COSMOGRAME

 

 

Pe cele mai proaste mâini 

Totul pare a se stinge – așa, într-un provizoriu asfințit-noapte de 8-12 ore, și numai poftele politicienilor se reaprind în periodicul apogeu devastator.

Nu mai e nimic de făcut. Dumnezeu ne-a lăsat pe cele mai proaste mâini din câte ar fi fost posibil. Ne potopesc miliardele de semnături pe care, nictemer, politicienii lumii (nu și luminilor) le pun pe fleacuri; iscăliturile lor cinice ca niște râme-blitz fecundate de limacșii decepției și stupefacției, încercate încă de mesopotamianul Ghilgameș – el singur sieși și Tigru și Eufrat(e) –, când șarpele apelor subterane îi fură lotusul nemuririi, mult mai a naibii fiind această eutanasie lent-iminentă a curviștiniei zise comunizmodemocrație (specific autohton), fecundată de politicieni impotenți împroprietăriți cu ce le poftește lipsa de inimă și blegismul generalizat – adică de stat.

Nu mai e nimic de făcut, de montat, când deja ochelarii de cal ai secretarului de partid al „democrației” pruto-nistrene, dar și bucureștene fac parte din craniul acestuia; ochelari concrescuți cu scheletul feței ciudat de nimicspunătoare.

Ce creier mic! – i-a alunecat în mandibulă – să fie mai scurtă distanța de la i(u)dee la limbă, de la sămânță seacă la trăncăneală.

Ei ne asigură coșul zilnic de inepții, încât multă lume pur și simplu își pierde pofta de mâncare, astfel economisind gologanii (golobanii) disprețului, înjurăturii urbane și sudălmii de cătun, de unde – de altfel – zilele acestea a venit un răvaș imperativ: „Faceți ceva cu ei!”

...Dar nu mai e nimic de făcut, decât această leșietică dorință de a-i avortovomita din text sau, poate, din simplisimele și – uneori – inocentele, defloratele cuvinte ale cubofuturiștilor lumii, peste care la Mănăstirea Căpriana (ce are deja de co-ctitor un mahăr comunist!) ar da cu mătăuzul bidinelei Picasso, dar mai abitir Dalí totuși.

 

Pseudo tratat filosofic 

1

Să presupunem că viața și nemurirea… Ba nu: să presupunem că Dumnezeu… Pardon –dar până acum ce am făcut?

2 

Pentru adevăr trebuie să lupți pe viață și pe moarte. Iar dacă ești în stare – pe viață, pe moarte și pe nemurire, chiar dacă unii inși insinuează sarcastic:

– Nemuritorii la ce vârstă ies la pensie? Sau, în cazurile lor și de la caz la caz, e la propria discreție?

Alții, și mai căpoși, spun că unele văduve își supraviețuiesc genialii soți nemuritori...

În fine, Ivan Turbincă Nemuritorul nu avu pe cine să lase văduvă (doar decât armata la împăratu`...), astfel că, de cum află că în pădure va veni rusul ăla nemuritorul, cucii zboară aiurea, să nu moară bieții de ei de tot numărat și iar numărat, fără capăt, în trei, patru ture, non-stop...

Apoi, odată ce veni vorba (și... nemurirea) de Ivan Turbincă, cel care a pus neagra moarte la negru rost și la ros pădure bătrână, eu sunt sigur că cea cu coasa pe umăr la o adică poate fi chiar și o blondă, sau o roșcată pistruiată, doar în – sau fără – bikini, însă motivul și efectul vizitei sale fiind exact aceleași ca și în cazul cosașei din clișeu, care desalinizează, depiperizează situații, destine, biografii, nemurire etcetera…

3

În ce mă privește – priviți ce de-a larve de purpur (bineînțeles – ale autoironiei) îmi populează mocnitor-vegetativ inima... Până la urmă, de aici se va zburătăci un roi de fluturași purpurii, un fel de molii ale nemuririi, luate și ele de viteza de trecere a ceea ce om-lumină-și-frumusețe este și doar însuși hazardul mai poate frâna din când în când, încât, de cum se reduce cât de cât viteza, lumea se scutură precum o găină ce se ridică din praf și – ce alta să facă? – iar prinde a se gândi la nemurire – ah, nemurire, dulce-amară zăbavă, pe când pare a fi atât de clar: nemuritori pot fi doar nenăscuții. Sau poate absența celui care nu s-a născut este eternă, dar nu nemuritoare?...

Oricum, această situație predispune la imaginație – undeva tărâmurile fără cimitire ale, pur și simplu, nemuritorilor – adică lor deja nu le va fi dată a doua, a treia (etc.) reîntoarcere în rudimentare necropole de țară, de țări, de patrii, deoarece îngerii nu schimbă cimitirele precum escadrilele aerodromurile.

4 

De la acum – la cândva; cândva – totdeauna ar putea fi inclus ca sinonim al nemuririi (dacă aceasta există) și eternității care, indiscutabil, se co-există; eternitatea nu depinde nici într-un fel de viață, nemurire sau moarte, prezență sau absență; ea poate fi până și numai spațiul vid de timp, durata putând însemna cu totul altceva decât timp.

5

O fi fost și din cei care ar fi confundând suicidul cu primul gest la ușa nemuririi... Dar, oricum, despre cei morți – nimic sau numai de bine. Despre nemuritori – orice. Unde mai punem că toate ființele și ex-ființele sunt egale în fața nemuririi, pentru că pur și simplu aceasta, nemurirea, nu le privește.

Cu toate astea, omul continuă a fi atât de neștiutor, dar mai ales – hazliu, sau poate – iresponsabil, încât poate spune și re-spune orice, spre exemplu: nemurire, nemurire, nemurire...

 

Început de testament

 

Tăcută?... Aproape rostită... Sentențios, renunță la prea mult, îmblânzindu-se, eliberându-se.

Partea de semne din lianele hieroglifelor, primarul lor rang de mister, de acolo încoace înțelegerea că umana conștiință va fi în continuare tabula scripta, răsucită sul în jurul eternului mister inaccesibil, de unde nu e decât un pas până la falsa aură de supra-om, supra-geniu.

Poliția secretă ia amprentele digitale de pe papirusuri – excepțională suprapunerea de păienjenișuri lăsate de autori, copiști, cititori, faraoni. În timp și civilizații, luarea amprentelor drept micșorare a distanțelor, a împuținării interogațiilor, ambiguităților – deci, nu e obligatoriu ca manuscrisele, blazoanele, scarabeii să sugereze mesaje (oarecum des...) descifrabile: de regulă, eternitatea e ceva ce se curmă chiar la începutul test-amen(t)ului.

– Dar cine ești tu, eternitate?

Tăcere.

Din simplu motiv că eternității nu se cade a i se pune întrebări.