DOI POEȚI AI AVANGARDEI: Gheorghi CIULKOV și Serghei GORODEȚKI

Din poezia avangardei ruse

                                     

                                                  În traducerea lui Leo BUTNARU

                                 Gheorghi CIULKOV                                          

(1879 – 1939)

S-a născut la Moscova într-o familie nobiliară. După studiile gimnaziale, în 1898 se înscrie la Facultatea de Istorie și Filologie a universității din viitoarea metropolă rusă. Spre sfârșitul anului 1901 este arestat pentru participare la mișcarea studențească de protest și exilat în Iakutia. Mai mulți ani rămâne sub supravegherea poliției.

Debutează editorial cu volumul de poeme și proză „Drum de cremene” (în 1904, an în care se stabilește la Sankt-Petersburg). Din 1905, editează revista „Problemele vieții”, la care le solicită colaborarea celor mai cunoscuți filosofi ai timpului – N. Berdiaev și S. Bulgakov.

Până la revoluția bolșevică își editează operele în 6 volume (poeme, proză, tratate estetico-filosofice). Concomitent, redacta și publica reviste, antologii, almanahuri, scria critică literară și teatrală, fiind protagonist al vieții literare și extraliterare, gloria sa sporind și în urma lansării scandaloasei teorii a „anarhismului mistic”, postulând individualismul consecvent, care să ducă la „o adevărată socializare, eliberată de putere”.

Este autorul amplelor romane „Satana” (1914), „Serioja Nestroev” (1916), „Vifornița” (1917). După revoluție, a publicat cărți de nuvele, memorii, eseuri etc.

Un volum de versuri alese, editat în seria „De sub traverse”, poartă sugestivul titlu „Libertatea de taină”.

ZAREA

Fumegă golașele câmpii

Și zarea arde peste-o vârstă-ngustă.

Pustiu pământul, prea pustiu,

Devastat de nemiloasă coasă!

Și peste pădure pare a se auzi

Un întunecat strigăt neomenesc

Și marginile cerului s-au resemnat:

Eu v-am presupus, zile-a săvârșirii!

O, întristată zare, arde-ți flacăra!

Trâmbițează, trâmbițașule!

Iar tu, prietene, nu plânge:

Pornește-o peste roua dimineții,

Roagă-te însângeratei vârste.

POETUL

   Lui Veaceslav Ivanov

Stihia ta – talaz în spume,

Iar armonia-ți – sarea mării,

Unde, cu valuri în contrare,

Iubirea ta învins-a moartea.

Sufletul tău – ca duhul straniu

Care, arzând în presiune,

Duce spre piscul de aur

Al oarbei tale poezii.

O, frate, ghidul meu, prieten,

Sagace-ndrumător, maestru,

Visu-ți străluce-ntraripat –

Precum solara ploaie-n primăvară

Și flautul dezlănțuit –

Ca o furie turmentată.

DESPRE O CARTE TRADUSĂ ÎN POLONIA

Printre* exponatele Muzeului Național de Literatură Română din Chișinău e și mașina de scris marca „Olivetti”, care a aparținut lui Leo Butnaru, remarcabil poet, prozator, eseist, exeget al avangardismului și traducător. A doua mașină a colegului nostru, model „UNIS de Luxe”, este în grija istoricului Vasile Olteanu, directorul Muzeului Primei Școli Românești din Brașov. Leo Butnaru este o figură proeminentă în cultura românească. Iar în anul 2019 Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova l-a propus la Premiul Nobel pentru Literatură.

Ca om aflat la interferențele culturilor și istoriei, trăitor într-o zonă a lumii, ce focalizează ca o lentilă razele ideatice ale discursurilor și demersurilor din Europa Centrală, el nu se limitează la cultivarea propriei identități, ci transgresează cutezător frontierele, ridicându-se deasupra diviziunilor și eventualelor antagonisme. Concomitent, ca autor ce scrie în română, e creatorul unei culturi legate de trecutul demn al limbii căreia îi datorează nu doar instrumentarul și esențele scrisului, comunicării artistice, dar și situarea sa în ierarhia conceptelor și valorilor superioare. Leo Butnaru tratează respectivele evidențe drept puncte de deschidere și afirmare ale creativității în contextul spiritului și atitudinilor artiștilor de avangardă. Această poziționare în context transnațional, în sistemul de referințe la civilizațiile legate de comunicare prin diverse limbaje, ce impulsionează viziuni orientate spre viitor ca permanentă contemporaneizare, determină atitudinea poetului și propune perspectiva din care ar fi evaluată opera sa.

Ca scriitor școlit, sub aspect profesionist, și de arta jurnalismului și eseisticii active, de speță culturală, practicate mulți ani, Leo Butnaru este un creator și în sfera non-ficționalului. Deși niciuna dintre formele literaturii nu îi este străină, el tratează poezia într-un mod special, ca pe cea mai deschisă metodă de căutare și de comunicare a adevărului, întru adevăr. De unde și filosofia poemelor sale ca motricitate a discursului și metodă de cercetare. Este important a sublinia că o atare caracteristică a scrisului său rămâne constantă pe durata deceniilor, de parcă, la momentul debutului său, autorul atinsese deja esențele vocației poetice de viitor.

A debutat în ziarul „Tinerimea Moldovei”, în care, încă student fiind, avea să fie angajat și în redacția căreia activează după absolvirea facultății, pentru ca, în 1977, să fie destituit din post pentru un articol despre Mihail Kogălniceanu, scriitor și politician important în secolul al XIX-lea, care pleda pentru Unirea tuturor românilor. Motivațiile național-istorice ale înaintașilor alimentau și consolidau idealurile unui tânăr, care căuta răspunsuri la întrebări sacramentale și în literatură. În 1988, el mărturisea: „Poezie / dulce-amară / pe nimeni nu l-ai făcut cu adevărat fericit / ci doar / (mulțam și pentru atât) / mai puțin nefericit l-ai făcut” (Regula generală).

Punctul de plecare al poeticii lui Leo Butnaru este economia și precizia cuvintelor. Precum spuneam, ca jurnalist profesionist și ca redactor, a lucrat zeci de ani cu textele sale, dar și cu ale altor autori, ceea ce a făcut ca limbajul său să fie extrem de precis, lapidar și eficient. Și acesta e cel mai sigur temei în travaliul poetului. Respectul pentru cuvânt ca purtător al valorii în poeziile lui Leo Butnaru merită atenție drept categorie ce condiționează procesul creativ. Cuvântul, în plurisemantismul său și expresivitatea-i metaforică aleasă, constituie temeiul, proprietatea și prioritatea poeziei, ce se referă foarte relativ la regulile lingvistice, urmând propriile principii în crearea și înfățișarea sensului, „aprinzându-se și luminând” (Cum citește sfântul).

O altă caracteristică a poeziei lui Leo Butnaru ține de experiența sa intelectuală și cea  profesională. Ea se bazează pe miza axiologică nu doar a posibilității, ci și a necesității, ca datorie, de a căuta adevărul. La fel cum discursul filosofic tratează faptele, poezia înțelege, abordează și organizează sensurile, semnificațiile. Niciodată nu se mulțumește cu simpla definire a noțiunilor, nu acceptă explicații de ordin comun, la îndemâna mai multora. În poezia lui Leo Butnaru puteți găsi tocmai ceea ce e posibil a se afla, de obicei, dincolo de raza de acțiune a conceptelor, iar curiozitatea și inventivitatea sa amintesc de jurnalistul de investigație, decis a merge până în pânzele albe, spre a spulbera dubiile. Prezumția conform căreia cunoașterea umană nu este nici adevărată, nici suficientă conduce direct la presupunerea filosofică, în virtutea căreia nu ne putem mulțumi doar cu înțelepciunea colocvială, jinduind și căutând un al doilea, al treilea fundament-argument al realității și punând întrebări tot mai complexe. Poetul este eminamente conștient că nu există o aventură mai fascinantă decât lichidarea stereotipurilor și căutarea adevărului.

În esențializări laconice și precise, poezia permite să surprindeți sclipirea în care lumea poate fi cunoscută și înțeleasă mai deplin. Energia, eliberată/emanată de cuvânt, de metafora subtilă, dezvăluie resorturile existenței și lumina interioară. Pentru un moment, realitatea se dovedește a fi o impresie relevantă, apărând, parcă, într-o unică ordine posibilă. Această epifanie dezvăluie impulsuri și angrenaje ce guvernează lumea, procesul dinamic de metamorfozare permanentă pe care l-am putea înțelege ca sens al vieții, în opoziție cu presupunerea că sensul existenței ar fi moartea, neființarea (Sensul sensurilor). Prin urmare, dacă este imposibil să se accepte o astfel de viziune ca imagine a lumii, dacă nemișcarea provoacă falsitatea acesteia, conturul neexprimat, schița nefinalizată pot reprezenta cea mai credibilă imagine. Prin poemele sale Leo Butnaru exprimă ce Wittgenstein sugera drept ceea despre ce ar fi indicat să se tacă. Adică, poezia e redusă la tăcere, însă rămâne a fi plină de semnificații.

DIN POEZIA JERTFELOR GULAGULUI: KONSTANTIN BOLȘAKOV (1895 - 1938)

VERNISAJ AUTUMNAL

Ale întomnatei străzi suspine, sughițuri

Le captați cu inima, mângâind umezeala.

Staniolul geamurilor cafenelei Fillipov lucesc

Împroșcând cu stropi asfaltul pe Tverskaia.

Ale reclamelor priviri fumurii ne sâcâiau.

Ah, nu e nevoie de încântări, nu e nevoie...

Din cer au rupt nasturi de aur

Stelele, aruncate de privirile dumitale.

Și lunecați, unica, pe stradă,

Împroșcând cu văzul  în bezna albastră,

Iar unde amurgul, ca privire dumitale, unduia a tul,

Secunda vă urmărea de după colț.

Iar unde se prăbușiră clădirile-n prăpăstii

Cu amarul de un minut și inima deșertului,

A prins a vă hohoti obraznic în obraji

Zâmbetul roșu al reclamei Șustov*.

____

*Șustov – fabrică de coniac.

*   *   *

Cu coșuri de fabrici în funingine de cărbuni

Pe genele mele tristețea urșinicului negru

Cârpește indolent văzul înrăirii lor,

În cerul gri hârcâind supărat.

Aburi turmentându-se, sfărâmând uși putrezi,

Încleștară bicepși de oțel albi-surii,

Giuvaiergii ceasuri montând minuțios.

Risipiți-vă a fabricii mii-vorbitoare voci.

Clipind, electricitatea se fâstâci la poartă,

Cochetându-și oboseala cu restrânsa zi gri,

Zile și nopți întregi audiența la majestatea sa,

Excepționalul dintre excepționalii Medici.

(1913?)

Leo BUTNARU Scriitori pe calea regala, 10 14 mai 2008 Chiar în istoric...

Leo BUTNARU PRIETENII PREZENȚE ȘI REGRETE Un film de Constantin VACIU

Leo BUTNARU CĂRȚI TRADUSE Un film de Constantin VACIU

Leo BUTNARU Bibliografie Regie Constantin VACIU