Iosif BRODSKI - CONTÂND LA „CONTA”

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, Iosif Brodski este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În anul 1977 i se acordă cetățenie americană. În anul următor este operat pe cord deschis.

În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Inițial, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime din New York, pe malul Hudsonului, apoi, în iunie 1997, reînhumat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Comunicare pentru un simpozion

Vă propun un tratat nu prea mare

despre autonomia privirii, ce apare grație

dependenței ei de obiectul atenției,

aflat obligatoriu în exterior; pe el însuși

ochiul nu se vede niciodată.

Mijind, ochiul plutește în urma vaporului,

se zburătăcește împreună cu pasărea de pe ram,

se învăluie în norul viselor ca steaua în nebuloasă;

pe sine însuși ochiul nu se vede niciodată –

să precizăm această idee și să ne referim la o

femeie frumoasă. La o anumită vârstă,

bărbații studiază din ochi femeile frumoase,

fără gând să le posede, fără un interes

aplicat. În pofida la asta, însă, ochiul,

ca un televizor care funcționează

într-un apartament pustiu, transmite imagini

în continuare. Întrebarea ar fi: de dragul cui?

Mai departe, urmează câteva teze din prelegerea

despre frumos. Privirea este mijlocul de

adaptare a organismului la mediul ostil. Chiar și atunci,

când te-ai adaptat completamente, acest mediu

rămâne în continuare neprietenos. Ostilitatea lui crește

în măsura aflării tale în el; și privirea se acutizează.

Frumusețea nu amenință absolut prin nimic. Frumusețea

nu tăinuiește în ea pericole. Statuia lui Apollo

nu mușcă. De asemenea nici cearșaful alb. Tu te repezi

în urma unei fuste foșnitoare în căutarea

marmurei. Simțul estetic este esența instinctului

autoconservării, mai sigur decât etica.

Urâciunea e mai ușor să o transformi în frumusețe,

decât să urâțești frumusețea. E necesar un genist

care să facă periculosul nepericulos. Pentru astfel

de tendințe trebuie să aplaudăm și să le acordăm

întregul sprijin. Însă despărțindu-se de corp, ochiul

mai curând ar prefera, probabil, să se stabilească

undeva în Italia, Olanda sau Elveția.

1989

Capadocia

O sută patruzeci de mii de oșteni ai lui Mitridat cel Mare –

arcași, călărași, sulițași în coifuri, alții cu paloșe, scuturi –

năvălesc în țara pre nume Capadocia. Armata și-a întins

coloanele, înșirându-se. Călăreții privesc înnegurați pe de

lături. Rușinându-se de sărăcia lor, spațiile, la fiece pas,

simt cum depărtările se apropie. Mai ales munții, crestele cărora,

în egală măsură obosind de la purpurul zărilor-zorilor,

de la liliachiul amurgurilor, de la înghesuiala norilor, agerimea

privirilor străinului, devin mai distincte, dacă nu chiar clare.

De departe, armata seamănă unui fluviu șerpuitor,

izvorul căruia nu ar vrea să rămână departe de

locul revărsării, iar locurile, pe măsura mișcării

armatei spre răsărit, se reflectă ca într-o albie, dintr-o

provincie uitată, cu pământul argilos, roșcat, provizoriu

transformându-se într-un mândru fund imperturbabil

al istorie. Hârșiitul mulțimilor de picioare,

înjurături, zângănitul cataramelor harnașamentelor,

al tecilor lovite de zale, larmă, desișuri de sulițe. Dintr-o dată

călărețul cercetaș, din frunte, ceva mai departe, încremenește

ca înfipt în pământ. Ar fi adevărat ce vede, urgie?

Spre zare, în curmezișul podișului, substituind peisajul, stau

legiunile lui Sulla. Sulla care, uitând de Maria, a adus încoace

marile legiuni, pentru a-l lămuri pe cel ce are nevoie de asta,

cui – în pofida stigmatului lunii de iarnă – aparține totuși 

Cappodocia. Oprindu-se, armata se reorganizează de luptă.

Podișul pietros devine locul în care pentru ultima oară

nu a murit nimeni. Fum abătut de la focuri,

hohote de râs, cântec: „Vulpea nimeri în capcană”.

Stând pe o piatră netedă, regele Mitridat vede ca în vis

inevitabilul: trup gol, piept, lamă, șolduri smolite, inele de scamă.

Astea le văd și toți oștenii,

plus legiunile lui Sulla. Ceea ce nu ar fi numaidecât

lipsa posibilității de-a alege, ci efectul lunii pline. În Asia

spațiul, de regulă, se ascunde de reproșurile

că ar fi uniform, și chiar de el însuși se ascunde

în cotropitorii ce năvălesc, în capete încoronate, în argint

și zale sau bărbi lățoase. În scăldatul de lună,

deja armata nu mai e fluviu, încântat de întinsul său,

ci un lac uriaș, adâncimea căruia e chiar ceea de ce are nevoie

spațiul, dăinuitor de obicei în sine închis,

proporțional, s-ar spune, căilor care duc spre el.

iată de ce ba parții sau, mai rar, romanii,

ba unii, ba alții uneori se abat spre Capadocia.

Armate fără de care nici acest podiș, nici, să zicem, munții

nu ar fi știut cum arată ele în profil; cu atât mai mult,

în unghi trei sferturi.

Două lacuri adormite cu trupuri plutitoare, lucitoare 

în interiorul lor ca o victorie a florei

asupra faunei, pentru ca spre dimineață să se unească

în defileu într-o oglindă comună, în care ar încăpea

toată Capadocia – cerul, pământul, turmele,

șopârlele abile – însă în care fețele

scapă vederii. Poate dor vulturului,

plutitor în întuneric, obișnuit cu siguranța aripilor sale,

i-ar fi cunoscut viitorul. Privind nepăsător în jos,

pasărea – dat fiind că pasărea, spre deosebire de rege,

în genere spre deosebire de om, – plutind în prezent,

involuntar plutește în viitor și, firește, în trecut,

în istorie: în acțiunea care s-a întins

până la înnoptare. Pentru că ea, nu încape îndoială,

reprezintă frecarea a ceea ce e vremelnic de ceva

constant. A chibritului de fosfor, a visului

de realitate, a armatei de pământul în care se află. În Asia

se luminează repede. O pasăre ciripește. Trupul

e cuprins de tremur, când te trezești,

molipsind de fiori lungile umbre care

se lipesc strâns, cu încăpăținare,

de pământ. În semiîntunericul lăptos din zori

răsună nechezat, tuse, frânturi de fraze.

Și soarele văzut de o jumătate de milion de ochi

pune în mișcare sulițe, coapse, cvadrige,

călăreți, arcași, infanteriști. Și armatele

pornesc una spre alta, ca un rând scris după altul

într-o carte închisă la mijloc,

deoarece – mai exact! – ca două oglinzi, ca două scuturi, ca două

fețe, două sume adunate împreună

și care dau diferența calculată de Sulla

din Capadocia. Iarba căreia,

pe sine însăși nevăzându-se de când se știe,

câștigă cel mai mult din zângănituri,

scrâșnete, bubuituri, urlete și celelalte, privindu-se

în cioburile legiunilor distruse, doborâte,

a celor din Pont răpuși. Fluturându-și paloșul,

regele Mitridat, fără a se gândi la ceva anume,

călărește prin mijlocul haosului, cu sulițe, larmă.

Din depărtare, bătălia arată ca un concentrat „O-ho-ho!”,

un „Ohohoooo” continuu, mai bine zis,

ca de la vederea dedublării sale

gemenele înnebunit al amalgamului.

Și cu fiecare din cei răpuși, meleagul capodocian,

asemeni unui ascuțiș ce se tunchește,

își pierde conturul clarității. Și la răsărit, și

în sud se înstăpânește din nou neclaritatea, silueta,

astfel parcă cei căzuți iau cu ei în cealaltă lume

trăsăturile Capadociei cucerite.

1992

Dedal în Sicilia

Viața întreagă el a construit ceva, a inventat.

Ba acea vacă artificială pentru regina Cretei,

care voia să-i pună coarne regelui, ba labirintul (deja

pentru însuși regele), ca să tăinuiască de privirile curioase

pocitele progenituri; ba aparatul zburător,

când în fine regele recunoscuse cine de la curtea sa

reuși să obțină atare munci și să izbutească în ele.

În timpul zborului, fiul i-a murit, căzând în mare,

asemeni lui Phaeton care, de altfel, și el neglijase

sfaturile tatălui său, Apollo. Acum, la țărm, pe o piatră,

undeva în Sicilia, privind țintă înaintea sa,

stă un bătrân adânc, în stare să se miște prin aer,

dacă este împiedicat cumva să facă asta pe uscat sau mare.

Viața întreagă el a construit ceva, a inventat. Viața întreagă

a trebuit să fugă, să se salveze din cauza acestor construcții,

invenții, de parcă invențiile și construcțiile ar vrea

să se desprindă de planuri, de desenele de execuție,

rușinându-se copilărește de tatăl lor. Probabil, aceasta ar fi

teama de a nu se repeta. Valuri plescăitoare se potolesc pe nisip,

pe fundalul zării albăstrește zimțarea munților sicilieni – însă el

încă în tinerețe inventase ferestrăul,

pornind de la asemănarea vizuală dintre statică și mișcare.

Bătrânul se apleacă și, legându-și o sfoară de gleznă,

se îndreaptă, tușind scurt, în direcția împărăției morților.

1993

Scrisoare către Academie

Oricât de provincial ar părea,

eu insist totuși să cred că există păsări

cu cincizeci de aripi. Că există aripate

chiar mai mari decât însuși văzduhul

și care se hrănesc cu meiul anilor

și hoiturile deceniilor.

Iată de ce ele nu pot fi doborâte

și de ce nu au unde să aterizeze.

Apropierea lor o trădează sunetul –

concomitentul vuiet a cincizeci de aripi

amplitudinea fiecăreia din ele fiind de o

jumătate de cer și pe care

nu le puteți vedea în totalitatea lor.

În sinea mea le numesc „unghiuri”.

În peneturile lor e ceva din suma camerelor

din suma orașelor prin care

a fost să ajung. Această asemănare

atenuează natura lor de lume de apoi.

Eu le privesc fără teamă înfățișarea: 

la cei cincizeci și trei de ani ai mei, ghearele

și clonțurile lor aduc a creioane roase și nu a

amenințare pentru ficat, iar o amenințare a limbii –

cu atât mai puțin.

Eu nu sunt proroc, ele nu sunt serafimi.

Ele se cuibăresc acolo, unde e mai mult spațiu

decât în acest sau celălalt capăt al

galacticii. Pentru ele, eu sunt punctul

piscul unui unghi – ascuțit sau obtuz – în dependență de

întinderea aripilor. Apariția lor este înrudită

invaziei cuneiformelor în aer. De altfel

ele se îngustează, pentru a coborî,

nu din contra – ca literele, să zicem.

„Acolo, sus”, cum spun perșii,

unghiurilor li se lehămetește să se tot lărgească

încât le vine să se îngusteze. Uneori unghiurile,

ca evantaiele, se pliază, grad după grad,

dând de înțeles că atenția lor față de

viața ta pe terminare e un reflex de

autoapărare: infinitul de asemenea –

presupun eu – e vulnerabil (să ne referim

fie și la acuta insuficiență a unor cercetători

treji). În astfel de zile

cei mai mulți trasează perpendiculare,

se joacă naiv cu compasul sau, din contră,

desenează cu penița zigzaguri în stilul zeului fulgerelor.

În ce mă privește, spunând „stingerea”,

eu mă întorc de la geam și, împăcat cu sine,

îmi boldesc privirea în perete.

1993

Dedicație lui Cehov

Părăsind veranda, apusul soarelui se reține pe samovar.

Dar ceaiul s-a răcit sau a fost băut; în farfuria cu gem – o muscă.

Și abundenta coafură îi merge foarte mult Varvarei

Andreevna, mai ales din profil. Bluzița apretată e încheiată strâns

sub bărbie. În fotoliu, cu luleaua stinsă între degete, schimbându-și

mimica Vialțev foșnește ziarul cu cuvântarea lui Nedobrovo.

Iar sub fusta Varavarei Andreevna nu e

ni-mi-ca.

În sufragerie, pianul negrește, trăgând cu urechea la ovațiile

frunzelor aspre de păducel. Luate la întâmplare, acordurile

studentului Maksimov trezesc greierii din livadă, iar în cerul

limpede rațele, în presentimentul aviației, plutesc fără hărți

în direcția Germaniei. Lampa nu este aprinsă, și Dunea, pe ascuns,

în cabinet, citește scrisoarea primită de la Nikka. Prostuță,

dar ce bine făcută! Și atât de mult nu seamănă cu duduile

din cărți.

De aia și se încruntă Erlih. Când Kartașev îl cheamă

să joace cărți cu el pe doctorul Prigojin.

Mai curând plesnești o muscă, decât să te dezbaieri de gândul

la o nepoată goală-goluță care, pe un divan de piele, se salvează

de țânțari și, în general, de căldura ce nu scade, și pace!.

De cum cinează, Prigojin împarte cărți tuturor animalelor.

Face să întrebi acum doctorul despre o bubiță în loc delicat?

Sau nu face?

Înăbușitor amurg de vară, perioada mioapă a zilei, timp în care

tot ce e întreg pierde din el a zecea parte. „În perechea din Kolomenka

pe dumneata, Piotr Ilici, cineva te-ar putea lua drept statuie în

capătul depărtat al aleii”. „Pe mine?” – se jenează Elrih, prefăcut,

ștergându-și monoclul cu batista. Dar e adevărat ce s-a zis:

în amurg, ce e aproape seamănă oarecât cu ce e departe. Și Erlih

încearcă să-și amintească de câte ori a posedat-o pe Natalia

Feodorovna în vis.

Dar oare Vialțev e iubit de doctori? Din toate părțile, copacii

se lipesc de geamurile deschise ale conacului, ca fetele de flăcăi.

Tocmai ei, copacii, trebuie întrebați, cu toate coroanele și ciorile lor –

crengile unuia din ei au pătruns în dormitorul Varvarei Andreevna

și el e unicul care poate vedea moșiereasa doar cu ciorapii pe ea.

Afară, Dunea cheamă, îndeamnă la scăldat în eleșteu. Ah, tu

să te repezi, să ieși, răsturnând masa! Dar e greu să o faci când

ai în mână cărți atu.

Și corul greierilor crește pe măsură ce numărul stelelor

sporește peste livadă și parcă și ele preiau glasurile lor.

Dar dacă ar fi posibil cu adevărat? „Încotro am deraiat?” –

se întreabă Erlih, necăjindu-se în veceu cu brâul său. Până la stație

ar fi cam treizeci de verste; undeva cântă un cocoș zelos.

Descheindu-și vestonul, studentul critică miniștrii pentru strâmbătăți.

În provincie de asemenea nimeni nu dă nimic nimănui.

Ca în cosmos.

1993

Provincială

Până la genunchi în ridichioară și brusturi,

în galoși dungați, alergând dincolo, peste râu,

să nu scape trenul, trecând de barieră gâfâind; el,

intrat în muierea sa somnoroasă, ca un invalid, până la brâu.

Și oriunde te-ai uita, vezi doar prunduri, funduri.

Și parcă nu ar fi case, ci odată și odată bârnele

și-au zis să se întindă împreună, dacă – din păcate! –

de o nenorocire comună nicidecum nu pot scăpa, 

unde mai pui că la cifra șapte nimic nu se împarte

exact decât zilele săptămânii, lunile, anii, veacurile.

Decât să stai încovoiat, mai bine culcă-te în pat

și lasă pe înserate să intre la tine vreun bărbat.

1993

Insula Procida*

Un golf ca un fundac; în el, cam douăzeci de catarge.

Se usucă plase, năvoade – rudele depărtate ale cearșafurilor.

Apus de soare; în cafenea, bătrânii urmăresc meciul de fotbal.

Golful albastru vrea să devină și mai albastru, uimitor.

Pescărușii zgârie cu ghearele orizontul, până acesta nu s-a

întărit, solidificat. După ora opt, pe chei – nimeni țipenie.

Albăstrimea se insinuează în spațiul în care

se aprind stelele-n vecia pustie.

1994

_____________

   *Insula Procida este o comună din provincia Napoli, regiunea Campania, Italia, cu o populație de 10.596 de locuitori și o suprafață de 4.26 km².

În veacul următor

Treptat, realitatea se transformă în irealitate.

Tu vei citi aceste litere, rămase după trecerea lină a penei

și încă vei fi mustrat, cum mustră scoarța tulpinii furnica

pentru încetineala ei.

Ia aminte că oamenii pleacă din apartamente doar când apare

vreun motiv: a crescut plata la-ntreținere, unii au fost concediați, tragedii;

pur și simplu viitorul are nevoie de o încăpere

fără dânșii.

Pe de altă parte, să luăm constelațiile. Cum s-ar exprima judecătorul,

odată ce pentru ele viteza luminii înseamnă nenorociri câtuși trei,

prezența lor este esența absenței, iar existența – e doar consecința

inexistenței.

Astfel, cu anii, alibiurile devin mai importante decât crimele, zilele –

mai interesante ca viața; astfel semnele de punctuație, cât le înșiri,

substituie vocea. Chiar dacă din partea ta nu poți aștepta

nici telescop, nici amintiri.

1994