DESPRE „VITEZA” DE ELABORARE LITERARĂ

Când constatam că Nichita Stănescu scrisese, dictase, dedicase câte 7-8-9 poeme pe zi (bineînțeles, unele dintre ele nefiind decât texte de aproximații lirico-sentimental-ludice), mă cam miram. Astăzi, însă, după ce am descoperit unele date „noi”, trebuie să remarc că pe linia sa de productivitate literară cvasi-slavă sau semi-slavă, Nichita Stănescu nu pare decât un copilaș nevinovat, ce abia gângurește, în comparație cu… cvasi-semi-premergătorul său Feodor Sologub (1863-1927) care, în mai 1923, îi mărturisea lui Konstantin Ciukovski că mai are nepublicate încă… 1.234 de poeme! Le întreținea, le clasifica în ordine alfabetică. Spunea că totdeauna a scris foarte multă poezie: „Spre exemplu, în ziua de 6 decembrie 1895, am scris patruzeci (!!) de poeme. Mai bine zis, un grupaj, un întreg ciclu”. Iar Sologub e considerat unul dintre poeții ruși importanți și poate concura cu brio cu Stănescu și încă nu se știe cine ar ieși învingător. Cu toate că în literatură „competiția” ține de absurd și de orgoliu vicios… Contează doza de personalitate pe care o are scriitorul, iar plămada celor superiori e totdeauna alta, diferită de la poet la poet, incomparabilă.

Viteza de elaborare literară, în speță  poetică, a fost motiv de discuție încă din antichitate. Astfel, poetul satiric roman Lucilius scria extrem de alert, cineva dintre contemporani spunând că respectivul autor era în stare să dicteze cam 200 de versuri într-o singură oră, ba mai mult – făcea asta... stând într-un picior. De unde și maxima Stante pede (Stând în picioare), derivată din singularul Stans pede in uno (Stând într-un picior), pe care o utilizase Horațiu în prima lui Satiră, referindu-se chiar la isprava de campion în versificație a lui Lucilius.

George Coșbuc, însă, pare să fie de altă părere, că nu metoda, ci „productivitatea”, randamentul versificator obținut în timp ce vreun autor stă, bineînțeles, figurat vorbind, într-un picior, pentru ca, în finalul Sonetului, din care extrag exemplul, pare să fie aliatul lui Lucilius („Eu sute de sonete-ți fac de-acum”):

„Și șterg mereu și șterg și merge-ncet.

Opt versuri le-am făcut! așa cu gluma,
Dar stante pede iată mai un vers,
O, de-aș găsi acum o rimă-numa;

Dar haid! și fără rimă văd c-a mers.
Eu sute de sonete-ți fac de-acuma!
Arhangheli, trâmbițați prin univers”.

Pare-se chiar în ultimul său interviu rostit pe pământ (probabil, este intervievat și acolo, unde a ajuns după…), Mircea Ivănescu se referea la americanul Merrill Moore care „…era un model pentru mine, pentru că își compunea poeziile la chestiunea aia de imprimat, la pâlnia aia, cum se cheamă, în mașină, în timp ce conducea, și se spunea în materialul bibliografic că scrisese o sută douăzeci de mii de sonete. Scria în proporție de cinșpe pe zi, exact așa cum le povestea, și avea acasă la el un fel de garaj în care ținea aceste o sută douăzeci de mii de texte. Probabil că n-au fost publicate, nu-mi închipui că…” 

Cine știe, poate e chiar cazul să ne închipuim că…

POEZIA APARȚINE POPORULUI, DAR...

Despre apartenență

Poezia aparține poporului

dar

din păcate

poporul nu știe de asta.

Extazul și grotele

I

În creație

ca și la instaurarea libertății

extazul poate face bine

dar și rău.

De unde eterna întrebare:

ce-i de făcut?

Răspuns: să creăm, să

instaurăm libertatea...

Chiar dacă – precum spuneam – extazul...

Chiar dacă

în unele țări

ce frică le e călătorilor

să iasă din transportul public

din gurile de metrou la stația

Piața Libertății...

2

Nu e niciun motiv să ne îndoim:

                                                      cândva

gurile de metrou

galeriile placate cu marmoră, granit

extratereștrii le vor descoperi ca pe niște peșteri

în care se adăposteau un fel de ființe primare,

                                                                         ca

să nu zicem primitive...

CUM MĂ VEDE COLEGA MARIA PILCHIN (...cu ochi buni)

Poezia leonină a unui angajat al „Ministerului Postmodernismului”

            Leo Butnaru este poetul care caută căutarea. Şi în această exegeză a lumii, el nu este preocupat de vârsta omului, ci de cea a poemelor, o preocupare metodică, meditativă. „Bătrâneţea” aleargă mai iute, căci în cazul lui Leo ea este una care experimentează, care grăbeşte pasul – „cu cât îmbătrâneşti mai mult/ cu atât alergi mai iute”. Este o existenţă care scapă dintr-un „imperiu pe moarte” al tinereţii poetului, în care acesta s-a tot salvat din „irealismul socialist”. E acel trecut imediat al ororii, dar şi cel încercat de nostalgia unui paradis de cândva – apa, dintr-un „oraş al păpuşilor-matrioşka” în care locuieşte de fiecare dată „un Hamlet îmbătrânit” care gândeşte la „istorie şi post-istorie/ Homer şi Derrida”. Pe lângă căutare, o altă metodă poetică este meditaţia, gândul la tot şi la toate, căci Leo este un poet cerebral, chiar dacă este vorba de o luciditate vulcanică şi plină de pasiune. O pasiune reprimată de către analiză, dar care este prezentă acolo în poem, care îşi face loc din plin şi izbucneşte, de multe ori, acolo unde nici nu te aşteptai – e pasiunea la pândă.

Când ne referim la textele lui Leo, vorbim şi despre dialogul cu predecesorii şi marea cultură universală. Poetul nu este un ignorant, e unul conştient de ce s-a făcut până la el. Aceste preocupări culturale pornesc din Japonia, trec prin Rusia, Europa şi traversează Atlanticul. Este un dialog plin şi de replicile fireşti ale poetului care scrie într-o lume de după Logos în care cunoaştem deja un „Toma Credinciosul” care poate să exclame: „aruncaţi mărgăritarele porcilor”. „Întoarcerea fiicei risipitoare” este o astfel de replică dată Scripturilor, poemul focalizează o fiică şi nu un fiu, producând, în fapt, pe lângă parafraza biblică, şi un zguduitor cântec al feminităţii şi maternităţii. La fel cum „Portretele de sine ale Fridei” sunt un splendid imn (dar şi bocet) dedicat feminităţii. „Atât de firavă totuşi, Frida, tu, cea cu bara metalică ce ţi-a străpuns corpul [...]/ Frida Kahlo/ cea prinsă în tauromahie cu negrul taur al durerii [...]/ Frida nu e harpie ci – harpă [...]/ ţie nu-ţi place atât să faci/ cât să creezi dragoste” – este „portretul de cuvinte” al artistei, al „cataclismului de sine” al Fridei. Este vorba aici de o empatie umană, dar şi artistică de o calitate poetică şi de o sensibilitate a nuanţelor şi ipostazelor umane copleşitoare. Este femeia-artist în plinătatea dramei sale.

NUVELĂ DESPRE UN ORAȘ PRE NUME BĂLȚI (și împrejurimile panromânești, probabil)

Leo Butnaru

Balta neagră

Afară cerul era învelit de nori vineți, care se spărgeau deasupra Iașului, cu gând de a-l spăla de glod și de păcate; dar în zadar ei își vărsau sudorile!... Eforia nu încuviințase proiectul lor!

                            Vasile Alecsandri, „Balta Albă”

Cel ce poate fi atent, dar nu pur și simplu atent, ci – acut-atent, paroxistic de scrutător în propria interioritate, cu intimitatea firii poate constata cu oarece surprindere că fundalul duhului său este unul al antonimiei în surdină; aproape deplină, surdina (trebuie să recunosc că aici tandemul surdină/ deplină se oferi parcă de la sine, mai curând dintr-un „moft” de stil, din unul al eufoniei care, zău, nu știu pe efectul cărei impresii acustice plăcute mizează respectiva „succesiune armonioasă de vocale și de consoane”; nu știu, pentru că, de fapt, e foarte greu să-ți imaginezi ce ar fi aia surdină aproape deplină). Pe acest fundal de antonimie care, uneori, poate ajunge la antinomie, senzația, sensul ce se află „la suprafața” conștiinței tale, sensul cu care operezi ad hoc își profilează, vag sau foarte difuz, opusul. Cum mi s-a întâmplat în două rânduri, odată pe când traversam cartierul Balta Albă al metropolei noastre, a doua oară (sau, poate, aceasta fusese prima), când mi-am pus în gând să recitesc jurnalul de călătorie a regelui poeziei veșnic tânăr și ferice, Vasile Alecsandri. Bineînțeles că antonimul, în surdină aproape… deplină, de pe fundalul conștiinței mele, de acolo, de la limita ei, să zic, presupunând, cu inconștiența, poate că intuiția, instinctul, – antonimul, deci, fu – lesne de priceput – Balta Neagră… Însă departe de a fi pur și simplu un antonim „cuminte”, constatativ și atât. Acest sens contrar Bălții Albe se dovedi oarecum… dramatic (agresiv?...), producător de adâncă indispoziție împinsă până la decepție, lehamite și alte senzații contrare binelui și frumosului, cum se spune, ca să nu mai vorbim de bunăstare sufletească, poate chiar – fericire…

 Balta, Cloaca Neagră, ca generic (…de… întuneric…), se referea – la ce credeți? – la rațiunea umană, la modul ei de a emite gânduri, judecăți; se referea la… negre bălți de cugetare… Mai mari sau mai mici, pe alocuri mlaștini sadea… Bălți de „gânduri”  – minciuni ordinare, palavre de același ordin – ordinarissime, bârfe, înjurături, pur și simplu inepții cu marca obișnuitei prostii omenești, scârboșenii cu logouri și… logoruri (drojdii)  politice…

Pentru a fi mai explicit, să o luăm pe pista parabolei, analogiei, simplei comparații. Imaginați-vă că, într-o noapte ploioasă, străbateți o stradă oarecare din metropolă sau din oricare alt oraș românesc, să zicem – Chișinău sau, mai adecvat – ca menit, nu?! – situației și ecuației noastre – orașul Bălți, considerat capitala nordică a Estului Moldovei. Stradă cu asfaltul spart, cu gropi mai mari sau mai mici pline cu apă, în care stropii de ploaie izvodesc-curmă, curmă-izvodesc mărunte răsfrângeri de unde. Pășești, dar, din vreme în vreme, încălțămintea ta nu se afundă în tulburea apă în două cu nămolul diluat al cernoziomului ce se află aproape „la el acasă” pe străzile orașelor prutonistrene ce vine, aluviune, de pe dealurile din jur sau de prin răzoare, de prin parcuri, de prin spațiile neasfaltate dintre blocuri, de pe… Da, asta e! – ai impresia că piciorul ți se afundă într-o baltă neagră, mai mare sau mai mică, de gânduri, de rațiune „inutilă” care, în perversa ei utilizare ce nu servește adevărului, ci, din contră, încercând să-l escamoteze, să-l deturneze, ajunge – rațiunea, gândurile – a forma bălți, mai mari, mai mici, negre. Sunt gândurile ce capotează în vorbăria, în zădărnicia palavrelor ca spor(t) național, se zice. Și tu calci prin aceste bălți sau băltițe negre, de sub tălpile tale erupând mici aripi întunecate de foste gânduri lichefiate, ajunse inutile, ca expresie a murdăriei. Sumbră, lugubră stare de spirit, nu? Deșeurile murdare ale rațiunii băltite prin gropile din asfaltul orașului… Atmosferă modificată – „înviorată”? –  de căderea stropilor de ploaie care, scânteind în lumina felinarelor rare și mioape, par a fi, totuși, scântei de lumină curată… a rațiunii… Pentru că se spune și – lumina minții, lumina rațiunii umane, – nu? Lumină atât de puțină pe aici până și în zile cu soare intens, revărsător, dat fiind că e vorba de lumina cugetului, ziceam…  Și aceste scânteieri de lumină curată, cum par, sunt ademenitoare până la fascinație. Impresia este intensificată tocmai de puținătate lor, a luminoaselor scânteieri de rațiune pură (nu, nu în sens kantian, ci în cel mai direct sens, ce se referă la senzația generală de: curat). Însă tu știi ce murdară e, totuși, apa din aceste băltiri. Băltiri negre de gânduri. Gânduri neadevărate, gânduri surogat, false, răzbind ca viermii din nimfa minciunii; gânduri-nimfe de palavre… Ce incompatibilitate între bălțile negre și stropii de ploaie care totdeauna au fost asemuiți (gândiți) ca extremi de puri, cristal sui generis. Iar gândul tău despre toate astea – ca eșec, ca surogat, ca neadevăr, ca palavre –, gândul ce ar fi trebuit să se înalțe spre misterele sferelor cosmice, în vaga lui implicare „în peisaj”, în cunoașterea stării de fapt, cum s-ar spune, în fine – cade pe asfaltul murdar, în bălțile negre, mai mari sau mai mici. Bălți de gânduri pervertite, puse în serviciul falsității. Bălți ce-și zburătăcesc mici aripi negre de sub tălpile trecătorilor. Și ei, firește, „producători” de gânduri care formează balta neagră  (în general fie spus).

POEMUL SĂPTĂMÂNII

Cele mai naive versuri

Cine ar putea garanta că

pe Pământ

cândva

în lipsa nivelului corespunzător de poezie

(ca a celui de ozon pe culmile munților)

unii oameni nu se vor sufoca?

                              Bineînțeles

în acea epocă aproape fantastică

va fi instituit serviciul de urgență

pentru salvarea de la insuficiența de poezie

analog cu insuficiența cardiacă

insuficiența cerebrală

ambulanțele gonind

SMURD-ul zburând de-a valma cu Pegașii

spre cei aflați în pericol

din cauza depoetizării firii lor;

ambulanțe cu girofaruri aprins-urlătoare

străbătând orașe mai mari mai mici

avioane SMURD survolând cerul

de-a valma cu Pegașii

toate toți ducând rafturi de cărți

discuri audio

filme spectacole din creația lui Homer

Dante Goethe Eminescu Apollinaire Hlebnikov...

                                                          (vezi:

Enciclopedia Marilor Poeți ai Lumii)...

P.S. Conform unei statistici sumare

din ultimele trei anotimpuri

la urgența specializată în insuficiență poetică

cele mai multe chemări au venit din

parlament senate statul major al armatei

poliție bănci și se pare... (ei

aici lista e mare...).

                                      Apoi

din cazurile cele mai speciale

ar fi de menționat patru sau cinci

în care pacienții suferind grav de insuficiență poetică

au avut nevoie de operație

și reabilitare estetic-psihologică.

Iar cei de la ministerul sănătății

chiar se gândesc să introducă vaccinarea obligatorie

contra suferințelor cauzate de insuficiența de poezie.

Pe scurt

ameliorarea stării poetice generale pe glob

ține și ea de lupta pentru supraviețuire a omenirii.

ÎNTR-O REVISTĂ DIN MOSCOVA, „POETOGRAD”

POEME DE IOSIF BRODSKI ÎN REVISTA „FAMILIA”

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie, unde rămâne trei zile. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Versuri despre căderea la pace

Lui Ia. Gordin

A fost, a fost să fie asta.

Ne frigea, ne ardea, și basta.

Tot turna, tot bătea,

ne hărțuia, ne hăituia,

de puteri ne sleia,

în mormânt ne băga,

pe piedestal ne aburca,

după aia ne dobora,

după aia – ne uita,

după care ne chema

diverse adevăruri de-a căuta,

pentru ca în fine

să orbecăim în rătăciri definitive

printre pricăjiții tufari ai ambițiilor,

în sălbatica murdărie-a prosternațiilor,

asociațiilor, concepțiilor

sau, simplu, în jocul

și șocul

             emoțiilor.

Însă noi învățarăm să ne-mpotrivim,

învățarăm să ne încălzim

chiar de la soarele ascuns în nori

și să ajungem la țărm, adeseori,

fără călăuze și navigatori,

important mai fiind că-am știut a-nvăța

de a nu ne repeta.

Ne place statornicia.

Ne place relieful de grăsime

pe gâtul mamei noastre,

crezând că-i este de folos.

Ne place apartamentul pe care-l avem,

chiar dacă  e simplu

și nu prea spațios

pentru cei meniți a locui în templu.

Ne place din muguri să ne arătăm.

Ne place să înspicăm.

Ne place foșnetul de cit

și-al protuberanțelor bubuit,

iar planeta noastră,

mică sau mare

în genere pare

un răcan-soldat

ce transpiră-n marș forțat.

1958

Desprimăvărare

Lui Dmitri Bobîșev

Acul de pomină în stogul deloc mai puțin proverbial,

în semiîntunericul orășenesc, în semilumină,

în larma urbană, în geamăt și, parcă, plescăit de val

subțirelul cântecel al morții pe sine se-ngână.

Lumina de sus a străzilor, lumina de sus a străzilor

ne tot desenează acest oraș, apa și celelalte toate,

și-un fluierat scurt pe îngustimea fațadelor,

fulgerând vertical, scăpat la libertate.

Amintirea-fetiță rătăcește prin oraș, zângănind în palme monede,

ca rublele trezite din somn rotesc frunzele moarte,

peste panouri publicitare avioane urcă-n cer, cât se vede,

ca păsările urbei peste corăbii de fier, blindate.

Ploaie uriașă, ploaia largilor străzi se varsă peste martie,

ca în acele zile de întoarcere, pe care noi nu le-am uitat.

Acum tu mergi singur pe asfalt, revenind din pribegie,

în cale zburându-ți limuzine de un luciu mat.

Iată trece și viața, lumina peste golf scade, opac,

foșnind cu veșmintele, țocăind cu tocurile, cu nume multiplicate,

rămâi și tu cu acest popor, cu acest oraș și acest veac,

da, de unul singur, să te descurci, așa cum copilul ce-ai fost e departe.

Fetița-memorie rătăcește pe străzi, înserează peste cuprinsul orașului,

Plouă abundent și pe ea n-a rămas uscat niciun fir de ață;

fetița-memorie stă-n fața vitrinelor, privind rufăria veacului

și fluieră ștrengărește eternul motiv din mijloc de viață.