vineri, 21 august 2020

DIN POEZIA JERTFELOR GULAGULUI: KONSTANTIN BOLȘAKOV (1895 - 1938)



VERNISAJ AUTUMNAL

Ale întomnatei străzi suspine, sughițuri
Le captați cu inima, mângâind umezeala.
Staniolul geamurilor cafenelei Fillipov lucesc
Împroșcând cu stropi asfaltul pe Tverskaia.

Ale reclamelor priviri fumurii ne sâcâiau.
Ah, nu e nevoie de încântări, nu e nevoie...
Din cer au rupt nasturi de aur
Stelele, aruncate de privirile dumitale.

Și lunecați, unica, pe stradă,
Împroșcând cu văzul  în bezna albastră,
Iar unde amurgul, ca privire dumitale, unduia a tul,
Secunda vă urmărea de după colț.

Iar unde se prăbușiră clădirile-n prăpăstii
Cu amarul de un minut și inima deșertului,
A prins a vă hohoti obraznic în obraji
Zâmbetul roșu al reclamei Șustov*.
____
*Șustov – fabrică de coniac.


*   *   *

Cu coșuri de fabrici în funingine de cărbuni
Pe genele mele tristețea urșinicului negru
Cârpește indolent văzul înrăirii lor,
În cerul gri hârcâind supărat.

Aburi turmentându-se, sfărâmând uși putrezi,
Încleștară bicepși de oțel albi-surii,
Giuvaiergii ceasuri montând minuțios.
Risipiți-vă a fabricii mii-vorbitoare voci.

Clipind, electricitatea se fâstâci la poartă,
Cochetându-și oboseala cu restrânsa zi gri,
Zile și nopți întregi audiența la majestatea sa,
Excepționalul dintre excepționalii Medici.

(1913?)



*   *   *

Beam un ceai imposibil. Pe geam se prelingea șuvoi
Auriul cinabru al asfințitului.
Iar seara se înclina tot mai aproape,
Șușotind cu cineva de peste perete.
Lumânarea îți adumbri privirile.
Cu degetele desenai– cam ce contur? –
Pe fața de masă. Și vița de vie
Își țâșnise stropii rubinii
Spre munții îndepărtați.
Ah, asta-i prea încet ca s-o rostești,
Ca s-o strigi, – „Aici e fericirea! Aici ești «tu»”!
Zângănea tandru argintul tăcerilor,
În vaza îngustă se ofileau câteva flori.
Ah, asta-i prea încet, ca să simți aproape
Purpura buzelor și mâinile în tremur, –
Peste lumânarea adumbritoare de priviri, fără risc
Fremătați, voi, fluturași ai dorințelor discrete.

(1913)


DEDICAȚIE

Pe trotuarul inimii, pe trotuarele străzii,
În vălul lâncezelii ce ți-a trecut dumitale
Peste adumbrirea serii,
Potolindu-se prin versurile amorezilor,
Secera – aurită cu cuvinte amicale.
Tuturor celor care în pat soarele îl vânează cu lâncezeala
Un fruct le va incendia rubiniu vazele.
Și ție, unico, versurile mele ți le-a pregătit
Șeful restaurantului, zâmbitor ca o lustră sadea;
Parcă e posibil o cină comandată din timp
Să o improvizezi ca pe un zâmbet dus spre artă,
Pentru ca privirile să fie, peste genunchi,
Dar, o, nu, nu apropiate, lunecoase,
La o distanță infimă.
Iar tu, precum ieri, să fii mângâioasă.
Pentru tine, o, unică ce ești, parfumul pulverizează suflete,
Pe când arunci câte un zâmbet,
Trăgând mănușa de pe inimă.


NUMĂR DE ATRACȚIE


Scrânciob, scrânciob al tristeții, scrânciobul tristeții
leagănă: „taci”,
Iar în plânsul tristeții scrânciobul legăna, tristețile
scrânciobului în noapte.
Răsturnându-se în tangaj,
Capul ameți.
Se concentrau în alb felinarele.
Bagă de seamă să nu-ți pătezi fața
(Umbra nămolului e în trecere)
În purpuriul jar al asfințitului...
Nesăbuitule... În amplitudinea zborului de scrânciob
Tristețea a învăluit ochi luminoși...
Minutele se nămoleau, se nămoleau
Acolo unde se așternea gazul felinarelor...
Dar pe urmă? Iar pe urmă scrânciobul,
scrânciobul, scrânciobul legăna tristeți – „taci”.
Iar în plânsul tristeții scrânciobul legăna     
tristețile scrânciobului în noapte.

(1913)


AMURG

                                   Pentru Iu. A. Eghert

Înserarea o las în palmele tale, inimă mută.
Cu pasul de tramvai obosit spre-nflăcăratul apus
Mlădiul gât arcat nu se înalță cu tristă îndârjire.

Gurile felinarelor dungate își rânjiseră dantura albă.
Amurgul – filfizon spilcuit purtând o
                    panama boțită ne-ntâmplător
Colindă de unul singur pe trotuarele potolit-înfiorate.

Vara, ca un ceasornic cu lanț subțire, ticăiește-ncet
În delicatul buzunar al vestei. În palmele tale
Las înserarea, inimă necuvântătoare.

(1914)


SEARĂ ROMANTICĂ

Lui V. Maiakovski

Seara era îngrozitor de îngreunată,
Abia de-ncăpea într-o poșetă stradală, –
Un cavaler neauzit în văzduhul obosit,
În cârlionții zumzăitorului stup al înserării,

O ia pe trotuare, să reteze secundele,
Iar pe cadran sabia stă-n nehotărâre.
Zburând pe-alături, automobilele amenințau –
vom decima, vom decima...
Încătușată de muțenia în zale,

Închizând cu fanta minunatei tristeți
Fața, cel singur, neștiutul,
Parcă pe cineva nu-l va lăsa să treacă
Și nu-i va spune tandru „pleacă”.

(1914)


PRIMĂVARĂ

Aerul se sărută copilărește,
Prin arbori atârnă lacrimi,
Ca pe o găoace de ou pașii
Crapă zăpada. Iar în inimă-i dezastru...

Iar dumneata treci în grabă, pe-alături, ducând
Iubirea mea și amintiri nenumărate
La streșini țurțurii și-au ascuțit năsucurile
Atât de fragile. Pe când dumneata acum...

O, sigur că spun: pe vară, naftalina
Pudrează toate veșmintele de iarnă,
Simțind că timpul devine mai prelung
Și tristețea mult mai haină.


LE CHEMIN DE FER*

„Să bem! Să bem!” – ne plângem tânguios
În veșmintele de atlaz ale cărților de joc?
Da, chiar noi, ca stelele, cu fericirea în loc de far am luminat
În lăcrimătorul dezgheț al lui Martie,
Chiar noi, ca aripile, ne agităm, ne zbatem
Peste scara cu șurubul treptelor foarte șubred,
Când victorios matinal ieși
Asul negru de sub liniștita carte de nouă.
Iar când disperarea trase cu ochiul în inimă 
Cu privirea mândră a damelor și rigilor,
Parcă s-ar fi înfiorat vântulețul care, întâmplător,
Ajunsese aici din golașele ogoare negre, –
Și noi căzurăm în chip de ploi de aur,
Spre-a amesteca împreună neliniști și tristeți,
Iar peste câmpul verde am tot risipit, am risipit
Atâtea bucurii învățate pe de rost...
„Să bem! Să bem...”, ne plângem tânguios
În veșmintele de atlaz ale cărților de joc?
Da, chiar noi, cu fericirea în loc de foc luminarăm
În lăcrimătorul dezgheț al lui Martie.

(1915)
_____

*Calea ferată (fr.).

Un comentariu: