DIN POEZIA RUSĂ CONTEMPORANĂ

 

Din poezia lumii

Andrei KOROVIN / Federația rusă

S-a născut în orașul Tula (1971). Absolvent al Facultății de Drept, după care a urmat cursurile superioare de literatură la Institutul „Gorki” din Moscova. A publicat cărțile de versuri „Arborii cântători” (2007), „Soarele revărsat” (2010), „Planta-femeie” (2012), „A iubi dragonul” (2013). Este organizatorul Festivalului Internațional „Voloșin” din Koktebel, Crimeea, a Festivalului Țvetaeva (regiunea Vladimir), administratorul „Casei Bulgakov” (Moscova). Deținător al unor premii literare.

În traducerea lui Leo BUTNARU

În memoria lui Mandelștam

Peste troieniri mandelștamiene 
mergem să pictăm nemurirea 
și pare colosală
uriașă arată nemurirea
dincolo de interminabila baracă
dincolo de viața naivă și hazlie
dincolo de negrul stol de corbi
și de sângele ce acoperă zăpada
dincolo de lătratul răgușit
de aprigi dulăi și santinele
dincolo de interminabila baracă
colosală pare nemurirea
și ninsoarea ninge cum i-i dat
și moartea merge unde i-i dat să meargă
și trena linge picioare urme
și nimic nu e în clipa de adio
nici fărâmituri de litere și nici 
barem umbre de cuvinte
vă imaginați absolut nimic

*     *     *
mi se pare
copii
ar fi un popor aparte
un fel de extratereștri
pur și simplu ei găsiră modalitatea
să apară în lume printre oameni
utilizând trupurile noastre
cunoștințele și sentimentele noastre
ei ne impun ne obligă
să le dedicăm întreaga viață
cât mai suntem tineri și plini de puteri
după care – pleacă
la străbunii lor adevărați
copii-patriarhi
ce locuiesc în Tibet
în Shambala și Atlantida
povestind că omenirea
este tot mai puțin prielnică
întru continuarea neamului copiilor
povestind de războaiele contraconceptivelor 
despre childfree ca mod de viață
despre riscuri nenumărate
și că deja e timpul de a se căuta
un gen mai optim de homeoterme
nu atât de lenevoase
nu atât de proaste
nu atât de necruțătoare
iar patriarhii clatină din cap
își netezesc bărbile brumate
căzând pe gânduri

*     *     *
în copilărie mi se spunea
că prietenii mă vor trăda
și eu n-am crezut
în adolescență mi se spunea
că viața e prea scurtă
și eu n-am crezut
dar dacă-ar fi fost să cred
ce s-ar fi schimbat

*     *     *
uite trăiești tu cât trăiești
la un moment dat chiar afli sensul vieții
dar gata
chiar atunci
viața s-a și terminat

*     *    *
mult stimate 
domnule Dragon
vă rog
să mă angajați pe post
de cavaler
promit să vă slujesc
cu dreptate și credință
până va fi să vă ucid
sincer al dumneavoastră
Lancelot

*     *     *
în vremurile noastre deja
nu mai e la modă să folosim
lucruri autentice
cărți
instrumente muzicale
toate astea și celelalte
au analoage digitale 
cărți electronice
muzică electronică
noi trăim în epoca analoagelor care
cât de curând vor substitui însuși omul
prin bărbați electronici
femei electronice
sentimente electronice
copii electronici
firește 
așijderea și nepoți

*     *    *
în fine
în țara lui și-a dus soție rusoaică
ba chiar și el însuși învăță la Moscova
compunea oarece poezele
și le tot scrie scrie în continuare
ba chiar se pare că a trecut și la altă credință
acum numindu-se poet
ei nu frecventează geamia 
ba chiar nici nu mai au geamii
doar se adună-n cercul lor strâmt
citindu-și unii celorlalți
din astea cum le zice poezele
ca pe un fel de rugăciuni și le citesc
apoi bat din palme
după care beau
licoare satanică
încât parcă devin alții
hohotesc ca șeitanii
îmbrățișând muieri străine
ba chiar flutură din brațe
uneori trăsnindu-se unii pe alții
după care cad prin tufișuri
adormind
iar soața lui e rusoaică
îl înjură crunt
cu astfel de cuvinte
cu care doar că bătrânii mai înjură
probabil ea e de altă credință
nu de a lor poeticească
astfel că iată
ce dezmățată e

Brad de Crăciun
în curtea noastră
au instalat bradul
au atârnat de el globulețe frumoase
ghirlande electrice
în vârf au fixat o stea
mămicile și copilașii lor
admirau ca în uitare
minunata înfățișare
a doua zi 
globulețele au fost împușcate
în fine dispărând definitiv
ghirlandele au fost rupte
beculețele nu mai luminau
iar în ajun de Crăciun
au dus nu se știu unde și bradul
pe pământ nu a rămas decât biata stea
ce stătuse în vârf

*     *    *
copacii 
își lasă boturile în apă
și beau
precum dulăii
unii din ei semănă leilor
mai ales toamna
când de fapt
cam toți copacii seamănă 
a lei
leoparzi vulpi
urși bruni
toamna ce pare a fi
marea adăpare
după care animalele pleacă
lăsându-și scheletele pe mal
și frunzișul veșmintelor lor
în apă

BAUDELAIRE - 200. ECOURI, OMAGIU...

Lasse, la font s'étendre à travers la campagne,

Dormir nonchalamment à l'ombre de ses seins,

Comme un hameau paisible au pied d'une montagne.

                                                     Charles Budelaire

Leo BUTNARU

Pallas-Athena și Uriașa-Baudelaire

Văzând-o pe mitologica Athena
echipată corespunzător
menirii ei belicoase
Uriașa lui Baudelaire
arătând spre scutul mărunțelei zeițe
zise: – Și eu mi-aș dori o astfel de broșă...

28.XII.2006


Uriaşa lui Baudelaire

...monstrueusement belles, superbement parées...

Jacques Cazotte

nu pentru că ai fi fost uriaşă era uriaşul tău merit
ci pentru că mereu aţâţa să fie cucerită incomparabila ta frumuseţe
tocmai din acest motiv erotic fiind trecută ca o fortăreaţă până
şi pe hărţile militare… pardon! – hărţile literare
care de fapt
nu se deosebesc prea mult de cele militare
pe una din ele găsindu-te şi eu
femeie cetate de nuri

28.VIII.2012

La „Uriașa” lui Baudelaire

Cele două coline îngemănate au asemănare
cu genunchii uriașei lui Baudelaire (Parcourir à loisir ses magnifiques formes;
Ramper sur le versant de ses genoux énormes
Ramper sur le versant de ses genoux énormes
Ramper sur le versant de ses genoux énormes
Ramper sur le versant de ses genoux énormes
Ramper sur le versant de ses genoux énormes) care
se pare
cu trupul ei ar fi putut cuprinde
sau ocupa, se prea poate
întreaga țară a piticilor cu tot cu Gulliver
ba chiar ceva din formele-i revărsătoare
ar mai fi dat și peste hotarele
țărilor învecinate.

Aici, în preajma satului meu de baștină ce doarme
nonchalamment à l'ombre de ses seins
supradimensionații genunchi ai fabuloasei franțuzoaice
sau, să zicem, femei universale
sunt hașurați în terase de potecile croite
din rațiuni geometrice neclare
de bucolicele turme de mioare
din urmă lor cu ciobani sadovenieni (de altfel
de ce uriașa nu ar fi chiar Vitoria Lipan?) care
parcă i-ar trece uriașei printre picioare
rustic, a nepăsare
altfel spus – olimpian.

Și doar dulăii, din vreme în vreme, se opresc, adulmecând voluptos
a ceva suspect
a vânătoare
pe colinele, printre colinele fabuloșilor genunchi de arătare
seducătoare.

P.S. …Că ea
încă de pruncuță fusese uriașă
nesățioasă
de-ai fi zis că e
sora geamănă a lui Gargantua!

Încât
când era alăptată
se părea
că ea
micuța uriașă
nu sânul
ci inima mamei sale o sugea!

 
24.VIII.2016

 

CHARLES BAUDELAIRE - 200

 

Când se împlineau 172 de ani de la apariția sa pe Lume și în Veșnicia Poezie, i-am editat la Chișinău o mică antologie.

În luna aprilie 2010, când i se legau 189 de ani de la nașterea, mă reculegeam chiar „în pragul casei” sale de veci, la Cimitirul parizian Montparnasse – construcție tombală sobră, împânzită cu bilețele, „semănată” cu pietricele memoriei și ale omagiului, dar, atunci, și cu un... dop de plută de la vreo sticlă de vin, probabil ca aluzie empatică pentru boemă și absin

Azi se împlinesc 200 de ani de la venirea pe Lume și în Veșnicia Cuvântului care a fost la Început și va fi Totdeauna a poetului emblematic Charles Baudelaire. Eternă Onoare și Omagiu!

NIKA TURBINA - O POETĂ LA 8 ANI

S-a născut în orașul Ialta, mama ei fiind pictor, tatăl – actor. Curând familia li s-a destrămat și Nika a crescut în familia bunicilor, tatăl-mare fiind scriitor. De la patru ani fetița suferea de astm și insomnie. Uneori, în faptul nopții, o ruga pe mama să transcrie versurile care îi apăreau în imaginație. La vârsta de 8 ani era considerată adevărat fenomen, copil-minune, simpatizată și promovată de scriitori valoroși ai timpului, înainte de toate de Iulian Semionov, cu recomandarea căruia versurile i-au fost publicate în unul din ziarele importante din Moscova (1981). Evgheni Evtușenko a însoțit-o la Bienala „Poeții și Pământul” de la Veneția, unde micuței poetese i-a fost acordat trofeul „Leul de Aur”.  În 1983, la vârsta de 8 ani, Nika e autoare primei cărți de versuri, „Maculator”. În 1985 mama poetei se stabilește la Moscova, căsătorindu-se a doua oară. Nika nici pe departe nu strălucea la învățătură.

În anul 1990 Turbina face cunoștință cu psihiatrul italian Giovanni Mastropaolo, care utiliza o metodă netradițională de tratament prin intermediul artei, recurgând inclusiv la versurile Nikăi. El avea 76 de ani, juna poetă – 16, dar trăiau în concubinaj, situație ca și nefirească ce nu avea să dureze.
Poveste veche: nimeni nu știe cum să educe copii de geniu. Poate că mai „metodic” a încercat să o facă tatăl lui Mozart. Iar Turbina, cea de 8-10 ani, a fost obișnuită cu exaltările celor din jur, le aștepta ca un animăluș drăguț la circ: după ce a executat trucul, dă-i caramela!

Cu susținerea personalităților influente avea să fie înscrisă la școala teatrală, mai apoi la institutul de cultură, însă astea nu erau compatibile cu modul ei de viață boem. Abandonase poezia, dezamăgită până la disperare de faptul că nu mai era admirată, adulată ca în copilărie. Iar dacă nu înveți, nu știi ceva carte, cu ce întreții, cu ce alimentezi dotările unui ex-copil de geniu? Vine seceta, pustiul, ispita alcoolului, halucinogenelor... Aștepți recompensa, caramela, însă dresorii deja au uitat de tine. Ce-ți mai rămâne decât căderea prin geam de la etajul 5?... Sigur, destin foarte tragic. Care, probabil, ar fi fost imposibil de evitat...
 
                                                Traducere și prezentare de Leo BUTNARU
 
*    *    *
 
Eu sunt iarba-pelin,
Gura mi-e amară,
Amare cuvintele,
Sunt iarba-pelin.
 
Geamăt peste stepă
Anihilat de vânt.
Fragilă e stebla –
Pelin cu firul frânt.
 
Născută-n chin fără alin
Lacrima amară
V-a pieri-n pământ...
Eu sunt iarba-pelin.
 
1982
 
 
Undeva...
 
Stând pe o grămadă de boarfe
Un copil orb se juca de unul singur
Cu cioburi de sticlă.
În ochi lui nevăzători
Se oglindea soarele
Pe care nu-l vedea.
Pe așchiile de sticlă
Jucau scânteieri,
Iar degetele copilului, tremurătoare,
Treceau printre cârpe,
Crezând că acestea
Ar fi petale de flori
Ce cresc sub cerul
Raiului.
Copilul orb
Se bucura de dimineață,
Fără a ști că noaptea
Stă mereu
Dincolo de
Fragilii săi omoplați.
 
1983
 
 
*     *     *
 
Noi vorbim cu tine
În limbi diferite,
Literele sunt aceleași,
Dar cuvintele-s străine.
Trăim cu tine
Pe insule diferite,
Chiar dacă în aceeași locuință.
 
1983
 
 
*      *     *
 
Ploaie, noapte, geam spart.
Cioburile sticlei
Au rămas în văzduh
Ca frunzele
Neluate de vânt.
Dintr-o dată – scurt zângănit...
Exact astfel
Se curmă și viața omului.
 
1981
 
 

O POETĂ LA 8 ANI: NIKA TURBINA. TRAGICU-I DESTIN...

 

Din poezia lumii

Nika TURBINA

(1974 – 2002)

 

S-a născut în orașul Ialta, mama ei fiind pictor, tatăl – actor. Curând familia li s-a destrămat și Nika a crescut în familia bunicilor, tatăl-mare fiind scriitor. De la patru ani fetița suferea de astm și insomnie. Uneori, în faptul nopții, o ruga pe mama să transcrie versurile care îi apăreau în imaginație. La vârsta de 8 ani era considerată adevărat fenomen, copil-minune, simpatizată și promovată de scriitori valoroși ai timpului, înainte de toate de Iulian Semionov, cu recomandarea căruia versurile i-au fost publicate în unul din ziarele importante din Moscova (1981). Evgheni Evtușenko a însoțit-o la Bienala „Poeții și Pământul” de la Veneția, unde micuței poetese i-a fost acordat trofeul „Leul de Aur”.  În 1983, la vârsta de 8 ani, Nika e autoare primei cărți de versuri, „Maculator”.

În anul 1990 Turbina face cunoștință cu psihiatrul italian Giovanni Mastropaolo, care utiliza o metodă netradițională de tratament prin intermediul artei, recurgând inclusiv la versurile Nikăi. El avea 76 de ani, juna poetă – 16, dar trăiau în concubinaj, situație ca și nefirească ce nu avea să dureze.

Cu susținerea personalităților influente avea să fie înscrisă la școala teatrală, mai apoi la institutul de cultură, însă astea nu erau compatibile cu modul ei de viață boem. Abandonase poezia, dezamăgită până la disperare de faptul că nu mai era admirată, adulată ca în copilărie. Iar dacă nu înveți, nu știi ceva carte, cu ce întreții, cu ce alimentezi dotările unui ex-copil de geniu? Vine seceta, pustiul, ispita alcoolului, halucinogenelor... Aștepți recompensa, caramela, însă dresorii deja au uitat de tine. Ce-ți mai rămâne decât căderea prin geam de la etajul 5?... Sigur, destin foarte tragic. Care, probabil, ar fi fost imposibil de evitat...

 

În traducerea lui Leo BUTNARU

*      *     *
 
Deloc puțin sunt cei ce cred
Că eu am întârziat –
Trenul meu a și plecat.
Viața a prins pe taluz
Traverse, șine noi,
Timpul a înmulțit
Ale iubirii sentimente înalte.
Pur și simplu eu
Am înlocuit seara cu dimineața.
Să fac asta m-au ajutat și alții.
 
 
*     *     *
 
Așteaptă puțin,
Să aprind felinarul,
Să luminez panta
Pe care
Tu aluneci în beznă.
 
 
*      *      *
 
Încă nu a fost să ajung
La limita visurilor mele.
Rătăcesc prin viață
Ca un copil naiv
Pe cearșaful alb,
Aruncându-mi sufletul
În prăpastia speranțelor.
Și el ba cade,
Răpus de lovituri,
Ba ar putea să cânte
Cu noile cuvinte ce-mi veniră,
Simple, pline de bunătate
Altora nicicum asemănătoare.
 
 
Pasărea rănită
 
Aveți milă de mine, lăsați-mă să plec.
Nu-mi legați aripile rănite,
Deja nu mai zbor.
Vocea mea a sugrumat-o durerea,
Vocea mi s-a transformat în rană.
Deja nu mai strig.
Dar ajutați-mă, fie-vă milă!
E toamnă.
Păsările zboară spre sud.
Iar inima se strânge de spaimă,
Singurătatea – amicul morții.
 
1983
 

UN AN DE LA PLECAREA LUI PAUL GOMA

 Se împlinește un an de când, din L'Hôpital Universitaire Pitié Salpêtrière, pleca spre tărâmurile neuitatelor umbre Paul Goma. Cu ceva timp în umbră, domnul George Motroc mi-a solicitat un interviu despre cum l-am cunoscut pe celebrul nostru scriitor, ce a fost să cunosc în timp despre el. Interviul urmează să apară cât de curând în presă, aici e avanpremiera lui. 

 Leo BUTNARU:

CÂND SE VA AMINTI DE LITERATURA ȘI LUPTA ANTICOMUNISTĂ, 

NUMELE LUI PAUL GOMA VA FI PRINTRE ALE PROTAGONIȘTILOR

 

– Domnule Leo Butnaru, în acest final de martie 2021 se împlinește un an de la dispariția lui Paul Goma... Vă rog să fiți de acord, să începem cu o confesiune: care este cea mai emoționantă amintire ce v-a venit în minte când ați aflat acea veste tragică, în 2020, în vremea pandemiei?

– Înaintea amintirilor, am trăit șocul a încă unei nedreptăți ce s-a insinuat în destinul acestui om și scriitor eminamente tragic, care a fost Paul Goma: atacul neamânat asupra lui a nenorocitoarei pandemii care, iată, de la începutul anului 2020, ține lumea în izolare de... ea însăși, în spaimă și confuzii, obturare a prezentului și perspectivelor. Să intre această nenorocire chiar în casa omului, în acea locuință pariziană, pe care Paul Goma aproape că nu o părăsea, suferind de boli, care l-au atacat încă în închisoare comunistă? La întâlnirile noastre de la Die, în Franța, când făceam deplasări spre locurile unde aveau a se desfășura diverse manifestări din cadrul Festivalului Est-Vest, venerabilul coleg mă ruga să-i ofer brațul, de sprijin. Alignea de un picior, spunându-mi că mușchii șoldului îi răciseră cumplit, pe când fusese închis în subsolul securității. 

– Vă propun să ne întoarcem în timp... Dacă nu greșesc, dvs. și Paul Goma faceți parte din aceeași zonă geografică?

– Nu știu dacă este important acest lucru, dar s-a întâmplat să mă nasc în aceleași spații, de unde sunt mama și tatăl lui Goma, unde venise pe lume fiul lor Paul. Mama sa, născută Popescu, era din Chiștelnița, localitate situată la 5 kilometri de satul meu natal, Negureni, de pe râul Răut. Tatăl său, Eftimie Goma, era din Ciocâlteni, sat unde, în 1967, subsemnatul a absolvit școala medie. Sâmbetele, mergeam la Negureni cu bicicleta, 17 kilometri. Bineînțeles, am fost și în satul Mana, în care s-a născut Paul, pentru cei adunați în căminul cultural de acolo (era o perioadă electorală) dând vocea lui Paul Goma, pe care o imprimasem în Franța în septembrie 1996. 

– Care a fost reacția celor prezenți? Oamenii auziseră, încă din perioada regimului comunist rusesc, de activitatea de dizidentă și de operele lui Paul Goma sau nu se putea asculta în zonă Europa liberă?

– Mana e un sat nu prea mare, dar... mănos, în sens biblic, trecut de la material la spiritual. Când te uiți pe harta Estului Moldovei istorice, dintre Prut și Nistru, Mana pare că e așezată chiar în centrul ei! Deschizând Dicționarul Geografic din 1904 al lui Zamfir Arbore, aflăm că Mana e un „sătuc în jud. Orhei, volostea Isacova, așezat în valea Vatojului, pe țărmul drept. Până la 1812 aici a fost un schit de maici, desființat de ruși. Are 29 de case, cu o populație de 274 suflete; o biserică, cu hramul Sf. Nicolae. Sunt vii și grădini cu pomi”. Ei bine, timp de un secol numărul populației doar că s-a dublat, să zicem. Ar fi fost mai mare, bineînțeles, însă nu departe se află orașul Orhei, iar la 37 de kilometri – Chișinăul, unde s-au stabilit mai mulți din cei născuți la Mana.

Când am vizitat localitatea, bineînțeles că îmi imaginam acel din calidor, din care se deschide panorama unei lunci pitorești, peste care, demult, precum spunea Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, dăinuiau apele unui lac imens, navigabil, încât de pe Nistru corăbiile puteau urca spre el pe apa Răutului.

Sătenii, așa cum i-am văzut eu și cum am înțeles din discuțiile cu unii dintre ei, aveau parcă o sobrietate aparte, decență în vorbă și ținută. Poate de unde nu departe de Mana se află două mănăstiri, la Curchi și la Tabăra.

În acele locuri pitorești, de codru, mănăstirea Curchi azi arată splendid, cu adevărat monumental. Subliniez aceasta, deoarece pe timpul imperialismului ruso-sovietic ea fusese închisă ca locaș de cult și transformată în... ospiciu.

  Să mai dau câteva detalii despre monumentalitatea acestui ansamblu monastic, edificat în secolele XVIII – XIX. Este compus din cinci biserici, două clădiri cu chilii, stăreție, mai multe încăperi auxiliare, o livadă, un schit cu arhondaric. Este o mostră de stil neobizantin, însă unele componente ale complexului țin de clasicismul arhitectural, cu elemente de baroc. Regele Mihai (e înfățișat pe una din fresce, printre ctitori) a vizitat de mai multe ori mănăstirea și, e de presupus cu destul temei, la unele din vizitele sale au fost prezenți și părinții lui Paul Goma. 

Sigur că locuitorii din Manta știau de celebritatea consăteanului lor, dizident la București, apoi stabilit la Paris, dar deschis și cu mândrie au început a-și aminti de domnul învățător și doamna învățătoare Goma odată cu declanșarea mișcării de redeșteptare națională. În școală, elevii citeau, studiau cărțile lui Paul Goma, dat fiind că la Chișinău deja fuseseră editate unele din ele, grație efortului regretatului coleg și editor Andrei Vartic, un adevărat împătimit Goma.  

Leo BUTNARU Poeme Editura Herzog Lectura autorului