UN AN DE LA PLECAREA LUI PAUL GOMA

 Se împlinește un an de când, din L'Hôpital Universitaire Pitié Salpêtrière, pleca spre tărâmurile neuitatelor umbre Paul Goma. Cu ceva timp în umbră, domnul George Motroc mi-a solicitat un interviu despre cum l-am cunoscut pe celebrul nostru scriitor, ce a fost să cunosc în timp despre el. Interviul urmează să apară cât de curând în presă, aici e avanpremiera lui. 

 Leo BUTNARU:

CÂND SE VA AMINTI DE LITERATURA ȘI LUPTA ANTICOMUNISTĂ, 

NUMELE LUI PAUL GOMA VA FI PRINTRE ALE PROTAGONIȘTILOR

 

– Domnule Leo Butnaru, în acest final de martie 2021 se împlinește un an de la dispariția lui Paul Goma... Vă rog să fiți de acord, să începem cu o confesiune: care este cea mai emoționantă amintire ce v-a venit în minte când ați aflat acea veste tragică, în 2020, în vremea pandemiei?

– Înaintea amintirilor, am trăit șocul a încă unei nedreptăți ce s-a insinuat în destinul acestui om și scriitor eminamente tragic, care a fost Paul Goma: atacul neamânat asupra lui a nenorocitoarei pandemii care, iată, de la începutul anului 2020, ține lumea în izolare de... ea însăși, în spaimă și confuzii, obturare a prezentului și perspectivelor. Să intre această nenorocire chiar în casa omului, în acea locuință pariziană, pe care Paul Goma aproape că nu o părăsea, suferind de boli, care l-au atacat încă în închisoare comunistă? La întâlnirile noastre de la Die, în Franța, când făceam deplasări spre locurile unde aveau a se desfășura diverse manifestări din cadrul Festivalului Est-Vest, venerabilul coleg mă ruga să-i ofer brațul, de sprijin. Alignea de un picior, spunându-mi că mușchii șoldului îi răciseră cumplit, pe când fusese închis în subsolul securității. 

– Vă propun să ne întoarcem în timp... Dacă nu greșesc, dvs. și Paul Goma faceți parte din aceeași zonă geografică?

– Nu știu dacă este important acest lucru, dar s-a întâmplat să mă nasc în aceleași spații, de unde sunt mama și tatăl lui Goma, unde venise pe lume fiul lor Paul. Mama sa, născută Popescu, era din Chiștelnița, localitate situată la 5 kilometri de satul meu natal, Negureni, de pe râul Răut. Tatăl său, Eftimie Goma, era din Ciocâlteni, sat unde, în 1967, subsemnatul a absolvit școala medie. Sâmbetele, mergeam la Negureni cu bicicleta, 17 kilometri. Bineînțeles, am fost și în satul Mana, în care s-a născut Paul, pentru cei adunați în căminul cultural de acolo (era o perioadă electorală) dând vocea lui Paul Goma, pe care o imprimasem în Franța în septembrie 1996. 

– Care a fost reacția celor prezenți? Oamenii auziseră, încă din perioada regimului comunist rusesc, de activitatea de dizidentă și de operele lui Paul Goma sau nu se putea asculta în zonă Europa liberă?

– Mana e un sat nu prea mare, dar... mănos, în sens biblic, trecut de la material la spiritual. Când te uiți pe harta Estului Moldovei istorice, dintre Prut și Nistru, Mana pare că e așezată chiar în centrul ei! Deschizând Dicționarul Geografic din 1904 al lui Zamfir Arbore, aflăm că Mana e un „sătuc în jud. Orhei, volostea Isacova, așezat în valea Vatojului, pe țărmul drept. Până la 1812 aici a fost un schit de maici, desființat de ruși. Are 29 de case, cu o populație de 274 suflete; o biserică, cu hramul Sf. Nicolae. Sunt vii și grădini cu pomi”. Ei bine, timp de un secol numărul populației doar că s-a dublat, să zicem. Ar fi fost mai mare, bineînțeles, însă nu departe se află orașul Orhei, iar la 37 de kilometri – Chișinăul, unde s-au stabilit mai mulți din cei născuți la Mana.

Când am vizitat localitatea, bineînțeles că îmi imaginam acel din calidor, din care se deschide panorama unei lunci pitorești, peste care, demult, precum spunea Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, dăinuiau apele unui lac imens, navigabil, încât de pe Nistru corăbiile puteau urca spre el pe apa Răutului.

Sătenii, așa cum i-am văzut eu și cum am înțeles din discuțiile cu unii dintre ei, aveau parcă o sobrietate aparte, decență în vorbă și ținută. Poate de unde nu departe de Mana se află două mănăstiri, la Curchi și la Tabăra.

În acele locuri pitorești, de codru, mănăstirea Curchi azi arată splendid, cu adevărat monumental. Subliniez aceasta, deoarece pe timpul imperialismului ruso-sovietic ea fusese închisă ca locaș de cult și transformată în... ospiciu.

  Să mai dau câteva detalii despre monumentalitatea acestui ansamblu monastic, edificat în secolele XVIII – XIX. Este compus din cinci biserici, două clădiri cu chilii, stăreție, mai multe încăperi auxiliare, o livadă, un schit cu arhondaric. Este o mostră de stil neobizantin, însă unele componente ale complexului țin de clasicismul arhitectural, cu elemente de baroc. Regele Mihai (e înfățișat pe una din fresce, printre ctitori) a vizitat de mai multe ori mănăstirea și, e de presupus cu destul temei, la unele din vizitele sale au fost prezenți și părinții lui Paul Goma. 

Sigur că locuitorii din Manta știau de celebritatea consăteanului lor, dizident la București, apoi stabilit la Paris, dar deschis și cu mândrie au început a-și aminti de domnul învățător și doamna învățătoare Goma odată cu declanșarea mișcării de redeșteptare națională. În școală, elevii citeau, studiau cărțile lui Paul Goma, dat fiind că la Chișinău deja fuseseră editate unele din ele, grație efortului regretatului coleg și editor Andrei Vartic, un adevărat împătimit Goma.  

– Legat de acest interviu, în primul rând, fără a avea dorința să vă flatez în vreun fel, vreau să vă spun că interviul dvs. cu Paul Goma este unul dintre cele mai interesante pe care l-am citit... În ceea ce vă privește, ce v-a impresionat cel mai mult din ceea ce v-a spus atunci Paul Goma?

– În primul rând, e de menționat firescul în modul de a fi al lui Goma și modul de a te face și pe tine să te simți liber, degajat în comunicare. Știa a elimina eventualele bariere, încuraja apropierea întru idei, întru mărturisirea acestora. Spre exemplu, cu mine a început-o abrupt: „Dar unde ți-e barba?” Am înțeles, că pe mai mulți din scriitorii de la Chișinău ne cunoștea din presă. Iar din ce mi-a spus cam totul este important prin impresia care o produc mărturisirile interlocutorului meu, mărturisiri în care istoria fuzionează cu prezentul imediat. Impresiona faptul, că Paul Goma știa atât de multe despre ce se întâmplă la Chișinău, între Prut și Nistru. Și asta m-a dus, atunci, imediat, la gândul, că același lucru îi era caracteristic și lui Ion Druță, care se stabilise de mulți ani la Moscova, însă, pe când l-am vizitat în apartamentul său din metropola rusă, părea că chiar acum (atunci!), o oră, doua se întorsese de la Chișinău, sau Orhei, sau din satul său Horodiște. Mi-am zis că afectivitatea celor ce trăiesc mult timp departe de locurile din care s-au văzut nevoiți să plece e una mai specială și trebuie receptată ca atare.

– Acel interviu a fost prima întâlnire față în față cu Paul Goma? Privind retrospectiv, se poate  spune că era omul și intervievatul Paul Goma altfel decât scriitorul pe care l-ați descoperit anterior și ulterior prin lectură?

– Da, a fost prima și, din păcate, ultima șansă de a-l întâlni pe Paul Goma, dar și norocul ca el să accepte să mărturisească în fața microfonului meu de scriitor-reporter.

Mă întrebați de amintiri... Păi, nu o singură dată, se întâmplă să derulez în imaginație filmul acelei întâlniri, când dialogam cu celebrul scriitor-disident în unul din holurile clădirii în care se țineau întrunirile destul de polemice ale Festivalului de la Die. Din vreme în vreme, eu mai aduceam câte o pereche de cafele, după care reporneam reportofonul, ce avea să înregistreze cam o oră și jumătate din discuția a doi pruto-nistreni născuți în județul Orhei, aparițiile noastre pe lume întâmplându-se la o crono-distanță de 14 ani. Uneori, împreună cu Goma, trăgeam cu ochiul spre terenul de fotbal, unde scriitorii ruși, în amestec cu alții, jucau fotbal cu cei unguri, ca adversari, și aceștia în amestec ad hoc cu alții. Unul dintre tenacii alergători ai sciților contemporani era chiar Viktor Erofeev, deja relativ popular în Franța, pe care îl văzusem că, de la un moment încolo, nu mai avea respirație pentru lungul și latul gazonului, oprindu-se, unde îl prindea „stopul”, să-și tragă sufletul. Goma zise: „Ca să vezi,  ungurii-scriitori-fotbaliști îi bat măr pe rușii-fotbaliști-scriitori”. Iată, dau un detaliu, care nu a intrat în acel interviu. 

– Aveți o explicație pentru faptul că Paul Goma, unul dintre puținii dizidenți anticomuniști români, nu a reușit să construiască în România o mișcare de rezistență, iar intelectualitatea a rămas reticentă? Frica și dezbinarea pot fi mai puternice...

– S-a scris, s-a cumpănit, s-a speculat, s-a tot dat cu părerile despre ce și cum a fost, dar și despre cum și de ce nu au fost în acele timpuri... Da, e de amintit că intelectualii, precum întreaga societate, erau oarecum repliați din fața eventualelor sancțiuni dure din partea sistemului comunist agresiv, necruțător. Tentativele de nemulțumire socio-politică erau, unele, anticipate, neamânat reprimate, altele sancționate în fel și chip, de la „simpla” pușcărie la complicata și sălbatica psihiatrie (internare). De regulă, gesturile de oarece revoltă, criptică, de cele mai multe ori se terminau în coadă de… șopârlă, ce abia de se vedea dintre filele vreunui volumaș de versuri sau se ițeau de după culisele vreunui teatru, din cușca sufleurului. Cei din breasla noastră, în afară de nomenclaturiștii colectiviști în debitare și apărare de inepții socio-perverse, încercam osânda mocnită a condiției de intelectual într-un regim strâns, sufocant, în pintenii aberațiilor mono-ideologice, monotone, dar agresive, punitive.

O astfel de stare de – cum să-i zic? – ermetism… anti-disidențial (demențial!) era resimțită acerb și la Chișinău. Precum la Moscova și București... Situația, ba chiar situațiile cu particularitățile lor, am încercat să le explic într-un eseu mai amplu, dedicat lui Liviu Damian. O porneam de la premisa că, din păcate, la Chișinău, ca și în toate capitalele fostelor republici sovietice, cu excepția Moscovei, lipseau „dotările” și condițiile necesare unor contacte ale eventualilor disidenți, opozanți față de regim, cu Occidentul. Spre deosebire de metropola sovietică, în capitale republicilor naționale nu erau acreditate ambasade, consulate. În Chișinău sau Riga, Kiev sau Frunze (capitala RSS Khirghize), Tallin sau Erevan etc. le era interzis accesul corespondenților de peste hotare, teatrelor din occident etc. Din păcate, nu era cu mult mai propice nici situația din România, unde se spune că fiecare al patrule cetățean era membru de partid unic și buldog.

Însă ca și disidenții ruși, cei din Ungaria, Cehia, Polonia, cu mai multe amendamente – și cei din România, foarte puțini, se făceau cunoscuți printre funcționari, reprezentanți ai unor instituții străine, care îi și popularizau în Occident, unde întru susținerea lor luau atitudine șefi de state, agenții de presă, organizații de apărare a dreptului omului. Cum s-a întâmplat și cu Paul Goma sau Dorin Tudoran.

Prin unii diplomați, oameni de presă sau editori, peste hotarele lagărului socialist și ale Tratatului de la Varșovia reușeau să treacă uneori manuscrise contestatare, care înfierau regimul bolșevic totalitar, cum s-a întâmplat cu unele romane ale lui Aleksandr Soljenițîn, iar mai înainte – cu „Doctorul Jivago” al lui Boris Pasternak. Ba chiar și cu unele pagini ale lui Paul Goma.

Însă în capitalele mai mici, inclusiv în București, nu se putea face niciun pas contestatar, pentru ca următorul pas să nu fie anticipat, curmat de organele represive. Iar poșta din lagărul socialist totdeauna a fost supravegheată cu deosebită ferocitate ciclopică de KGB, Securitate, Stasi etc., care citeau tot ce era expediat peste hotarele „democrației socialiste” multilateral nedezvoltate. Astfel că la București nu erau posibile, ca la Moscova, „samizdat”-ul (autoeditatul) sau „tamizdat”-ul (dincoloeditatul; adică texte ale autorilor din URSS publicate în Occident). (În URSS nu era obligatorie înregistrarea la miliție a mașinilor de scris.) Astfel că unele (rare) spirite relativ curajoase, talentate, dar și cât de cât în răspăr cu puterea, apăreau destul de rar și nu întruneau solidaritatea combativă, deschisă, a celor care de fapt, în sinea lor, îi susțineau. Îi susțineau prin... muțenie și nimic-acțiune.

– Aveți o explicație și pentru faptul că nici după 1989 Paul Goma nu a fost apreciat și tratat în presa literară românească cu atenția pe care ar fi meritat-o? Credeți că au fost niște deficiențe editoriale specifice timpului privind publicarea și difuzarea cărților sale? Sau niște interese particulare și orgolii literare? Sau, ca să sintetizez și să citez un titlu al cărții dnei Marian Sipoș despre Paul Goma, ,,Unde am greșit?” Aș completa întrebarea: inclusiv noi, cititorii, dar și ei, criticii literari sau editorii?

– S-o pornim de la faptul că Paul Goma a fost pe cât de franc, pe atât de acid cu colegii săi români, cu cei de generație și de, ziceam, generații. Pe unii i-a încolțit prea de tot, iar când e prea de tot e posibilă și exagerarea, jignirea, invectivele nemeritate.

Dar e și partea cealaltă, a orgoliului, când unii colegi de generație sau, ziceam, de generații s-au simțit oarecum jenați, stingheriți – oricum, nu se simțeau bine, – că, vezi lume, Paul Goma a avut curajul, s-a opus deschis regimului etc., pe când noi... Mda, nu dă bine. De unde și nedreptele aprecieri a creației lui Goma – că nu ar fi chiar a unui scriitor mare, că nu ar fi așa și pe dincolo... Mă rog, orgolii, țâfne. Frustrări. (De ce el și nu noi?) Bârfa la români, dar și la Paris. Dar și la Chișinău, prin ambasade străine și guvern autohton, precum s-a văzut.

Însă de aia există istoria literară, care nu se grăbește, așteaptă să se decanteze lucrurile, și să spună ceva mai obiectiv, mai credibil ce și cum. Să fie mai aproape de adevăr. Inclusiv despre personalitatea și creația Omului și Scriitorului Paul Goma.

– V-aș ruga să ne lămuriți și în ceea ce privește nominalizarea lui Paul Goma la Nobel, din partea Republicii Moldova... Există dovezi certe în acest sens sau totul a rămas la nivelul de zvon și proiect?

– Dovezi certe?... Iată, dragă George, minunea computerului, posibilitățile sale și până azi greu de imaginat, ne ajută să dăm detalii concrete, care explică ce și cum. Eu am avut și o corespondență online cu protagonistul acestui dialog, unul din mesajele de la începutul anului 2013 fiind următorul:

„Mult stimate Domnule Paul Goma,

Probabil știți deja că astăzi, 25 ianuarie, Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova a înaintat candidatura Domniei Voastre pentru Premiul Nobel. Vă felicit din suflet, urându-vă multă sănătate și inspirație!”

            Neamânat, am primit răspunsul. Dau captura de ecran.

 

 

Dar, după aceea, s-a întâmplat să citesc că, solicitat de cutare sau cutare, inclusiv de postul „Publika TV”, referitor la candidatura sa la Premiul Nobel, Pavel Goma a răspuns că nu știe nimic de așa ceva. Eu, luând în considerație că „Publika TV” e un post destul de nesigur, implicat în diverse matrapazlâcuri de dezinformare, i-am scris domnului Goma:

 

 

 

 

Însă, de data aceasta neprimind răspuns, mi-am propus mie însumi o explicație: Paul Goma a dorit să păstreze discreție, să nu încalce solicitarea Academiei Suedeze de a nu se face tam-tam pe seama candidaților abia propuși la premiu. Numai că în acel caz deja știa o lume, eu unul văzând știrea reprodusă până și de colegul din Armenia Ruben Ișhanian, pe care, într-o toamnă, îl cunoscusem în Crimeea (pe atunci încă... ucraineană)...

Iar „Jurnal de Chișinău” scria: „Arcadie Suceveanu l-a sunat săptămâna aceasta pe Paul Goma pentru a-l anunța despre decizia Consiliului USM. «Paul Goma nu a sărit în sus de bucurie, el este un om cu picioarele pe pământ, un om lucid. A spus că înaintarea sa la Premiul Nobel e o veste bună și a mulțumit pentru decizia Uniunii Scriitorilor din Moldova. I-am dorit să câștige Nobelul», a declarat pentru JURNAL Arcadie Suceveanu. Președintele USM i-a mărturisit lui Paul Goma că ar dori să-l vadă la Chișinău, iar acesta a zis că ar vrea și el să vină, dar nu are hârtii (actele necesare pentru o vizită la Chișinău – n.n.). Amintim că lui Paul Goma, până la această oră, nu i-a fost acordată cetățenia moldovenească”.

Apoi acea... „foarte discreta” înaintare a lui Paul Goma la Premiul Nobel a prins să degenereze în fel de fel de taclale. Abominabila „Publika TV” reușise să-i ademenească în platou pe doi colegi de la Uniunea Scriitorilor, punându-i față în față cu doi inși bizari, unul din ei fiind iremediabil trogloditul „istoric” L. Tabără. Impresia că unul din colegii-scriitori era cam crispat, dându-și la un moment dat seama că i s-a întins o cursă, că a nimerit la „amestecarea borcanelor”, însă i-ar mai fi trebuit fermitatea să facă stânga-mprejur și să nu le dea satisfacție celor doi neaveniți să tragă de el, de USR. Al doilea coleg a fost ceva mai lucid, mai volubil, cât de cât salvând aparențele. Pe când ceilalți doi, plus moderatorul... împăiat, care nu avea idee de literatura contemporană, de cultură în general, au fost lamentabili. Nu posedau noțiunile, termenii adecvați unui atare subiect, ajungându-se a se spune că Goma fusese înaintat la Nobelul pentru… pace, că politicienii, guvernul ar trebui să facă ceva, să-i susțină candidatura, să!... Enormități! „Istoricul” de peșteră Tabără o fi auzit el ceva foarte vag despre Goma, însă atât de neclar și de puține, încât îngrozea prin catastrofele pe care încerca să le articuleze. Vorbește prost, „gândește” și mai prost. Un papă-lapte la comuniști, un nimeni în democrație, însă bun pentru „Publika TV”, unde, din păcate, s-au lăsat ademeniți fără discernământul cuvenit și cei doi colegi de la USM. Atunci cum iese cu discreția pe care ne-a pretins-o Academia Suedeză?!... Păcat, a ieșit catastrofal de prost și stingheritor. Jocuri șubrede, neadevăruri cu diverse grade de plasament în gura lumii… Plus că se iscară nemulțumiri și în guvernul de la Chișinău, unul din consilierii prim-ministrul, L. Bujor, spunându-i lui Arc. Suceveanu: „Să nu te ascunzi după decizia consiliului, tu ești președinte!” Naivii sau proștii de le guvern! De parcă cineva ar fi putut sta în calea deciziei colective a membrilor consiliului! Ăia de la guvern nu-și prea dădeau seama în ce timpuri trăim și ce înseamnă USM.

În octombrie același an, împreună cu Arcadie Suceveanu am dialogat despre Paul Goma la o emisiune a Televiziunii Naționale a Moldovei. Într-un gest de modestă solidaritate colegială, i-am trimis lui Paul Goma cartea mea „Copil la ruși”, pentru care avu amabilitatea să n-o treacă cu vederea și să-mi mulțumească.

La o altă ședință de Consiliu al USM, din 17 iulie 2014, am decis unanim să înaintăm candidatura lui Goma la Premiul Național al Moldovei. Chiar dacă, prin cineva din ai noștri, prim-ministrul Leancă se plânsese că, după ce anul trecut Goma fusese propus pentru Premiul Nobel, el, capul guvernului, a fost invitat la trei ambasade, unde i s-a atras atenția că... etc. Să vezi! Ticăloșii de politicieni de oriunde doar vorbesc de libertate, în subsolul întunecos al conștiinței lor deformate fiind gata să taie, să spânzure, să interzică! Așa a fost și, din păcate, mai e și azi. Mai e și întrebarea: de ce s-a dus șeful de guvern al Republicii Moldova să fie mustrat de niște neaveniți din oarece țări străine? Inclusiv, străine de disidentul, omul și scriitorul de curaj Paul Goma.

Iar atunci, când veni vorba de Premiul Național, guvernul ticălos, ministra culturii Babuc făcură alte mișcări parșive, pentru a-i plasa lui Goma concurenți la Premiul Național.  Colegul Em. Galaicu-Păun scria: „Am aflat, din presă, că Ministerul Culturii m-a propus la Premiul Național în domeniul Literaturii, de unde eu însumi am pledat, în calitate de membru al Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova, pentru Paul GOMA. A pierde în fața lui Paul GOMA este deja o nesperată onoare; a câștiga însă Premiul Național înaintea Domniei Sale constituie o mare rușine. Drept care rog să mi se retragă numele de pe lista de concurenți în favoarea lui Paul GOMA”.

Astfel că lucrurile ce trebuiau să se desfășoare firesc, fără sforari (din toate țările, uniți-vă!), la Chișinău se complicau rău, inclusiv din cauza ingerințelor necurate ale unor așa-ziși diplomați din țările „model de democrație”. Reproduc ce scria colega Irina Nechit în „Jurnal de Chișinău”, 22 august 2014: „O liniște dureroasă a coborât peste capetele noastre în după-amiaza zilei de 19 august. Vestea că lui Paul Goma nu i s-a conferit Premiul Național a avut efectul unui spray paralizant. Am rămas muți, la propriu și la figurat. În Comisia pentru decernarea Premiului Național 2014 erau doar reprezentanți ai Coaliției Proeuropene. Comuniștii, socialiștii și alți urmași ai bolșevicilor locali nu făceau parte din Comisie. În plus, Paul Goma era singurul candidat la Premiul Național pentru Literatură, nu avea niciun contracandidat. Chiar nu a acumulat numărul necesar de voturi? Chiar oamenii din Comisie au fost în stare să-l umilească în asemenea hal?

De fapt, membrii acestei Comisii au făcut tot posibilul ca să se umilească pe ei înșiși. Vor rămâne în istoria decernării Premiului Național ca niște lași, niște slujitori fricoși ai unui sistem care doar pe hârtie se declară democratic, iar în realitate e unul amorf, inconsistent, total neputincios

Adevărat, nu toți membrii Comisiei l-au respins pe Goma. Nouă dintre ei l-au votat, dar cum să-i identificăm dacă votul a fost secret? În general, secretomania persistă pe culoarele puterii. Am încercat să aflăm de la Serviciul de presă al Guvernului R. Moldova detalii privind procedura votării, am telefonat, am trimis mesaje electronice, dar până azi nu am primit niciun răspuns (...) În 2014, niciun scriitor nu a luat Premiul Național. Așa înțelegem să marcăm cei 25 de ani de la decretarea limbii române drept limbă de stat? De Ziua Independenței, laureații își vor primi premiile. Cât de fericiți vor fi ei fără Goma?”

Nețărmurită e ticăloșia și lașitatea umană, mai ales când sunt iscate și încurajate de fel de fel de agenți internaționali și intern-naționali...

– În opinia dvs., Paul Goma merita un Nobel, fie și numai ca o recunoaștere a activității sale anticomuniste? 

– Incontestabil, ar fi meritat. Cu toată soliditatea și seriozitatea. Însă asta nicidecum nu s-ar fi putut întâmpla în anii de la urmă, când o componentă a Comediei umane balzaciene a devenit și Comedia literară a academiei suedeze, numită Premiul Nobel. 

– În finalul acestui interviu, privind spre viitor, dincolo de acest virus, să sperăm cât mai repede trecător, cum vedeți viitorul receptării lui Paul Goma în special și al literaturii române postbelice în general?

 – Receptarea operei va fi ca de la sine într-o sinteză cu receptarea destinului, distinct și demn conturat, al autorului. Receptarea literară nu va putea fi autonomizată de receptarea contextului social-istoric, în care s-a afirmat, a combătut, a rezistat exemplar Omul Goma. Este scriitorul referențial, indiferent de simpatiile sau animozitățile personale ale unor colegi de-ai săi, de generație sau de... generații. În pofida mofturilor, fasoanelor unor criticii sau istorici literari. Lucrurile, ideile, opiniile se vor decanta, esențele se vor evidenția tot mai clar, cu cele bune – incontestabil mai multe, și cu cele mai puțin... pozitive, cu umbrele din felul de a fi, din caracterul scriitorului și disidentului Goma, pentru că, la o adică, toți suntem sub semnul înțelepciunii latine, cea despre: Homo sum, humani nihil a me alienum puto. Când se vor face referințe la comunism și literatura de rezistență din acele sumbre timpuri, Paul Goma va fi printre protagoniști, chipul lui se va contura mai pregnant, distinct, precum merită. Printre protagoniștii care au dat dovadă de demnitate, caracter, curaj în lupta pentru adevăr, onestitate, pe care le-au convertit și în creația lor artistică. Protagoniștii-heralzi care au avut și talentul de a scrie literatură, jurnal, implicit – o autobiografie ca existență, rezistență, disidență și artă a scrisului întru unitate umană. 

 

George Motroc

2021