Din
poezia lumii
Nika TURBINA
(1974 – 2002)
S-a născut în orașul Ialta, mama ei fiind pictor, tatăl – actor. Curând familia li s-a destrămat și Nika a crescut în familia bunicilor, tatăl-mare fiind scriitor. De la patru ani fetița suferea de astm și insomnie. Uneori, în faptul nopții, o ruga pe mama să transcrie versurile care îi apăreau în imaginație. La vârsta de 8 ani era considerată adevărat fenomen, copil-minune, simpatizată și promovată de scriitori valoroși ai timpului, înainte de toate de Iulian Semionov, cu recomandarea căruia versurile i-au fost publicate în unul din ziarele importante din Moscova (1981). Evgheni Evtușenko a însoțit-o la Bienala „Poeții și Pământul” de la Veneția, unde micuței poetese i-a fost acordat trofeul „Leul de Aur”. În 1983, la vârsta de 8 ani, Nika e autoare primei cărți de versuri, „Maculator”.
În
anul 1990 Turbina face cunoștință cu psihiatrul italian Giovanni Mastropaolo,
care utiliza o metodă netradițională de tratament prin intermediul artei,
recurgând inclusiv la versurile Nikăi. El avea 76 de ani, juna poetă – 16, dar
trăiau în concubinaj, situație ca și nefirească ce nu avea să dureze.
Cu
susținerea personalităților influente avea să fie înscrisă la școala teatrală,
mai apoi la institutul de cultură, însă astea nu erau compatibile cu modul ei
de viață boem. Abandonase poezia, dezamăgită până la disperare de faptul că nu
mai era admirată, adulată ca în copilărie. Iar dacă nu înveți, nu știi ceva
carte, cu ce întreții, cu ce alimentezi dotările unui ex-copil de geniu? Vine
seceta, pustiul, ispita alcoolului, halucinogenelor... Aștepți recompensa,
caramela, însă dresorii deja au uitat de tine. Ce-ți mai rămâne decât căderea
prin geam de la etajul 5?... Sigur, destin foarte tragic. Care, probabil, ar fi
fost imposibil de evitat...
În traducerea lui Leo BUTNARU
Că eu am întârziat –
Trenul meu a și plecat.
Viața a prins pe taluz
Traverse, șine noi,
Timpul a înmulțit
Ale iubirii sentimente înalte.
Pur și simplu eu
Am înlocuit seara cu dimineața.
Să fac asta m-au ajutat și alții.
Să aprind felinarul,
Să luminez panta
Pe care
Tu aluneci în beznă.
La limita visurilor mele.
Rătăcesc prin viață
Ca un copil naiv
Pe cearșaful alb,
Aruncându-mi sufletul
În prăpastia speranțelor.
Și el ba cade,
Răpus de lovituri,
Ba ar putea să cânte
Cu noile cuvinte ce-mi veniră,
Simple, pline de bunătate
Altora nicicum asemănătoare.
Nu-mi legați aripile rănite,
Deja nu mai zbor.
Vocea mea a sugrumat-o durerea,
Vocea mi s-a transformat în rană.
Deja nu mai strig.
Dar ajutați-mă, fie-vă milă!
E toamnă.
Păsările zboară spre sud.
Iar inima se strânge de spaimă,
Singurătatea – amicul morții.
Mi-oi arunca șalul pe umeri,
Mărunte bătăi de călcâie.
De tângă, de-alean vesel voi râde.
Mă voi duce-n grajd,
Culcându-mă-alături
De blânda văcuță.
Eh, Joiana mea,
Sfârșitul va fi unul:
Tu – la abator,
Eu – la gunoi.
Când ne vom întâlni
Ne va fi rușine.
Pur și simplu ne-au confundat biletele, care
S-au dovedit a fi de-aceeași culoare.
Pietre-aburcate în munte.
Le voi duce până la stânci,
Cât mai mult înainte.
Voi cădea cu fața în iarbă,
Însă lacrimi nu-mi vor ajunge.
Îmi voi sfâșia strofă, catren, –
Versul va plânge.
Cu-adâncă durere urzica
Palmele îmi va înțepa!
Ziua întreagă, amară,
În cuvinte se va transforma.
Înveliți-mă-n plapumă caldă.
Amăgiți-mă c-un cântec de leagăn,
Dimineață dăruiți-mi vise-noian.
Zile cu ilustrații nostime,
În care soarele-i mai siniliu decât gheața,
Puneți-mi-le sub pernă, tăinuit,
Până să vină zorii.
Însă nu așteptați, – auziți? –
Nu așteptați,
Copilăria a fugit, m-a părăsit.
Cu spumă voi stropi.
Amicii cu ea îi voi acoperi,
Apoi voi prinde-a urla.
Ce faci tu,
Micuțo, deja bătrânică sadea?
În curte Hristos a fost răstignit.
Iar copii o zbughesc, ca mistreții,
Prin iarbă străină, prin loc pustiit.
Măturătorul curăță trotuarele.
Veioza și-a stins lumina. Uitat
Prin timpuri stropul de sânge
Demult s-a și decolorat.
Eu surprind priviri piezișe.
Și cuvinte ascuțite
Ca săgețile
Se înfig în mine.
Vă rog – ascultați-mă!
Nu încercați
Să ucideți în mine
Clipele
Visului de copil.
E atât de mică
Ziua mea
Și eu atât de mult
Le doresc binele tuturor,
Chiar și celor
Care
Ochesc și trag în mine.
Prin burlane, scunde sau înalte,
Curge temeinicia lumii.
...Parcă râul s-ar învolbura,
Căzând de pe praguri priporoase,
Povestind că, chipurile,-a fost
Martorul pe când se izvodea
Romanul „Geneza”...
M-a ajutat un trecător oricare:
A intrat întâmplător,
Citi versuri
chiar mie dedicate,
În rime cutezătoare adunând idei,
Mai că neatingând cuvintele,
Despre viață filosofând, să zicem,
Deștept și curajos
În confuzie de ploconeli știute.
Pe sticla geamului, cu
Guașă multicoloră
El desena conturul destinului meu,
Înghițind amară lăcrimare.
Iar eu, dând drumul vieții în conductă,
Mă grăbeam s-ajung cât mai curând la râu.
Aici poeților bolnavi li se schimbă un cap pe altul:
Abia-abia ți s-a uzat – ți-l deșurubează
Și din nou vei fi răzbunător.
Suferința sfâșie stihia,
Împlântându-și în mine ecoul.
De-ar fi să ajung până la debarcader,
Însă vocii nu-i prea ajunge suflu.
Dar somnul nu mă prinde.
Mă gândesc la ziua ce-a trecut,
Însă care așa și nu a ajuns
A se întâlni cu noaptea.
Mă gândesc la străzile chinuite de oameni,
La felinarele
Obosit să mai lumineze.
Mă gândesc la case în care
Nu izbutesc să adorm,
Însă dintr-o dată somnul
Zboară spre mine ca o pasăre cenușie,
Spre crăpat de zori
Închizându-mi pleoapele, genele.
Dar trezește-te tu, micuțo,
În dis-de-dimineața zilei
Să vezi că felinarul tău
S-a odihnit.
Râsetul a umplut răscrucile drumurilor,
Iar până în seară ziua pare infinită.
Am încercat să zbor –
Dar nu a fost să fie.
Iar când am murit,
m-am amuzat
De efemerul
Curaj al speranței.
Că o clipă-ar ține cât veșnicia.
Că după ce pleacă păsări călătoare
Căldura s-a și sfârșit.
Și demult a fost să uit deja
A nopților descântece, vrăji,
Că bucuria e atât de aproape –
De cum o vei atinge întâmplător,
Palma ta va ridica spre cer
Globul pământului.
Eu te-am mințit?
Nicidecum!
Ți-am dăruit taina
Ce mi-e cunoscută
Doar mie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu