Poezia leonină a unui angajat al
„Ministerului Postmodernismului”
Leo Butnaru este poetul
care caută căutarea. Şi în această exegeză a lumii, el nu este preocupat de
vârsta omului, ci de cea a poemelor, o preocupare metodică, meditativă.
„Bătrâneţea” aleargă mai iute, căci în cazul lui Leo ea este una care
experimentează, care grăbeşte pasul – „cu cât îmbătrâneşti mai mult/ cu atât
alergi mai iute”. Este o existenţă care scapă dintr-un „imperiu pe moarte” al
tinereţii poetului, în care acesta s-a tot salvat din „irealismul socialist”. E
acel trecut imediat al ororii, dar şi cel încercat de nostalgia unui paradis de
cândva – apa, dintr-un „oraş al păpuşilor-matrioşka” în care locuieşte de
fiecare dată „un Hamlet îmbătrânit” care gândeşte la „istorie şi post-istorie/
Homer şi Derrida”. Pe lângă căutare, o altă metodă poetică este meditaţia,
gândul la tot şi la toate, căci Leo este un poet cerebral, chiar dacă este
vorba de o luciditate vulcanică şi plină de pasiune. O pasiune reprimată de
către analiză, dar care este prezentă acolo în poem, care îşi face loc din plin
şi izbucneşte, de multe ori, acolo unde nici nu te aşteptai – e pasiunea la
pândă.
Când ne referim la textele lui Leo, vorbim şi despre
dialogul cu predecesorii şi marea cultură universală. Poetul nu este un
ignorant, e unul conştient de ce s-a făcut până la el. Aceste preocupări
culturale pornesc din Japonia, trec prin Rusia, Europa şi traversează
Atlanticul. Este un dialog plin şi de replicile fireşti ale poetului care scrie
într-o lume de după Logos în care cunoaştem deja un „Toma Credinciosul” care
poate să exclame: „aruncaţi mărgăritarele porcilor”. „Întoarcerea fiicei
risipitoare” este o astfel de replică dată Scripturilor, poemul focalizează o
fiică şi nu un fiu, producând, în fapt, pe lângă parafraza biblică, şi un
zguduitor cântec al feminităţii şi maternităţii. La fel cum „Portretele de sine
ale Fridei” sunt un splendid imn (dar şi bocet) dedicat feminităţii. „Atât de
firavă totuşi, Frida, tu, cea cu bara metalică ce ţi-a străpuns corpul [...]/
Frida Kahlo/ cea prinsă în tauromahie cu negrul taur al durerii [...]/ Frida nu
e harpie ci – harpă [...]/ ţie nu-ţi place atât să faci/ cât să creezi
dragoste” – este „portretul de cuvinte” al artistei, al „cataclismului de sine”
al Fridei. Este vorba aici de o empatie umană, dar şi artistică de o calitate
poetică şi de o sensibilitate a nuanţelor şi ipostazelor umane copleşitoare.
Este femeia-artist în plinătatea dramei sale.
Cel care „face” poeme se
joacă de-a cuvintele, de-a limba şi de-a poezia. Însă ludicul de limbaj nu este
gratuit, ci trădează un profund şi un acut simţ al limbii, este ironia şi
autoironia unui angajat al „Ministerului Postmodernismului” care creează
într-un „stil etern-post-antic” şi care posedă dexteritatea detaşării de marea
literatură şi abilitatea revenirii eterne la ea. „A fi sau a nu fi? – acesta e
răspunsul”. Şi un alt răspuns important este că „poezia nu este fotograful
vorbirii”, poezia nu e o transpunere a unei realităţi lingvistice imediate, ci
mai degrabă un filtru care converteşte cotidianul vorbirii în ceva mai mult
decât o simplă înregistrare a datelor de limbaj, de comunicare. Poezia este o
stare care răbufneşte în cuvinte, iar poetul ştie să o transmită.
Leo Butnaru operează o răsturnare
(69 devine 96) nu doar de limbaj, ci de paradigmă – e lumea nouă în care Godot
îl aşteaptă pe Becket, „poate fi chiar Godot/ care se aşteaptă el însuşi/ pe
sine”, iar pe alături trec „rinocerii politizaţi”. Este o lume în care Adevărul
şi Platon pot fi concomitent prietenii poetului: „mi-e scump adevărul/ îl voi
apăra/ dar în acelaşi timp vreau ca/ şi Platon să-mi rămână prieten”. Este o înţelegere
specifică a lumii. Produce o plăcere intelectuală aparte această raportare la
un univers care mereu îşi schimbă datele problemei, din care niciodată nu poţi
ieşi acelaşi. Absurdul existenţei nu este însă perceput într-o notă tragică, ci
ca o constatare aproape contabilă. Poetul a obosit de revoltele romantice, de
experimentele avangardiste – toate s-au făcut, totul deja există. Poetul le
aglutinează pe toate într-o stare, le metabolizează şi le prezintă lumii.
Iată-le, zice el, luaţi şi vă înfruptaţi, acesta este trupul lumii!
Fiind „suspendate demersurile metafizice”, este practicat
şi un metafizic terestru în care „se modifică geografia, geometria şi/
arhitectura sistemului terestru de umbre”, e „jocul de umbre în jocul cu
oamenii”. Jocul, schimbarea şi îndoiala – iată setul de instrumente ale mâinii
care scrie. Aceasta, pe harta topografică a lumii, caută locuri, timpuri şi
oameni. Timpul este felul în care parcurgem un spaţiu conţinut de hartă. Timpul
este metafizicul spaţiului. Persistă, astfel, un numen al plantelor, al
animalelor („veveriţa metafizică”) printre care umblă „îngerul surdo-mut” sau
un Dumnezeu amnezic care zice din când în când „fiat...”, deşi poetul pare să
îi reproşeze: „nu-mi mai spune mituri celebre – cine/ mai ştie de ele?”. Dar
este întrebarea ereticului, a apostaziatului care îşi înţelege erezia, căci
„Dumnezeu nu poate privi înapoi/ sau înainte/ deoarece întreaga sa făptură e
deplină privire/ circulară”; „Atoatecreatorul nu e un învăţător zelos de/ clase
primare/ care/ serile/ corectează teancuri de caiete”.
Leo utilizează un procedeu pe care l-am numit „la zoo”,
este procedeul fabulistului care există după ce „lector in fabula” a cam
suferit numeroase mutaţii. Şi aici mă gândesc în primul rând la „melcul ce-şi/
târâie în spate/ ocarina mută de cântece”. Este fabula poeziei şi poezia
fabulei, amestecul de genuri şi specii la care recurge din plin generaţia
poetului. Este operată şi o demitizare a vechilor poveşti şi o transfigurare a
lor: „pe fundul de bucătărie tai capul crapului/ nimbat auriu; poate capul/
unui Ioan-Tăcere-Gură-de-Aur al peştilor”. Leo transcrie şi vechile romane:
„locomotiva ar putea intui/ ba chiar ar putea afla cu certitudine/ când se
apropie de calea ferată Anna Karenina/ şi ea/ hipersensibila locomotivă atât de
umanizată/ să frâneze de la sine/ cu mult mai înainte de locul ales de Karenina”.
Nu este însă, nici pe departe, vorba despre un resentiment faţă de marile cărţi
şi marii autori. Leo nu este un terorist într-ale literaturii. Îndoiala nu este
una de sorginte anarhică, ci, mai degrabă, un mobil al învăţării şi al
descoperirii lumii, este mecanismul care asigură căutarea.
Descoperim un melanj curios de cotidian metaforizat în
care coexistă „metafora ca magie” şi „realitatea rece”. O existenţă
oximoronică: „tu despături pentru lectură ziarul de seară/ în care pare să fie
învelit cadavrul zilei”. Ziarul şi ziua sunt transpuse într-o dimensiune de
dincolo prin această ipostază cadaverică care presupune metonimic existenţa
unui spirit şi suflu dispărute. Asistăm şi la o materializare a ceea ce nu era
palpabil: „un foehn/ pentru uscatul aripilor îngerilor”. Preocuparea de firul
de nisip este şi ea un exerciţiu metafizic, este mişcarea de du-te-vino în
întinsurile universului: „într-un loc anume al pustiului/ există o carieră
special amenajată/ din care/ să se extragă nisipul pentru clepsidre”. Poemul,
consideră Leo, te poate duce dincolo: „pe drumul poeziei ajung/ într-o
metafizică... geografică”, cu el poţi trece „de la fapte naturale la fapte
culturale”. Într-o dimensiune a desemantizării, este căutat cu orice preţ un
rost: „abundenţă de sens ce există/ totuşi undeva în ceva –/ până şi în nasul
de morcov al omului de/ zăpadă”. Sunt nişte „cioburi de utopie” a existenţei
din care este reasamblat mereu un alt univers de palimpsest poetic şi uman.
Leo este conştient că universul nu este static: „şi în
poezie totul e în curgere/ în schimbare” ca în „Răutul copilăriei”, ca în
râurile din toate copilăriile şi, aidoma fiarelor, putem învăţa că ne putem
conduce „de absenţa filosofiei ca filosofie a vieţii/ de lipsa poeziei ca
poezie”. De aici poate explicaţia de ce „poezia vizitează menajeria” şi de unde
apare „visul aievea al poeziei”. Este o preocupare aparte a lui Leo pentru
destinul poeziei şi al poetului. Este o preocupare manifestă, una firească
într-o lume în care poezia se vede din ce în ce tot mai strâmtorată de
divertisment şi comunicare. În aceste „vremuri neaşezate”, „în acest timp
ciudat sau doar diferit în ale lui”, în această lume în derivă, „lumea/ în care
nu contează/ însăşi lumea”, în care „nenorociţii se aruncă în apele albastre/
uneori – cu câte un poem de gât”, în care „poezia se cam ascunde de lume”, poezia, crede Leo, e totuşi logopedie, iar
poetul e un logocentric.
Or, Leo este, în albia literaturii române, o voce care
s-a impus anume prin această preocupare pentru poezie, pentru locul ei în lume,
prin necesitatea escaladării unui pisc metafizic şi ironia a tot şi toate, ca
mecanism de salvare şi detaşare. Cu un portofoliu critic de invidiat în care
încap nume grele ale criticii de la Bucureşti, Moscova, Chişinău etc., Leo este
poetul care nu poate să nu fie luat în calcul, iar dacă i se şi întâmplă,
atunci este vorba fie de ignoranţă, fie de rea voinţă, iar acestea îşi au locul
lor sub soarele literaturii de când e lumea şi scrisul. Firea polemică, leonină
a poetului contribuie şi ea la un chip de reperat atunci când stai să conturezi
un portret de grup al poeziei de la noi. Şi, privind rezultatul, nu poţi să nu
observi prezenţa şi vocea impunătoare a acestui leu poematic. Un leu în trei
ipostaze: animalul aprig din savana vieţii noastre basarabene; prizonierul
cuştii de „la zoo”, acea menajerie a ignoranţei căreia îi este supusă
literatura în ultimul timp şi un leu statuar de la intrarea în marele muzeu al
literaturii de ieri din care se inspiră. Leul-circar – iată ipostaza pe care
Leo Butnaru o refuză în totalitate, de aici, cred, i s-au tras mai multe rele,
căci docilitatea este răsplătită de cele mai multe ori, iar Leo o refuză cu
vehemenţă!
* Leo Butnaru, Protestatarul şi orga, Editura 24 ore,
Iaşi, 2016.
Leo Butnaru, Instructajul santinelei de sine, Junimea,
Iaşi, 2015.
Leo Butnaru, Ordine de zi, ordine de noapte, Valman,
Râmnicu Sărat, 2009.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu