultură din Polonia, laureat al unor premii literare naționale și internaționale.

Traducător din creația poeților americani și israelieni. 

Președinte al Filialei Olsztynie a Uniunii Scriitorilor din Polonia.

În traducerea lui Leo BUTNARU

cimitirul din Cernăuți

dacă granițele există doar în noi

de ce eu am murit totuși din nou

într-o stație pustie

într-o călătorie ce nu contează

șoferul taie curbe

discuții cu necunoscuții

ce amintesc de mitologie

luminile Bucovinei ce te dau în somnolență

un gât de bere în loc de hrana obișnuită

oglindește proporțiile, șirul de evenimente

însă deja-i târziu și luna plină

e demnă de respect

peste oraș se lasă amurgul

inegala respirație a după-amiezii

măsoară timpul rămas până se întunecă

și lumina lunii

curge peste o colină albă

de parcă toți cei morți urmăresc

ce-ar fi cu-acest oraș uitat

dar dacă există cu-adevărat granițe

cum de se întâmplă că eu mor din nou

în pustietatea acestei stații

într-o călătorie ce nu contează

că doar, o știi și tu,

nicio moarte nu va sfârși această lume

ci doar îndepărtate spații

ne vor înghiți ca pe-o poveste

spusă înainte de somn

de profundis clamavi

mă scutur de somn și uitare

renasc din pulberea deznădejdii

bătrânii privesc de la înălțimea

culcușurilor calde

porumbeii se apropie cu un lejer tremolo

aerul atârnă peste creștetul meu

ca într-o fântână din care băusem

potolindu-mi neliniștea

eu cunosc numele lor: vanitatea,

dușmănia, dezmățul

reapar din somn, din disperare

știu

acum e timpul răspunderii

locul meu așteaptă un semn

cuvântul ce reflectă lumina stelară

trupul meu așternut –

piatra crăpată

și eu întind brațele

pierzând totul

ce puteam ruga să mi se dea

renasc din păcat și suferințe

reapar din inexistență și nimic

nimic nu ar înlocui bucuria nașterii

noaptea mea mai continuă

în mine mai ard grădinile

semnele se sting în lumina-n scădere

de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic

despre ceea ce mai înainte

n-aș fi putut să-mi amintesc

noua cucerire a Troii

o nouă cucerire a Troii

va începe în mai, la ora șaisprezece zero-zero

florile își vor deschide cupele

iar soarele va deraia de parcă

s-ar fi terminat spațiul în cerul

plin de păsări

și fâlfâit de stindarde

slujbașii vor ridica din sprâncene

solidari în nedumerirea lor

da

în acea zi se vor împlini douăzeci de ani din viață Elenei

care, căscând, va răsfoi reviste fițoase

cu bârfe proaspete din Africa, ediții la modă din Lesbos

viața ei ca o loază ce-abia prinde puteri

peste apele Scamandrului

nicicând nu are a se încheia

nicicând

dar dacă ar fi să se întâmple pe-aici ceva

mai curând doar în somn, în ceasul confuz dinspre zori

când senatorii se apleacă

peste masa copioasă

iar poeții, băgându-și în gură bucăți mari

vor lăuda bucatele

binecuvântându-și mirosul delicat

care le-a permis să găsească

o astfel de gazdă

când elena va trece-n al patrulea deceniu de viață

iar bătrânul Ahile cu cuțitul între dinți

se va afunda în virtuala lume a literaturii

printr-un sistem de valori

prin hățișurile aluziilor

se va strecura întunecatul univers de sensuri

și nimic nu va anula necesitatea

ce mișcă lumea noastră

și nici nu va încerca să anuleze ceva

în lenea generală, celelalte însă fiind

posibile

posibile faptele cuceritorilor

să le interpretezi cum îți vine

iar concluziile despre idioțenia diriguitorilor

sunt de la sine înțelese

la urma urmelor

mai devreme sau mai târziu

călăii – cu gurile pline de aur și încredințări

în intenții mai bune –

vor dispărea într-o direcție necunoscută

palatele lor pustii le va umple trilul păsărilor

și se va instaura omniprezenta fericire

găsindu-se și din cei care chiar vor lăcrima de fericire

iar copii vor întreba

ce-o fi

ce

acesta nu e decât hohotul de râs al calului de lemn

calul tras pe tălpi late

hohotește nechezat pentru că a fost cumpărat

la second-hand  – vor răspunde doicile

dând drumul la televizor

acesta să răspundă la toate întrebările

chiar înainte ca cineva să reușească a le formula

astfel preziceau cu mult înainte de noi

și va fi o mare bucurie

și scrâșnet de măsele

vânzătorul de nume

eu scriu șir de nume pe nisip

și merg cu pas de orb

însă văd clar și departe

iată piața inundată de soare

zidul orașului își înalță mândru turnul de veghe

și astfel fie totdeauna

înflorească dezlănțuit grădinile

fie mereu populate străzile, iar tramvaie albastre

gonească libere pe alei umbroase

și drepte, corecte fie numele

cu înțeles unic, limpede

pentru că eu vând fără să am vreun venit

posibil, aici să-și găsească numele și

domnișoara cu ochi triști

care-și caută de drumul ei

aici va citi numele copilului

ce privește în apa repede

mai am și nume cu garanție pe viață

altele mai ieftine, pentru o noapte și probabil

eu deja am scris despre toate, chiar dacă

multe din ele au rămas uitate

nici că aș putea să le numesc

sub cerul senin ca ochii îngerului

copacii se înfioară ca un dragon rănit, iar

tinerețea mea încearcă să facă față

ultimilor ofensatori, însă curând

curând și ei vor dispărea

astfel că eu

închid ochii, ca și cum ei ar fi o portiță

forjată iscusit din oțel negriu

de parcă ar fi arbori aplecați

peste piatra calicită

bătrânețea mea știrbă își află tihna

repetând finaluri de litanii

și același glas, aceleași cuvinte

le răspândește vântul, ștergând urmele

mult timp de-aici încolo

într-un an oarecare

decembrie sau chiar ianuarie

cine mai urmărește datele

răsfoind calendarul

așteaptă miezul nopții, privind la ceasul

care numără încet secundele

pe meleagurile unde respirația și cuvântul

s-au ascuns în gâtlej, unde nu cântă păsări

iar nopțile sunt mai reci decât zilele

noi mai reușind să prindem această clipă

sau doar ni se pare așa ceva

sufocându-ne de neîncredere în sine

dansând îndelung

pentru ca sângele să nu ni se răcească în vene

după care eu mă așez pe covor

trec din mână în mână discuri prăfuite

vinilin cu tangoul lui Vertinski

primii fiori la auzul lui Billie Holiday

melodiile tihnite din anii douăzeci

de fapt eu nu mai aștept nimic

poate doar defectarea gramofonului

care ține minte timpuri mai bune

și de care deja nu se mai fabrică, prin urmare

odată cu gramofonul vor dispărea plăcile

și muzica scrâșnitoare ca nisipul

deja, probabil, e ianuarie și eu

închid ochii, până visul să mă privească

și nimeni nu vede cât de gol sunt eu

și ce puțin

infim de puțin înseamnă asta

sau aprind lumina

ca înmărmurit

să privesc clara ei singurătate

ce ar trebui să ne însoțească

și nu răsăritul vreunei oarecare speranțe

dacă ești Socrate

dacă tu chiar ești cel drept care te dai

ești în stare de orice

însă nu dorești nimic

serile stai în liniștea

ce-ți plutește peste creștet

precum crestele norilor, ca ecourile străzilor

ca larma jocurilor de copii, urletul sirenelor poliției

sau poate asta e ambulanța

ce gonește pentru a

potoli temperatura gândurilor noastre demente

pro și contra

astfel că deja

tu îți spui că încă

nu, nu acum

nu data aceasta

cu degetele rebegite luând ceașca de ceai

și gândul se transformă în imagine

și se deschide-n

cuvinte care dispar în uitare

porumbeii albi se așază pe cornișă

umblă încolo-încoace pe pervaz, pătează pereții

ciocănesc în geam, desfăcându-și aripile leneșe

iar dacă tu ești unul din cei

studiați în școală

nu ești în stare de nimic

care în mare ar fi posibil, deoarece

te temi până și de dorințe

ca speranțe, pe care le diluezi

cu ce e tare, dens, ca sângele

peste lingurița cu zahăr

storci lacrimi din lămâie

ca pe niște picături de durere a sufletului și

de oricare nenorocire

ca pe medicamente pentru viață

deoarece

tu ești atât de adevărat

încât mai că nu exiști