ELEGIE ÎNTR-UN AMURG VIOLENT
cu numărul 6, 7, 8, ex-strada Ismail,
foste cuiburi de studii asidui
dar și de căsuțe cântate de inimă albastră
ca melancolice cuiburi de oarece nebunii
întâmplate studenților-adolescenți
ca ieri, ca odinioară copii.
o tonă de toane în praf, două tone de nostalgii
cutremurându-ne anii trecutului studios
sfărâmând, risipind piatra din nămolul Mării Sarmatice
zise și Paratethys
eliberând milioane de cioburi ovale de cochilii care
ca miliarde de săruturi, de îmbrățișări sunt spulberate-n neant
în oceanul visului stins.
Ah, sărutări, îmbrățișări și alte fapte ceva mai cutezătoare
în limite și delimitări dintre dezmierdare și – pardon! – deflorare.
Aici (deja – acolo...) s-au pus la cale logodne, s-au jucat nunți
chiar de nu se putea și fără oarece divorțuri
sau poetice, dar și ideologice arderi de punți.
căsuța noastră de studii și de oarece nebunii;
acolo, pe strada Ismail, vizavi de cimitirul
militar
mormane de moloz în triplă înșirare
de piatră sarmatică-prismatică, armatură și ciment sunt
mormintele juneții noastre în etern amurg bacovian,
violet
devenit atât de violent...
umblă cu sau fără de rost
în mâini cu fumegoase făclii și felinare
repetând, repetând, repetând aceeași întrebare:
Was it or
not was it?...
miercuri, 4 noiembrie 2020
DEMOLAREA
marți, 27 octombrie 2020
DIN POEZIA AVANGARDEI
Din poezia avangardei
în traducerea lui Leo BUTNARU
Klara ARSENEVA (1889 –
1972)
Adevăratul nume: Arseneva-Bukștein. S-a născut în
familia unui feroviar. Studii gimnaziale
MAGAZIN ZOO
În vitrină –
melci, pești multicolori,
Cinci
papagali, un canar care ciripește.
Ce devreme
cântă cineva la vioară,
De dimineață
sufletu-mi neliniștește.
Iar pe
strada noastră ziua-ntreagă
Hoinăresc
băiețandri, suie, coboară.
Ca de
moarte, zău, m-am săturat
De acest
colind din zori până-n seară.
Și vine iarăși
el, să cumpere râme
Sau pești,
după care – pleacă.
Ca și
înainte, mă tot ia cu vorbele-i seci –
Cum de-n
mare nu se îneacă?!
„Mă trage
spre locul acesta
Cu inima sângerată,
cu întreaga fire...”
Aseară, s-a
otrăvit o mireasă
Undeva în
sud, cică, din iubire.
* * *
Felinare
atârnau în strada nu prea lungă,
Zilele erau
năbușitoare, amurgul scurt.
Cu cozi de
pește, în relief zgâriat,
Meșterii
împodobiră fațade de lut.
Împinseră-o
terasă spre țărmul pustiu,
Înnegriră
grilajul unei grădini cu lalele.
Doar drumul
spre mare-l aveam în privire.
Sirenele șuierau
în ceață, rebele.
Prietenul
blond mă îndemna obosit:
„Povestește-mi
de orașul cu sonde la mare,
Cum fu
acoperită cu țiței o vale întreagă
Și cum în roș
locaș moare ceara de lumânare”.
ORAȘ NORDIC
Încercuit de
canale, îmbrățișa totul cu-nfrigurare.
Praf în
amestec cu fumul, fumul – cu tânga din trandafiri.
În inima mea
obosită el părea sicriu primăvăratic,
Când
colbuite, șterse-mi erau plecatele priviri.
În canale de
încercuire orașul plutea răsturnat
Și aur greu
de pe cupole îndelung îi curgea.
Trecea prin
el acel pe care l-am respins,
Trecea acel
pe care zadarnic l-aș aștepta.
Ce clar
mi-aduc aminte – prin poarta deschisă
Puteam să
văd palatul, ziduri lângă apă.
Adesea în
astă vară am rătăcit atent,
Spre-a nu-mi
trăda pe chip inima-mi sireapă.
* * *
Se va posta
în prag:
Cum e de
mers ușor?
Conul
sinagogii
E-nalt, țintit
în nori.
În casa de
brad curge
Clei tămâios
din bârne.
Violet,
pluti grădina-n fereastra
Dinspre
soare-apune.
E-atât de
cald și umed,
Apa-n bazin
e a scaldă;
Mai mare
decât soarele
Crescu cea
floare naltă.
Parcă din
prinsoare
Nu pot să
plec, să las.
Brazii până
spre câmpuri
Drumuri,
poteci au ars.
(1916)
duminică, 25 octombrie 2020
luni, 19 octombrie 2020
vineri, 9 octombrie 2020
COSMOGRAME
Pe cele mai proaste mâini
Totul pare a se
stinge – așa, într-un provizoriu asfințit-noapte de 8-12 ore, și numai poftele
politicienilor se reaprind în periodicul apogeu devastator.
Nu mai e nimic de
făcut. Dumnezeu ne-a lăsat pe cele mai proaste mâini din câte ar fi fost
posibil. Ne potopesc miliardele de semnături pe care, nictemer, politicienii
lumii (nu și luminilor) le pun pe fleacuri; iscăliturile lor cinice ca niște
râme-blitz fecundate de limacșii decepției și stupefacției, încercate încă de
mesopotamianul Ghilgameș – el singur sieși și Tigru și Eufrat(e) –, când
șarpele apelor subterane îi fură lotusul nemuririi, mult mai a naibii fiind
această eutanasie lent-iminentă a curviștiniei zise comunizmodemocrație
(specific autohton), fecundată de politicieni impotenți împroprietăriți cu ce
le poftește lipsa de inimă și blegismul generalizat – adică de stat.
Nu mai e nimic de
făcut, de montat, când deja ochelarii de cal ai secretarului de partid al
„democrației” pruto-nistrene, dar și bucureștene fac parte din craniul
acestuia; ochelari concrescuți cu scheletul feței ciudat de nimicspunătoare.
Ce creier mic! –
i-a alunecat în mandibulă – să fie mai scurtă distanța de la i(u)dee la limbă,
de la sămânță seacă la trăncăneală.
Ei ne asigură
coșul zilnic de inepții, încât multă lume pur și simplu își pierde pofta de
mâncare, astfel economisind gologanii (golobanii) disprețului,
înjurăturii urbane și sudălmii de cătun, de unde – de altfel – zilele acestea a
venit un răvaș imperativ: „Faceți ceva cu ei!”
...Dar nu mai e
nimic de făcut, decât această leșietică dorință de a-i avortovomita din
text sau, poate, din simplisimele și – uneori – inocentele, defloratele cuvinte
ale cubofuturiștilor lumii, peste care la Mănăstirea Căpriana (ce are deja de
co-ctitor un mahăr comunist!) ar da cu mătăuzul bidinelei Picasso, dar mai
abitir Dalí totuși.
Pseudo tratat filosofic
1
Să presupunem că viața și nemurirea… Ba nu: să presupunem că Dumnezeu… Pardon –dar până acum ce am făcut?