joi, 28 februarie 2019

NUVELĂ DESPRE UN ORAȘ PRE NUME BĂLȚI (și împrejurimile panromânești, probabil)




Leo Butnaru
Balta neagră

Afară cerul era învelit de nori vineți, care se spărgeau deasupra Iașului, cu gând de a-l spăla de glod și de păcate; dar în zadar ei își vărsau sudorile!... Eforia nu încuviințase proiectul lor!
                            Vasile Alecsandri, „Balta Albă”

Cel ce poate fi atent, dar nu pur și simplu atent, ci – acut-atent, paroxistic de scrutător în propria interioritate, cu intimitatea firii poate constata cu oarece surprindere că fundalul duhului său este unul al antonimiei în surdină; aproape deplină, surdina (trebuie să recunosc că aici tandemul surdină/ deplină se oferi parcă de la sine, mai curând dintr-un „moft” de stil, din unul al eufoniei care, zău, nu știu pe efectul cărei impresii acustice plăcute mizează respectiva „succesiune armonioasă de vocale și de consoane”; nu știu, pentru că, de fapt, e foarte greu să-ți imaginezi ce ar fi aia surdină aproape deplină). Pe acest fundal de antonimie care, uneori, poate ajunge la antinomie, senzația, sensul ce se află „la suprafața” conștiinței tale, sensul cu care operezi ad hoc își profilează, vag sau foarte difuz, opusul. Cum mi s-a întâmplat în două rânduri, odată pe când traversam cartierul Balta Albă al metropolei noastre, a doua oară (sau, poate, aceasta fusese prima), când mi-am pus în gând să recitesc jurnalul de călătorie a regelui poeziei veșnic tânăr și ferice, Vasile Alecsandri. Bineînțeles că antonimul, în surdină aproape… deplină, de pe fundalul conștiinței mele, de acolo, de la limita ei, să zic, presupunând, cu inconștiența, poate că intuiția, instinctul, – antonimul, deci, fu – lesne de priceput – Balta Neagră… Însă departe de a fi pur și simplu un antonim „cuminte”, constatativ și atât. Acest sens contrar Bălții Albe se dovedi oarecum… dramatic (agresiv?...), producător de adâncă indispoziție împinsă până la decepție, lehamite și alte senzații contrare binelui și frumosului, cum se spune, ca să nu mai vorbim de bunăstare sufletească, poate chiar – fericire…
 Balta, Cloaca Neagră, ca generic (…de… întuneric…), se referea – la ce credeți? – la rațiunea umană, la modul ei de a emite gânduri, judecăți; se referea la… negre bălți de cugetare… Mai mari sau mai mici, pe alocuri mlaștini sadea… Bălți de „gânduri”  – minciuni ordinare, palavre de același ordin – ordinarissime, bârfe, înjurături, pur și simplu inepții cu marca obișnuitei prostii omenești, scârboșenii cu logouri și… logoruri (drojdii)  politice…
Pentru a fi mai explicit, să o luăm pe pista parabolei, analogiei, simplei comparații. Imaginați-vă că, într-o noapte ploioasă, străbateți o stradă oarecare din metropolă sau din oricare alt oraș românesc, să zicem – Chișinău sau, mai adecvat – ca menit, nu?! – situației și ecuației noastre – orașul Bălți, considerat capitala nordică a Estului Moldovei. Stradă cu asfaltul spart, cu gropi mai mari sau mai mici pline cu apă, în care stropii de ploaie izvodesc-curmă, curmă-izvodesc mărunte răsfrângeri de unde. Pășești, dar, din vreme în vreme, încălțămintea ta nu se afundă în tulburea apă în două cu nămolul diluat al cernoziomului ce se află aproape „la el acasă” pe străzile orașelor prutonistrene ce vine, aluviune, de pe dealurile din jur sau de prin răzoare, de prin parcuri, de prin spațiile neasfaltate dintre blocuri, de pe… Da, asta e! – ai impresia că piciorul ți se afundă într-o baltă neagră, mai mare sau mai mică, de gânduri, de rațiune „inutilă” care, în perversa ei utilizare ce nu servește adevărului, ci, din contră, încercând să-l escamoteze, să-l deturneze, ajunge – rațiunea, gândurile – a forma bălți, mai mari, mai mici, negre. Sunt gândurile ce capotează în vorbăria, în zădărnicia palavrelor ca spor(t) național, se zice. Și tu calci prin aceste bălți sau băltițe negre, de sub tălpile tale erupând mici aripi întunecate de foste gânduri lichefiate, ajunse inutile, ca expresie a murdăriei. Sumbră, lugubră stare de spirit, nu? Deșeurile murdare ale rațiunii băltite prin gropile din asfaltul orașului… Atmosferă modificată – „înviorată”? –  de căderea stropilor de ploaie care, scânteind în lumina felinarelor rare și mioape, par a fi, totuși, scântei de lumină curată… a rațiunii… Pentru că se spune și – lumina minții, lumina rațiunii umane, – nu? Lumină atât de puțină pe aici până și în zile cu soare intens, revărsător, dat fiind că e vorba de lumina cugetului, ziceam…  Și aceste scânteieri de lumină curată, cum par, sunt ademenitoare până la fascinație. Impresia este intensificată tocmai de puținătate lor, a luminoaselor scânteieri de rațiune pură (nu, nu în sens kantian, ci în cel mai direct sens, ce se referă la senzația generală de: curat). Însă tu știi ce murdară e, totuși, apa din aceste băltiri. Băltiri negre de gânduri. Gânduri neadevărate, gânduri surogat, false, răzbind ca viermii din nimfa minciunii; gânduri-nimfe de palavre… Ce incompatibilitate între bălțile negre și stropii de ploaie care totdeauna au fost asemuiți (gândiți) ca extremi de puri, cristal sui generis. Iar gândul tău despre toate astea – ca eșec, ca surogat, ca neadevăr, ca palavre –, gândul ce ar fi trebuit să se înalțe spre misterele sferelor cosmice, în vaga lui implicare „în peisaj”, în cunoașterea stării de fapt, cum s-ar spune, în fine – cade pe asfaltul murdar, în bălțile negre, mai mari sau mai mici. Bălți de gânduri pervertite, puse în serviciul falsității. Bălți ce-și zburătăcesc mici aripi negre de sub tălpile trecătorilor. Și ei, firește, „producători” de gânduri care formează balta neagră  (în general fie spus).

Însă cum aș face să schimb macazul, trecând pe alte șine necazul indispoziției pe care mi-o întrețin aceste băltițe negre de gânduri… necurate?... Poate e prea dur spus… De gânduri eșuate?... Mai aproape de adevărul care ar fi totuși acesta: de gânduri emise cu intenție necurată, de gânduri seci, în gol, de dragul vorbirii într-un pustiu, vorba lui Eminescu… Dar cum e acolo, la Alecsandri, autor ce se potrivește mai aplicat situației mele?… Și aici trebuie să fac o precizare, dat fiind că, mi se pare, aș putea interveni în continuare cu cine știe ce gânduri din scrisul lui Vasile Alecsandri… Din nuvela sa „Balta Albă”… Pentru că eu sunt actor la teatrul – chiar așa, fără trucuri, – la Teatrul „Vasile Alecsandri”… După spectacol, ușor istovit, țin cale spre casă… Aceasta se află pe strada… Vasile Alecsandri… Locuim acolo mai mulți actori și angajați ai teatrului, într-un bloc construit pe la ruptură de lumi, pe la finele uniunii sovietice… Ne îmbunătățiserăm condițiile de trai… Iar cu citatele din Alecsandri e simplu: din timp în timp, în teatru avem recitaluri din opera bardului… Printre textele pe care le rostesc pe dinafară e și „Balta Albă” care, iată, pe fundalul antonimic al conștiinței, m-a dus cu gândul la… Balta Neagră… La băltoacele de… gânduri… La gândurile ajunse mocirlă…
Deci, cum e la Alecsandri?... „…prin urmare nu știam cu siguranță dacă acele ce vedeam erau un vis al închipuirii mele sau lucruri în ființă...” Da, așa e în Balta Albă ce m-a dus cu gândurile la gândurile necurate care formează bălți negre aici, în Bălți și în oricare alt oraș… de-al nostru… Numai de-al nostru?... Sigur că nu… și de-ale altora, orașele… Și tot la Alecsandri, tot acolo: „Intrai deci în baltă și înaintai cale de vro două sute de pași, călcând printr-un glod negru și unsuros, în care mă cufundam până în genunchi la fiece pas….” Doar parțial aplicabil situației în care mă gândesc la bălțile negre… Până acasă, e adevărat, să mai am și eu cam la vreo două sute de pași… Nu de puține ori, coincidențele sunt surprinzătoare. Din vreme în vreme, ocolesc băltoacele negre din asfalt ce mi se par amestecate cu mocirla… gândurilor capotate… Băltoacele negre ce reflectă lumina felinarelor rare și rarelor geamuri ce au mai rămas luminate în acest miez de noapte… Ploios… Lumina ce se pare că, uneori, se zburătăcește de sub tălpile mele ca niște mici aripi pal-aurii… Plescăit aproape ritmic… Aproape, deoarece cadența se cam schimbă când ocolesc o băltoacă neagră ceva mai mare… Și e liniște pe aici, de ți se pare că acest plescăit ar putea să răzbată departe, să trezească din somn, din vis pe vreun bălțian ceva mai sensibil la… – la ce? – la fundalul în surdină, aproape deplină, a cosmosului în general…
Bălțiul este orașul pe unele străzi a căruia, pustii, în miez de noapte, liniștea poate fi atât de acută, încât începe să-ți țiuie în timpane… Acum însă țiuitul este exclus: se aude totuși întâmplarea ploii, căderea ei, clipocitul stropilor pe asfaltul negru-pal-auriu… E plastic spus la Alecsandri: lucruri în ființă… Ploaia ca fundal suprapus fundalului mut al universului… Ploaia ca fenomen component al fenomenologiei cosmice cu atâtea „lucruri în ființă”... Clipocitul sau poate… ciripitul stropilor… Posibil că e o formă a vorbirii, o intenție de a emite… gânduri… despre ce vede ea, ploaia… Lucrurile în ființă pot părea destul de misterioase, astfel că vorbirea, ciripirea, clipocirea pluvială, bacoviană, nu poate fi una ce ar depăși șoapta… decentă… atentă… Dincolo de scenă, îmi vine să zic… Dincolo?... Oricum, în același teatrum mundi continuu… În care mie, pe fundalul acestei decențe a liniștii, îmi vine să explodez, să urlu. Până să-mi sfărâm coardele vocale, să cad într-o convulsie de tuse în amestec cu urletul. Ca într-o repetiție pentru vreun spectacol oarecare sau, așa, pe bune, necontrafăcut, în realitatea lucrurilor în ființă?... „Nu puteam crede că eram treaz și mă socoteam a fi față la vreo fantasmagorie nepricepută; fantasmagorie cu atât mai curioasă că îmi înfățișa tot soiul de contraste…”, – un alt pasaj din „Balta Albă”, amintit aici, printre băltoacele negre care îmi par – Doamne, iartă! – mocirlă de gânduri… (Nu-mi vine să spun și: de idei…) Dorința de a cădea istovit în genunchi, direct pe asfalt, printre băltoacele negre sau chiar în vreuna dintre ele… În caz contrat, fiece pas făcut în continuare mi-ar părea o tot mai adâncă afundare în balta neagră… Tot mai adânc, tot mai adânc, până mocirla glacială a fostelor gânduri, palavre, minciuni strigate cu atâtea prilejuri, de la cele politice până la urlătoarele defilări ale ne-tradiționaliștilor de toate soiurile… până mocirla ar începe să-ți ajungă la gură. Și tu să prinzi a urla, a tuși și a scuipa grețoasa putreziciune lichidă… de-ne-lichidat… Balta… neagră… E acaparatoare… Leviatanul gândurilor rău intenționate, eșuate în propria lor mocirlă…
Dar nu te lăsa absorbit de balta neagră! De perfida adunătură de reziduuri cerebrale, însă care ar putea părea… acefale. Te pot înghiți, afundându-te în lipsa de lumină, în neagra mocirlă… Pân-a nu mă face jertfa descoperirii mele, se spune în Balta Albă. La Alecsandri… Cine s-ar fi gândit că acest oraș din nordul Estului Moldovei e demn de cele mai cutremurătoare coșmaruri? Istorii zguduitoare, cu balta neagră… Balta știe a-și păstra tainele ferecate în… lichidul mocirlei… Până nu te lași acaparat și afundat de ea… Iar încercările de a ieși din nou la suprafață te dă în irealitatea Salvator Dalí… Parcă ai fi „remorcat”, spre suprafață – din nou spre suprafață! – de niște ciorchini de bulbuci suprarealiști… Produși de propria ta respirație, de „propriul” oxigen pe terminate… Vei reuși să ieși, va reuși să te „remorcheze” spre suprafață propria respirație?... Unii bulbuci pur și simplu se sparg, surd, acolo/ aici în mocirla bălții negre, producând alți bulbuci, mai mici… Speri că și energia lor, puțină, infimă, cât ar fi, e de asemenea menită salvării tale, scoaterii la suprafață…
Sus, ploaia, stropii ei agită suprafața bălții negre, îi învolbură mocirla de gânduri eșuate… 
Nu ar fi aici și neîndemânatica alegorie a sacramentalei dorințe a unui actor din provincie de-a ajunge în metropolă?... Nu o metropolă de țară, ci obligatoriu o metropolă teatrală… Cu scene celebre, cu regizori faimoși, cu spectatori aleși, cu… Pe o astfel de scenă ești mai ușor de observat, de remarcat, de luat… drumurile marii cariere. Să ajungi, să zicem, pe platoul de filmare al lui Mel Gibson care să toarne un remake al „Patimilor lui Hristos”… Să joci împreună cu Maia Morgenstern… În rol, ea să-ți fie mama… Să auzi vorbindu-se în matricea limbilor biblice – arameică, latină, ebraică… Ce alt vis în numele artei adevărate?...
Însă frigul deja a pătruns în toată firea ta. Ploaia se scurge de pe umbrela înflorată… a soției… – cea neagră, a ta, japoneză, și-a cam frânt încheieturile spițelor… Umezeala deznădejdii ce pare a te dizolva în ploaia acestui miez de noapte. Încât încetezi de a mai ființă printre ființele lucrurilor, devenind și tu componentă a bălții negre. Să fii miriadă de stropi, de bulbuci clipocitori, apoi – definitiv amuțitori… Iar dimineață, ori spre amiază, poate spre chindie, te vei pomeni re-cules din materia lichidă de soare, de razele fierbinți ce te vor desprinde din vaporii bălții, pentru ca, peste asfaltul negru, cu gropi mocirloase, să-ți însăileze din ei silueta, chipul vag.  Dacă ai dori – ți se va părea – ți-ai putea crește și aripi din aburi și, fluturând din ele, să te înalți – peste Bălți și peste bălțile sale. (Că doar n-ai să spui peste orașul… Cloci și… cloacele sale…) Și de acolo, de sus, peste boltirea catedralei „Adormirea Maicii Domnului” sau peste acoperișul plat-pieziș al teatrului „Vasile Alecsandri” să reciți din Balta Albă, presupunând că unele gânduri de acolo ar suna ca o premoniție ce te-ar viza și pe tine. Spre exemplu: „Domnule, răspunse unul din noi, nu te încrede așa lesne în descoperirea d-tale, pentru că cine știe dacă…” Sau aceasta: „Râdeți, domnilor? Dar bun e Dumnezeu! M-oi întâlni eu vreodată cu profesorul meu de filosofie!”… De – filosofie?... Nu, nu, la Alecsandri e: „profesorul de geografie”… Da, geografia era – mai este? – necesară în fundul Europei, pe marginea Orientului, precum se spune în Balta Albă…. Însă aici deja ajungem la nemuritorul Bacovia, la delicatul său geamăt: „Prin asta ești celebra-n Orient, / O, tara trista, plina de humor...” Sunt cutremurătoare și primele două rânduri ale catrenului în cauză… Însă nu le voi reaminti… Să nu se creadă că sunt lipsit cu desăvârșire de modestie, că ar fi, chipurile, de asemenea ca o premoniție… că s-ar referi și la umila mea persoană… Hm, umilă… am zis?... Mda, cred că am exagerat, – îmi spun concluziv, deja cu cheia în yala apartamentului.  În scara casei mai răzbate, în surdină aproape deplină, ploaia cu gând de a spăla (Bălțiul)  de glod și de păcate… Și de bălțile negre… De gânduri mocirloase…

Un comentariu:

  1. Captivantă lectură!
    (Un strop luminos a răzbătut din Bălți, Adrian Păunescu)
    Mulțumesc!

    Adina V.

    RăspundețiȘtergere