Din poezia avangardei ruse
În traducerea lui Leo BUTNARU
(1879 – 1939)
S-a născut la Moscova într-o familie
nobiliară. După studiile gimnaziale, în 1898 se înscrie la Facultatea de Istorie
și Filologie a universității din viitoarea metropolă rusă. Spre sfârșitul
anului 1901 este arestat pentru participare la mișcarea studențească de protest
și exilat în Iakutia. Mai mulți ani rămâne sub supravegherea poliției.
Debutează
editorial cu volumul de poeme și proză „Drum de cremene” (în 1904, an în care
se stabilește la
Sankt-Petersburg ). Din 1905, editează revista „Problemele
vieții”, la care le solicită colaborarea celor mai cunoscuți filosofi ai
timpului – N. Berdiaev și S. Bulgakov.
Până la
revoluția bolșevică își editează operele în 6 volume (poeme, proză, tratate
estetico-filosofice). Concomitent, redacta și publica reviste, antologii,
almanahuri, scria critică literară și teatrală, fiind protagonist al vieții
literare și extraliterare, gloria sa sporind și în urma lansării scandaloasei
teorii a „anarhismului mistic”, postulând individualismul consecvent, care să
ducă la „o adevărată socializare, eliberată de putere”.
Este autorul
amplelor romane „Satana” (1914), „Serioja Nestroev” (1916), „Vifornița” (1917).
După revoluție, a publicat cărți de nuvele, memorii, eseuri etc.
Un volum de
versuri alese, editat în seria „De sub traverse”, poartă sugestivul titlu
„Libertatea de taină”.
ZAREA
Fumegă golașele câmpii
Și zarea arde peste-o vârstă-ngustă.
Pustiu pământul, prea pustiu,
Devastat de nemiloasă coasă!
Și peste pădure pare a se auzi
Un întunecat strigăt neomenesc
Și marginile cerului s-au
resemnat:
Eu v-am presupus, zile-a
săvârșirii!
O, întristată zare, arde-ți
flacăra!
Trâmbițează, trâmbițașule!
Iar tu, prietene, nu plânge:
Pornește-o peste roua dimineții,
Roagă-te însângeratei vârste.
POETUL
Lui
Veaceslav Ivanov
Stihia ta – talaz în spume,
Iar armonia-ți – sarea mării,
Unde, cu valuri în contrare,
Iubirea ta învins-a moartea.
Sufletul tău – ca duhul straniu
Care, arzând în presiune,
Duce spre piscul de aur
Al oarbei tale poezii.
O, frate, ghidul meu, prieten,
Sagace-ndrumător, maestru,
Visu-ți străluce-ntraripat –
Precum solara ploaie-n primăvară
Și flautul dezlănțuit –
Ca o furie turmentată.
CÂNTEC
Stă prăjina de care-i prins un
bodârlan,
Profetică pasăre zisă fundac;
Obscurul soare s-a prăvălit;
Prin taiga urșii rătăcesc.
Vino, iubirea mea, hai vino!
Îți voi cânta despre palidul
astru,
Despre neagra noastră dragoste,
Despre lumea știrbă, zimțată,
Din care-au rupt flămânzii lupi.
Vino, iubirea mea, hai vino!
Mă voi da în șamanism, sunând
daireaua,
Săruta-voi ochii migdalați
Și-ntunecatele coapse le voi
încălzi
Pe alba blană-a unui urs răpus.
Vino, iubirea mea, hai vino!
FOTOGRAFIE VIE
Paiața roșie-i pictată pe
vitrosul cinematografului;
Un bătrân pleșuv, cu ochi
înțelepți și surâs subțire, cântă vals la pian;
Prizoniere ale mecanicii, se
mișcă și tremură viețile de pe pânza ecranului;
Cine ar fi acești actori
degradați care cu atâta abnegație s-au lăsat în voia mașinilor?
Cine ar fi aceste actrițe strânse
în corsaje, surprinse (parcă întâmplător) de aparatul de fotografiat?
Poate că voi demult nu ați mai fi
pe lume?
Nu v-a strivit cumva nerușinatul
tramvai trăncănitor?
N-ați fi murit în spital,
otrăviți, omorâți cu argint viu?
Unde ați fi? Unde vi-s buzele
ostenite de sărutări?
De ce continuați să fluturați din
mâini ecranele geroase?
Iată, se luptă la floretă doi
toreadori pentru o drăgălașă spaniolă.
O, ce hazlii sunteți voi,
tuciuriilor compatrioți ai lui Cervantes!
Dar priviți spectatorii – ei sunt
încântați de-acest spectacol;
Calfa din dugheană stă cu degetul
în gură:
O doamnă grăsuță se sufocă-n
strânsoarea corsetului;
Languroasa prostituată cu ochi
umezi contemplă priveliștea;
Iar toreadorii înflăcărați de
pasiune își încrucișează floretele.
Și din public se aude clar o voce
de femeie:
„Bărbații ăștia mereu se iau la
harță”...
(1908)
SURORII
Cei momiți de veacul
deșertăciunii
n-au cum pricepe că a cuteza
înseamnă simplu – ca un simplu om
să-și ducă
viața într-o izbă liniștită,
la lumina candelei smerite
să poată vedea soarele-n
depărtare,
unde strălucesc minunății coloși
și în azur plutesc miraje cu
corăbii.
(1920)
* * *
Abătute
Sunetele goarnelor,
Nesuferite
Umbrele gândurilor!
Înviforați-vă pulbere,
Spulberați-vă-nvârtejit!
Eu sunt înfuriat,
Eu sunt strivit.
Abătute
Sunetele goarnelor,
Nesuferite
Umbrele gândurilor!
Înviforați-vă pulbere,
Spulberați-vă-n nori!
(1884–1967)
Poet, prozator,
dramaturg, critic literar, pictor. Născut la Sankt-Petersburg, tatăl său fiind
funcționar la Ministerul de Interne, scriitor-etnograf, pictor autodidact. După
studiile gimnaziale Serghei Gorodețki se înscrie la Facultatea de Istorie și
Filologie a Universității petersburgheze (1902), unde face cunoștință cu
studentul Aleksandr Blok, viitor mare poet, cu care leagă o prietenie de lungă
durată.
Mai multe poeme
ale lui S. Gorodețki sunt afine stilisticii și esteticii avangardiste promovate
de futuriștii.
* * *
La prânz nu am decât zăpadă,
aiureală
Aripi de prepeliță, morsă de
coacăză
Dicționare cu douăzeci de pagini
din care praful, putregaiul
În ritm adagio (lent, încet) lunecă
de pe file
Evitând ácele indicatoare –
precum bisturiul
Și iată
Mă așez la pian
În stradelele paginilor auzind
șoapte-nzăpezite
Interpretez fără note
Cânt fără sunetele cuvintelor
pășitoare
Fără nelipsitul tău zâmbet ușor
ironic anticipator
Iartă-mă
Învățatu-m-au și bunele maniere
și lumești versificări cu rime
avortate
Curând eternitatea va perdelui
ochii
Și de-a oarba voi înțepa
biftecurile cu furculița
Precum – în copilărie – fluturii
Pe când bunica bombănea sub un
cais rotat
Ce privea spre cerul prăfuit
Această amiază
Aceste discursuri ca și negrăbite
Și caldele priviri ale
provincialilor
Toate tuturor le sunt permise
dacă arde focul bunătății
Așadar sub căderea fructelor
coapte
să ne punem gând de împlinire
De fiecare dată întorcându-ne la
masă
Prin troienirile iluziilor.
LA OCNĂ
Pământul mai e încă
Sub polog de umbre matinale,
Iar geamurile uzinelor se
luminează
În gerosul întuneric.
Strănutară stele
Și constelații orfane
Peste coșuri fumegând în
Ochii trecătorilor.
Și curg, curg săracii
Înfofoliți în zdrențe,
Înjurând din mers.
Și căscate fălci înghit
Negrul șuvoi solzos,
Târâtorul șarpe.
Al uzinei ceas mare, scârțâitor,
Parcă strigând deja bătu
Obișnuita, inevitabila oră cinci,
Cinci mii de răni
În desimea solzilor
Târâtorului șarpe
De pe încălzitul așternut.
Curând iernaticul soare
Peste înaltul zid de piatră
Își va arăta fața geroasă
Spălată-n sânge.
Iar în bubuit și plescăit de val
S-or învârteji dement
Roți și lungi curele de
transmisii,
Într-un fel parcă bătându-și joc
De viețile ocnașilor.
(1907)
PSEUDOLIRICĂ
Ninsoare de fluturi.
Aceste sensibile degete ale
despărțirii...
Această răzbunare de sânge...
Parcă n-ar fi nimic
Ce ar lega aripile și brațele,
Însă răzbate cu muțenia sa
Necruțătoarea poftă a iubirii.
Nu cuteza care cumva să te
asfixiezi,
Ochii îndreptându-ți spre cea de
neatins,
În gelatinoasa captivitate-a
siluetei
lancea împlântându-ți,
Ca pe-o fericire nesperată
Luând nocturne lecții de
Demență a buzelor
Și necopilărești aluzii din
partea ei.
Foșnesc roiri de fluturi.
Imponderabil și fără de grabă
Ocolind erorile sub jalnica
șoaptă a pașilor,
S-o luăm care încotro...
Așa ceva insufle-o mare tristețe:
Și ia aminte cum te troienește
O aprigă viforniță de fluturi.
STRADA
Pictorul să-și fi ieșit din
minți?
Asta nu e vară și nici iarnă
Iar pe pânza feței tale –
Lunecoasă, strada umedă.
Pentru ce-a fost să-ți greșesc –
mă iartă,
Pentru inutilitatea
Zăpezilor de ieri.
S-au aprins lumini de sărbătoare,
Holbându-se prostește.
Fie ca tristețea și extazul tău
Mie să-mi rămână neînțelese.
Pe tine, totuși, ar trebui să te
încep –
În miez de noapte
Cu lună.
Pentru că, abia atingându-te,
răbdător,
Negrăbit, dintr-o dată să aleg
cuvinte.
În vârful degetelor să le adun
grămăjoară –
Iartă-mă...
Noi credem în chiar infinitul
nostru,
Copii prostuți.
Unghiul felinarelor spre sud
privește –
Nu va putea zbura.
Tu-mi ești sărbătorescul început,
Tu, priceputa mea.
Deci, stradă,
Nu mă risipi în părți răzlețe.
Privirea rătăci,
Acostând la cheiul
Înrămărilor aurite.
În adâncul lor
Se trezește adevărul.
Ei, voi, despre ce sporovăiți?
E semn că pictorul chiar și-a
ieșit din minți.
* * *
Lui Osip Mandelștam
El crede în greutăți, respectă
spațiul,
Înduioșat iubește materialul. Se
știe –
Nicicând nu a certat substanțele
Pentru lentoarea lor și
statornicie.
A strofelor cvadrigă ascultătoare
din
Nebună goană o poate opri, brusc,
Și cred chiar că ar avea dreptate
Că în veșnicie e doar al clipei
supus.
* * *
Pentru Vera A. și Serghei A. Sudeikin
Kuzmin cel gingaș, piatra –
Mandelștam
Discretul confrate vi l-au
blagoslovit.
Și în subsol intrând, ca într-un
sfânt lăcaș,
Asculta-voi detunătorul glas de
clopot;
Zvoniți cu inima, sunați cu
văzul,
Vera-ver-ah, fecioară a trei
pânze,
Și tu, Serghei, cel ager,
dormitând,
Chiar pentru-a curcubeului
vrăjită suită.
Voi ați fost îngeri într-o albă
lume,
Schumann v-a văzut în toi de
carnaval,
Moscova peste voi clătina-ndelung
Zvoniri de purpură, pe când
goneați deja
Pe lirele poeților, patru la
număr,
Și iată: nici nu cunosc interior
mai luminos –
Lucește-a vechilor cești poleire
de aur,
Hârșâie pensula, se-mbujorează
fragii,
De pe pereți privesc trei chipuri
luminoase
Și se bucură un inevitabil Cineva
Din al tăriilor spațiu de
nepătruns.
(1919)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu