Un mesaj din Constanţa

         

          Bun găsit.

          Sunt cu gândul la... scrisul dvs. Am citit Bucovina literară, sept. 2010. Am simţit că mă înzeiesc... Elevii mei vă adoră stilul. V-am comentat alături de Cărtărescu. Modus vivendi – modus scrivendi. Veţi dăinui, prindeţi nu numai la critici, dar şi la publicul tânăr. Vânt la pupa! Tot înainte!

         Cu mult drag,

         Anastasia Dumitru

                Constanţa, 14.XI.2010

Leo Butnaru
                                  SALVAREA

                                             Cu gândul la suferinţele lui
                                             Fiodor Mihailovici Dostoievski...

                Simt că mă înzeiesc... Precum Caligul(i)a (ca simbioză dintre om şi plantă: Caligula + gulia)... Ba nu, mă transform în cyber-cerber, ca Gates Bill... Mi se mai întâmplă ceva de unică folosinţă, pentru care ar fi necesar şi un sistem semantic, criptic, de asemenea de unică folosinţă, ca să pot reda ce mi se întâmplă mie, fără a li se întâmpla şi altora... Altora li se poate întâmpla ceva şi mai şi, dar aceasta deja nu mai e treaba mea... Să se descurce... Să suporte... Să se suporte, dacă nu reuşesc – sau nu vor – să fie ca toţi ceilalţi... Nişte obişnuiţi... Oropsiţi...

             Toate începuseră cam astfel: nu că, Maiestatea Sa, Creierul, mi-ar fi ieşit de sub control, ci, am impresie, se întâmplase ceva, o oarece dislocare, frământare, metamorfoză cu sufletul, cu spiritul, cu firea – meu, mele, plurale sau, poate, singulare, zise într-un singur fel: sau – suflet, sau – spirit, sau – fire... ’ar să fie! Nu că ar fi prima zi, ci e chiar prima clipă, multiplicată în aceste litere pecetluite pe displayul computerului, când mi se întâmplă să-mi iasă creierul de sub control. Să fie super-puper-excelent de foarte bine? Sau – invers, pidosnic-hidos-de-foarte-nasol? Problema – pozitivă, cred, – e că deja pot nu că face, ci chiar pot crea mai multe fapte, ca să nu le zic lucruri, – concomitent. Uite, scriu cu două indexuri – de la laba stângă şi de la cea dreaptă, celelalte opt degete – trândăvind, stând ca o greblă în... aer... Opt degete care greblează văzduhul (sau: văzul duhului?), în timp ce posesorul lor, eu, cu ajutorul perechii de indecşi, cel drept şi cel stâng, creează – scris, fapt, concomitent aruncându-şi privirile peste geamul balconului, făcându-le din ochi trecătorilor, zâmbindu-le (a zâmbi – nu e şi asta o faptă? – deci – trei la număr, concomitente – scris, făcut cu ochiul, zâmbit...). E, bineînţeles (poate că – deocamdată), un inconvenient în acest conveier concomitent sau diligenţă de concomitenţă... Să ştiţi că absolut concomitent folosesc, pentru această concomitenţă, noţiunea străveche de diligenţă, gândindu-mă, sigur, la asociaţia noimelor dintre ce fac eu, creez, şi transportul regulat de poştă şi călători – spectatori sau personaje literare, aici – necesare, – plus – sensul doi – diligenţă: sârguinţă, osteneală, zel, promptitudine. Adică, multiplicare de atitudine întru izvodire de faptă, fapte. Bune.

            Care ar fi inconvenientul, ziceam, presupuneam? Ca pentru prima oară, am senzaţia că piciorul stâng îmi... zboară! Sau, cel puţin, când bat cu indexul stâng – zvâcneşte îndărăt, piciorul, când dau în tastă cu indexul drept – revine la loc. E o tastă ca un test! Sau, poate, o clapă ce-ţi trage clapa! (N-ar fi de dorit...) Dar poate că această mişcare-tic de picior intră şi ea în economia multitudinii de fapte care mi se întâmplă concomitent...

             Dar, cel mai important, împărţind ecranul computerului pe din două, pe pista lui din stânga îmi scriu texul – exact, chiar acesta, – iar pe postata din dreapta afişez „Farmaconul” lui Derrida, şi citesc, însuşesc, mă instruiesc! Mie însumi mi-e interesant cum m-am metamorfozat, mă metamorfozez, fără să (mă) forţez, şi anume această concomitenţă de realizare, aplicare în multitudine de fapte mi se pare a fi exact ceea ce vă spuneam chiar în prima frază: simt că mă înzeiesc... Uite, deja e a milioana clipă, poate, în care creierul meu îmi iese de sub control şi mi se pare că încep să pricep cum se întâmplă această benefică nesupunere creatoare de realităţi paralele şi himere sadea, pe care le poţi mângâia, să zicem (...şi să scriem). E ca şi cum aş simţi o altă raţiune în creier şi o altă fire în fiere – nu, nu râdeţi, fierea are un rol foarte important nu numai la digestie, ci şi la digresiuni în scris, cu toate că pe acestea eu cam încerc să le ocolesc, ca să nu plictisesc (sau: pixisesc, de la pix derivare…)... Şi nu din motivul că mi s-ar fi insinuat, instalat o altă raţiune că, am senzaţia, sunt supravegheat, ajutat, mobilizat deja de două creiere, primul şi al doilea, acesta apărut sub creştetul meu acum un milion sau două milioane de clipe. Ciudatul, dar mai ales minunatul sentiment... cerebral e că deja îmi pot controla primul creier cu emanaţia de atenţie a celui de-al doilea (creier). Iar dacă le racordez, le jumelez (fără a jumuli ceva), le mobilizez pe ambele, concomitent, ajung – iată! – la starea de a putea acţiona obiectele, de a le mişca doar din privire, doar din gândire, doar din năzuire şi năzărire. În acest caz, obiectele, lucrurile nu sunt decât tastele computerului – le privesc, le ţintesc şi mă... telechinezesc... Da, de la telechinezie, zic, derivat! A-a, pare-se, la început, conştientizam ceva nefiresc, neadecvat, zicând că mă – înzeiesc. Nu, nu, mai corect ar fi să spun că mă – telechinezesc... (Dar poate că acestea sunt unul şi acelaşi lucru şi nu două mari diferenţe, cum se zice la Odessa...) Oricum, prin telechinezie viaţa şi scrisul obţin sensuri imprevizibile. Mă gândesc că, dacă nu azi, ca mâine, poimâine voi prinde a citi gândurile străine. În cazul că primul creier îmi va reveni completamente sub control. Pentru că există în toate astea un rol. Poate că ar trebui să-l rostesc cu majusculă: un Rol! De...

           Iar unul ca mine, care se telechinezeşte, se poate prospecta, se poate ca şi cerceta în avans, să ştie, prin telechinezie, ce o să fie cu el mâine, poimâine, peste un an... Aha, iată-mă, m-am surprins, cel de peste câteva milioane de milioane de clipe, din viitor. Sunt cel care, peste o săptămână, citesc gândurile străine, aflând şi unele lucruri pe care nu le ştiam. Noţiuni – mai rar, mai puţine, pentru că, în general, nouăzeci la sută dintre pământeni au un vocabular extrem de sărac – între trei şi patru sute de cuvinte. De unde naiba să afli de la ei noţiuni noi, relevante, minunate, instructive?... Nu ştiu la ce mi-ar folosi, dar, citind gândurile altora, am început să pricep mai bine psihologia îndrăgostiţilor, rataţilor – cea a businessmenilor nu mă interesează –, a femeilor, să zicem, – şi de ce nu am zice? Numai că ele sunt previzibile, doamnele, şi caut cazuri mai complicate, când aş putea influenţa raţiunea unor personalităţi adevărate. Pentru că, peste alte câteva zile, pot ajunge telepat-proiector; ba mai mult – pot deveni empat – adică, derivat-concentrat din – empatie – ca cel ce poate intui realitatea, inclusiv pe cea din irealitatea firii umane, prin identificare afectivă. Cui altuia, decât unuia care scrie, să-i fie mai necesară trăirea afectivă, prin transpunere simpatetică în viaţa personajelor sale, unele dintre ele – viitoare, acum – umblând aievea pe străzile acestei urbe?

            Peste un anumit timp, dar mai ales – spaţiu, or – în osmoză – crono-spaţiu – voi fi în stare să-mi proiectez nu atât emoţiile, cât intenţiile – bune, bune, vă asigur, – asupra celor din jur. Să zicem, să nu înjure – să-i influenţez. Pentru început. Apoi – să nu mintă, să nu... În respectiva lume pe invers e mult de intenţionat spre pozitiv... (Minunată această posibilitate... Dar, din păcate, ea nu mă slăbeşte cu gândul ascuns că, totuşi, mă înzeiesc... Ca şi: mă supratelichinezesc...)

          Numai că peste alte milioane de milioane de clipite – precum mă întrevăd, mă „ghicesc” eu în avans (şi... a-vis, probabil; vis ce merge invers visului propriu-zis) crono-spaţial – prind a mă descurca tot mai prost cu capacităţile-mi de telechinezie, nu mai simt – direct, puternic – „obiectele” (...noţiunile, ideile, faptele...) pe care trebuie să le mişc. Nici înainte, nici îndărăt, nici în dreapta, nici în stânga, nici jur-împrejur, – ci încotro anume ar fi optimal să le mişc, să le fixez şi să acţionez în continuare. După alte câteva milioane – de clipe, bineînţeles, – pierd completamente harul de empat, emanarea de empatie; pierd vectorii de telechineziei... Măi să fie! Mi s-a spulberat şi capacitatea de a intra în capetele (capacităţile) altora, chiar dacă pot încă „amuşina” gândurile, intenţiile lor. Mai sunt, destul de slab, în Rol. Căruia, curând, îi voi reduce Majuscula la literă obişnuită. Voi fi oM cu „o” mic. Şi doar cu „M” mare. Cu „o” mic, sau chiar minuscul... Peste alte câteva milioane (...) nu simt în creier (unul mi-a mai rămas, cel din născare şi lumească dezvoltare, inclusiv prin studii, formare) decât un vuiet de flux-reflux al celui ce sunt – într-o clipită – şi nu mai sunt – în – imediat (imed-iad!)! – a doua clipită... (Aici îmi vine să folosesc academica, să zic, noţiune nanosecundă care, constituind doar a miliarda parte dintr-o secundă… – barosană! –, poate fi chiar mai infimă decât clipita.) Dar vuietul, freamătul se înteţeşte – peste alte milioane de... –, devine infernal, aş putea spune, şi-l poate suporta doar unul ca mine sau, pe timpuri, – unul Unic ca Dostoievski (gândiţi-vă la această comparaţie, asociaţie, citiţi-i rusului biografia şi suferinţa...). Numai că (maică!) nenorocirea e că acest vuiet insuportabil mă face să simt doar emoţiile negative ale lumii, ale oamenilor, şi eu nu pot proiecta, selectiv, o emoţie, o intenţie, corecţie să zic, asupra unui ins anume, ci doar – la hurtă pot proiecta, pentru întreaga lume. Şi aceasta mă scoate din fire, fiindcă a acţiona la hurtă, asupra gloatei, e ca şi cum ai lăsa neacţionat însuşi individul, omul, personalitatea, feleşagul (firea) lui. În acest caz, omul e ceva ce rămâne pe de margini, efectul proiectării de intenţii la hurtă nefiind decât inepţie, în cel mai bun caz – zădărnicie. Această hurtă-comunitate intensificată de autoreferenţialitate sau – autotelechinezie, autotelepatie începe să mă înghită, să mă aneantizeze, să mă – Doamne-Dumnezeule! – des-creeze; sunt ca şi cum – Doamne-Dumnezeule – într-o des-Geneză a Ta...

            Dar... Dar mai fă-mi, Doamne, un dar... Nu conjuncţia dar, ci sacrul dar, ca har de a reveni la normal. Pentru că mă gândesc eu – ... în locul Tău?... iartă-mi cutezanţa, Doamne! – ar fi timpul să mă opresc. Pentru că simt că... înfloresc. Cel puţin, am spume la gură. Şi, sigur, – ele, spumele, nu sunt de la pasta de dinţi. Nici de la sărutul îngerului.

         Da, mă opresc.

         A fost un acces.

         Bineînţeles, – neînţeles.

                          (Bucovina literară, septembrie 2010)

ÎNSEMNE

PREMIILE ASOCIAŢIEI PUBLICAŢIILOR LITERARE

ŞI

EDITURILOR DIN ROMÂNIA

           A XII-a ediţie a Galelor APLER a avut loc vineri, 12 noiembrie 2010, la Casa Tineretului din Câmpina.

          Membrii juriului au fost pentru al treilea an consecutiv profesorul universitar, scriitorul Mircea Muthu (preşedinte), criticul de artă  Dorana Coşoveanu, profesorul universitar, criticul literar Vasile Spiridon şi criticul literar Radu Voinescu care, aflaţi în ultimul an de mandat în funcţia respectivă, au hotărât să decerneze următoarele premiile pentru 2009:

– Editurii Academiei Române, Editura Anului;

– Leo Butnaru, Scriitorul Anului;

– Gherasim Rusu Togan, Critică Literară;

– Revistei Hyperion, redactor-şef Gellu Dorian;

– Valentin Talpalaru, Jurnalism Cultural.

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::.

O ANTOLOGIE-PANDANT: MARAMUREŞ-BASARABIA

CLAUZA POEZIEI CELEI MAI FAVORIZATE ÎN LIRICA MARAMUREȘEANĂ ȘI BASARABEANĂ CONTEMPORANĂ

Editura „Limes”

POEŢI MARAMUREŞENI


Ion POP
Petre GOT
Vasile IGNA
Radu ULMEANU
Ion BURNAR
Ion ZUBAŞCU
Vasile MORAR
Aurel POP
Gheorghe PARJA
Gheorghe Mihai BÂRLEA
Echim VANCEA
Ioan DRAGOŞ
Vasile MUSTE
Ioan Es. POP
Nicolae SCHEIANU
Florica BUD
Rodica BRAD PĂUNA
Alexa GAVRIL BALE
Doru Ştefan DĂNCUŞ
Adela NAGHIU
Ilieş GORZO
Cosmin PERŢA

POEŢI BASARABENI


Gheorghe GRIGURCU
Leo BUTNARU
Arcadie SUCEVEANU
Vasile GARNEŢ
Nicolae POPA
Nicolae LEAHU
Irina NECHIT
Aura CHRISTI
Emilian GALAICU-PĂUN
Silvia CALOIANU
Grigore CHIPER
Gheorghe ERIZANU
TRAIANUS
Igor URSENCO
Mihail VAKULOVSKI
Liliana ARMAŞU
Aurelia BORZIN
Tania DUMBRAVĂ
Aura MARU
Victor ŢVETOV
Ecaterina BARGAN

Lansare: 21 noiembrie 2010, Târgul de Carte „Gaudeamus”, Bucureşti.

„Traduttore”, Traditore!

    

 MARINA ŢVETAEVA NENOROCITĂ DE

                                         o „traducătoare”

         În virtutea diversităţii creaţiei Marinei Ţvetaeva (1892-1941) şi a imposibilităţii definirii ei tipologice cu o certitudine exegetică relativ conciliantă pentru simplul cititor, dar şi pentru academician, remarcăm că în internetul rusesc excepţionalul şi extrem de bogatul site „Lumea Marinei Ţvetaeva” conţine cele mai multe materiale despre avangardă şi avangardişti, despre protagoniştii ei care au lansat manifeste tranşante, fulminante, uneori paradoxale, contradictorii, stimulative sau enervante, ele însele – mai curând modele de text literar propriu-zis, decât teoretic; texte literare autentice – metaforice, de imaginaţie superioară, curajoase şi inventive; manifeste de curente şi şcoli care au făcut epocă sau sunt doar expresii ale unor efemere ambiţii neacoperite de har: predecesorii (anticipatorii, preanunţătorii avangardei), akmeiştii, imagiştii, constructiviştii, satiricii, futuriştii (cubofuturiştii, egofuturiştii, „Mezaninul poeţilor”, „Centrifuga”, „Lireny”, „Sindicatul futuriştilor”, „410” – Transcaucazia, grupul „Tvorcestvo” – Extremul Orient, artişti în afara grupărilor, curentelor, „Breasla poeţilor”...) – însă nu doar poeţi, prozatori, ci şi pictori, compozitori, sculptori etc. Ne putem întreba: de ce anume (această... lume) pe un site dedicat unei poetese care, la o apreciere superficial-formală, s-ar părea că nu a fost prea implicată în efervescenţa fenomenologiei avangardiste? Răspunsul e unul simplu: Marina Ţvetaeva a reformat/ reformulat prozodia rusă din interiorul acesteia, a modificat-o intrinsec-tipologic, noutatea emanând din nucleu, din esenţe, nu din forme. De unde şi actualitatea, modernitatea, permanenta propulsie de contemporaneizare, „de la sine”, a creaţiei ei – uneia dintre cele mai mari poetese ale lumii.
          Am tradus relativ mult din poezia Marinei Ţvetaeva, iar (ne)norocul meu a făcut să dau şi de un simulacru, un adevărat măcel căruia i-au fost supuse unele poeme. „Traducerile”-blasfemii au apărut într-o revistă din Nord, de acolo, „unde se pune harta în cui”, precum spune românul. Este vorba de poemul fără titlu, al căror prime două versuri sunt: Krasnoiu kist’iu/ Reabina zajglas’. Traducerea catastrofală porneşte… brusc, tălmăcitoarei (D. A. C.) nepăsându-i că versiunea dânsei nu are nimic în comun cu ceea ce spune Ţvetaeva. Deoarece dragomana (noastră) nu ştie lucruri rudimentare, nu cunoaşte elementara sinonimie în virtutea căreia, în ruseşte, kist’ are câteva sensuri, de unde ea „românizează”, oribil, în felul următor: „Atinsă, parcă, de-o pensulă roşie / Riabina (?) arde”, pe când la Ţvetaeva e un alt sens al substantivului kist’, şi anume: strugure, ciorchine! A, că înseamnă kist’ şi – pensulă?! Da, dar, poate, cu altă ocazie, în alt text, în alt poem. Şi încă în cu totul alt context, decât cele cu… pensulă sau… ciorchine, deoarece kist’ mai are şi sensul – ce surpriză, probabil pentru D. A. C.! – O află şi pe asta! – da, mai are şi sensul de: palmă…
          Iar în acest poem al Marinei Ţvetaeva nu este vorba nici de pensulă, nici de palmă, ci numai şi numai de ciorchine, de strugure. Al cui strugure, ciorchine? Al… riabinei? (E mai adecvat a se transcrie, totuşi:: reabina.) Ce înseamnă riabina, stimabilă D. A. C.? Nu ştiţi? De ce nu aţi deschis cel mai sumar dicţionar rus-român, ca să aflaţi că reabina se traduce: scoruş? Nu ai întâlnit termenul botanic în „întinsele” dumitale lecturi din poezia rusă? La Esenin, spre exemplu? Sau în celebrul cântec folcloric ce are refrenul: „Oi reabina kudreavaia, belâie ţvetî,/ Oi reabina, reabinuşka cito vzgrusnula tî?” (Ah, scoruşule cârlionţat, flori albe,/ Ah scoruşule, scoruşule, de ce te-ai întristat?). Pentru că în DEX nu există noţiunea „românească” riabina! Ci doar cea de reabona care înseamnă – ce? – a se abona din nou! Prin urmare, nu traduceţi chiar din capul locului, ci doar… probăluiţi, pur şi simplu orbecăiţi. Şi este uimitor cu câtă puţinătate în cunoaşterea limbii ruse şi cu câtă iresponsabilitate dumneata purcezi – crezi – la tradus. Mai bine spus, la (tra)dus aiurea…
           Aşadar – elementar! – în poem fiind vorba de scoruşul în prag de iarnă, împurpurat de ciorchinii săi copţi, nicidecum nu era cazul să fie utilizată... „pensula” (de ce nu… bidineaua?...) în loc de frumuseţea şi abundenţa împurpuratelor poame-ciorchine ale scoruşului, atât de poetic pentru sufletul ruşilor! Iar ceea ce, în ultimul catren, este tradus drept (strâmb!): „Până şi astăzi / Vreau să mistui / Riabina arzândă / Într-o pensulă mare” e de-a dreptul teatrul absurdului ridicol, în uriaşa lui amplitudine – de la râsul găinilor la râsul homeric! Pentru că sensul finalului rusesc e, mot à mot, următorul: „Şi până astăzi / aş vrea să ronţăi (să rod – grâzt’) / A scoruşului fierbinte / Ciorchine amar” (în original, ca să nu fiu acuzat de trişare: „Mne i ponâne / Hocetsea grâzt’/ Jarkoi reabinî / Gor’kuiu kist’.”). Reţineţi ce spun: mot à mot şi nu – pardon! – mort à mort, precum vă iese „traducţia”, această jalnică şi, concomitent, impertinentă răstălmăcire. Da, răstălmăcire, pentru că aici e cazul în care nu se poate vorbi de niciun... strop (nicio boabă din ciorchinele scoruşului!) de traducere... Păcat. Ca să nu mai umblăm, comparativ, şi la alte texte. La alte... catastrofe. Sigur, ele nu ar merita prea multă atenţie din partea cititorilor – ceea ce nu se poate spune şi despre... partea celor care publică atari pozne! – însăilările, bizareriile, trişările date drept traduceri din marii poeţi. În cazul nostru, ruşi – Ahmatova, Fet, Bunin, Ţvetaeva, Pasternak. Osteneala e bună pentru altceva, pentru cititul poeziei adevărate, nu... mutilate. De dragomani amatori. De nechemaţi. Care, de altfel, nu sunt privaţi de posibilitatea de a demonstra contrariul. Că pot ajunge... chemaţi, profesionişti, dotaţi cu harul necesar pentru a româniza texte celebre. Având mână liberă s-o facă, ei trebuie chiar să aibă şi mână, cum se spune, adică adevărată meşterie. Pe când în cazul dnei C. nu poate fi vorba de mână uşoară, dar, mai ales, e vorba de absenţa elementarului har de traducător, care vine cu adevărat în sensul spusei italieneşti: „Traduttore”, Traditore! (Eu permiţându-mi să iau între ghilimele „traduttore”, ghilimele care nu există în original, dar i se potrivesc perfect dnei „traducătoare” D.A.C.)
           Şi-apoi ce proză neajutorată dă tălmăcitoarea! „Traducerile” atât de libere, care nu respectă , da capo, forma ţvetaeviană (ştiţi că numele Ţvetaeva e derivat din floare şi, în egală măsură, din culoare?!), stilul, „aroma” versului său nu pot duce decât... pe de lături, iar acest spaţiu, al „de pe lături”-lui e cel al eşecului. A-ţi permite să umbli atât de nerespectuos la factura, la mecanica prozodiei originale, „jumulind-o” de mai toate atributele specifice poezie, în general, şi ale celei ruseşti, în special, iar în cel mai particular grad – ale celei a Marinei Ţvetaeva, înseamnă, pur şi simplu, să nu respecţi poezia, poetul. Simplificând, prin... jumulit, până la schematism, până la eventualul subiect nud, nu dai decât o variantă inter-net, luând în consideraţie că „net”, în ruseşte, însemnă NU, iar inter ţine de inter-iorul poeziei în cauză; adică – laşi fără interioritate, fără respiraţia din plămânii muzelor akmeiste sau neoclasiciste, dar şi moderne, uneori – de-a dreptul avangardiste – traducerea ca poezie; obligator să fie şi ea, traducerea, poezie. Încât aşa-zisa traducere marca D.A.C. e o anti-poezie, o anti-Ţvetaeva, rezultatul unei îndeletniciri de neprofesionist, de „traducător” neînzestrat pentru fapta la care a purces. E un exces. Sinonim abuzului. Iresponsabilităţii. Românescului şi – de ce nu? – uneori universalului „merge şi aşa”. Ba nu, nu merge. În cazul marilor poeţi. Ba, în genere, nu trebuie să meargă în cazurile tuturor poeţilor, dacă ei îndreptăţesc numele în... numele poeziei ca atare. Diafane, autotelice, suficiente sieşi şi, totodată, generoasă cu toată lume, căreia i se dăruie. Fără rest, am vrut să spun. Se dăruie... Dar nu e chiar aşa: orice traducere presupune şi un... rest. O doză de... ne-comunicat, ne-spus, ne-tradus. Dar chiar atât de mult, ne-tradusul, ca în cazurile schematizării, simplificării, „jumulirii” marilor texte ale prozodiei universale, dintre care fac parte şi cele ale Marinei Ţvetaeva?! Stimată doamnă Do. An. Co., să nu vă faceţi cumva iluzia că chiar aţi tradus din Ahmatova, Fet, Bunin, Ţvetaeva, Pasternak şi ceilalţi importanţi ruşi, de textele cărora v-aţi atins atât de inoportun, inadecvat şi lipsită de apărare. Nu, nu aţi dat variante româneşti de poezie, ci doar, stângaci, aţi încercat să povestiţi... poezia, care, se ştie, nu se lasă nicidecum povestită. Ceea ce se spune că spune poezia nu e niciodată poezie, ci cu totul altceva. Oricum, foarte puţin aduce a literatură.
            Şi, pentru a-i da, totuşi, cititorului o idee, o scânteie de edificare asupra acestui text al Marinei Ţvetaeva (e din grupajul „Versuri despre Moscova”), scris la 16 iulie 1916, îndrăznesc să propun versiunea mea de românizare:

                         "Cu roşu ciorchine
                         Era scoruşu-aprins.
                         Iar frunzele cădeau.
                         Eu mă născui ca-n vis.

                          A dispută – sute
                         De clopote-n azur.
                         Era sâmbăta lui
                         Ioan Gură de Aur.


                         Mie şi până azi
                         Să rumeg îmi vine
                         Jarul din scoruş,
                         Amarul ciorchine."

Leo BUTNARU


                ---------------::::::::::::::::::::::::-------------------

Poezie şi traducere

              
    Vladimir MAIAKOVSKI

             RUSIEI

Iată-mă, trec eu,
struţ de peste mări şi ţări,
în penet de strofe, picioare de vers şi rime.
Prostănacul de mine,
mă chinui să-mi ascund capul
în penetul sunător ca nişte strune.

Eu nu-ţi aparţin, pocitanie de zăpadă.
Suflete,
mai adânc în pene te aşază!
Şi alta se va dovedi a-mi fi patria,
deja văd –
viaţa-mi sudică a pârjolit-o torida amiază.
Insula arşiţei.
Învăzată* cu palmieri.
„Hei,
feriţi-vă din cale!”
Mototolesc o născocire oarecare.
Şi iarăşi,
până la oaza următoare,
îmi voi împletici urmele prin nisipişul
minutelor în spulberare.

Unii se dau îndărăt,
gata să plece, –
nu care cumva muşcă, ciupeşte? –
alţii se-ncovoaie-n ploconire
linguşitoare.
„Mamă,
auzi, mamă,
da el se ouă?” –
„Nu ştiu, sufleţele.
Dar ar trebui, se pare”.

Etajele râd nechezat.
Străzile se bleojdesc.
Aduc a rece înfiorare.
De-a-ntregu-nţepat,
până-n vârful degetelor,
îmi trec, îmi petrec anii.
Aşadar, ia-mă-n josnică-ncleştare!
Cu briciul vântului penele îmi rade.
Fie ca eu, străinul
de peste mări şi ţări, să dispar
în a tuturor lunilor decembrie
înverşunare.

1916
_____

* Învăzat – în original: „ovazilsea”, neologism maiakovskian, verbocreat din „vază”; adică, insula aduce a fabuloasă vază cu palmieri în ea.

Traducere de Leo Butnaru


                          DESPRE
     CUM E ROMÂNIZAT MAIAKOVSKI

      (Dintr-un junal Yes-Eu, Paris, aprilie 2010)

                În felul său, cu dihotomică împărţire de simpatie, şi-a trăit despărţirea de Franţa năvalnicul, în toate (inclusiv în… glonţul pe care avea să şi-l tragă în inimă în aprilie 1930) Valdimir Maiakovski, scriind chiar poemul „Rămas bun” (1925; îl reproduc în forma prozodică a „scării” caracteristică acestui autor):

„În auto,
              schimbând ultimul franc.
– La ce oră e cursa de Marsilia?
Parisul
             aleargă,
                      petrecându-mă,
în întreaga,
                 imposibila frumuseţe a sa.
Năvăleşte
                în ochi,
                             a despărţirilor zeamă,
mie
          inima
                      cu sentimentalisme-mi zdrobeşte!
Eu aş fi vrut
                      să trăiesc
                                      şi să mor la Paris,
de n-ar fi existat
                          un atare pământ –
                                      M o s c o v a, fireşte.”

            În hălăduirile mele prin internet, am dat şi de o traducere care deformează grav sensul ideii, metaforei, stilisticii, caracteristice originalului acestui poem, ceea ce te duce la gândul că respectivul tălmaci (A. P., bucureştean, academician) nu prea cunoaşte subtilităţile, nuanţele limbii ruse, dar nici pe cele ale temperamentului poetic maiakovskian. Iată foarte aproximativa (a)versiune: „E gata autocarul, mă sui. / La Marsilia vom fi în curând./ Parisul cu toate frumuseţile lui/ Mă petrece, / După mine alergând. / Umezeşte în ochi despărţirea, un nor, / Mi-e inima moale şi grea. / La Paris eu aş vrea să trăiesc şi să mor / De n-ar fi pe lume Moscova mea”.

              Primo: sigur că, acum trei sferturi de veac, în Franţa şi Rusia nu era utilizată noţiunea de „autocar”. Poate că în Anglia. Însă pe atunci lumea nu era anglicizată. Frangleza încă nu era la ea acasă pe malurile Senei şi nici rusgleza pe cele ale râurilor Moscova sau Neva. În original e pur şi simplu „avto” (auto).

             Secundo: dat fiind că nu există în originalul rusesc, în traducerea românească nu au ce căuta „norul”, „inima moale şi grea”. Rusescul raskvas’ se traduce ca – zdrobeşte(-mi), rupe(-mi), adică inima; să i-o zdrobească, să i-o rupă cu, zice poetul, sentimental’nostiu, alias – cu sentimentalism.

             Terţio: Atenţie, traducătorul (nu Maiakovski!) o face de oaie: „La Marsilia vom fi în curând”. Chiar aşa, „curând”, să fie străbătuţi cei – iar atenţie! – 1003 de kilometri dintre Paris şi Marsilia? Astăzi, cu vitezele contemporaneităţii noastre, pe autostrăzi-oglindă (în Occident), de invidiat, distanţa e străbătută, cu autocarul, în 8 ore şi 44 de minute (indică, meticulos, aproape nemţeşte, orarele franceze; altele dau, mai relaxat, 9-10 ceasuri). Dar atunci, la 1925, cu elementarele, încă, „auto”, pe şosele de cu totul altă calitate, în cât timp se ajungea de la Paris (nord-vestul Franţei) la Marsilia (sud-estul ţării, la ţărmul Mediteranei)? În sus-amintitul context, dat de traducător, nu de poet, să fie oare adecvată folosirea locuţiunii adverbiale „în curând”?! Să fim serioşi, domnule tălmaci… Şi ce e de înţeles din gafele pe care le comiţi? Că traducerea nu e doar lingvistică, ci şi cultură generală…                 

         Deci, e trist că într-un text atât de laconic sunt comise mai multe inexactităţi, aproape enormităţi, care fac din năvalnicul, severul Maiakovski un baladist liricoidal şi – asta e! – un foarte prost cunoscător al geografiei…

L.B.

Recital românesc din Maiakovski - la monumentul lui Maiakovski (Bienala poeţilor, Moscova, noiembrie 2009)

Statistica accesării blogului

România 1140
Republica Moldova 805
Statele Unite ale Americii 215
Rusia 179
Germania 42
Letonia 33
Egipt 29
Spania 24
Franța 21
Marea Britanie 15
Pakistan 12
Indonezia 10
Marea Britanie 5
Olanda 5
Canada 3
Albania 2
Elveţia 2
Italia 2
Polonia 2
Belgia 1

Grafică de Leo Butnaru

Osip Mandelştam în octombrie 1938

          

         În luna octombrie 1938, Osip Mandelştam îi scria fratelui său Aleksandr: „Dragă Saşa! Mă aflu la Vladivostok, USVITL, baraca 11... Sănătatea mi-i foarte şubredă, sunt nespus de slăbit, mai că nu aş putea să fiu recunoscut, astfel că nu ştiu dacă are rost să-mi trimiteţi bani, haine şi alimente. În orice caz, încercaţi. Fără haine calde mi-e foarte frig...”

        Din spusele unor martori oculari, Osip Mandelştam a murit (decembrie 1938) în spitalul lagărului de tranzit „Al doilea râuleţ”, unde ajunsese pe 12 octombrie.

* * *

           Peste toate, ca un sfâşietor bocet biblic, se însonoriza, de la sine, scrisoarea pe care i-o expediase, în anonimatul GULAG-ului, soţia sa, Nadejda; sfâşietoare ca un plânset universal răsuna acea scrisoarea din 28 octombrie 1938, păstrată ca prin minune:

               „Osia, scump şi îndepărtat prieten!... Dragul meu, nu există cuvinte pentru această scrisoare, pe care tu, probabil, nu o vei citi niciodată. O trimit în spaţiu. Poate că te vei întoarce, dar eu nu voi mai fi. Şi aceasta ar putea fi ultima amintire...

                Fiece gând e despre tine. Fiece lacrimă şi fiece surâs – pentru tine sunt. Eu binecuvântez fiece zi şi fiece oră din viaţa noastră amară, prietenul meu, însoţitorul meu, oarba mea călăuză...

               Viaţa e lungă. Cât de îndelung şi de chinuitor e să mori însingurat – însingurată. Oare chiar nouă să ne fie dată – nedespărţiţilor – atare soartă? Chiar noi – ţânci, copii, tu oare – îngere – să o fi meritat?...

               Nu ştiu de eşti în viaţă... Nu ştiu unde eşti. Nu ştiu de mă vei auzi. Ştii doar, cât te iubesc. Nu am reuşit să-ţi spun cât de mult te iubesc. Nu pot spune nici acum. Doar spun: ţie, ţie...

               Eşti mereu cu mine, cu mine – cea sălbatică şi rea, care nicicând pur şi simplu nu a putut plânge, – eu plâng, plâng, plâng...

              Sunt eu – Nadia. Unde eşti? Adio...”

             Mandelştam invocase necurmat imaginea pendulului fatal, în anii 30, cei mai grei din ursita sa, scriind în poemul „Miez de noapte în Moscova”:

„Eu voi ridica greutatea din sticlă

A ceasului de la bucătărie ce-aleargă peste poate.

Să vezi deja cât de aspru e timpul...
........................................................

Las-o, nu implora, nu te jelui! Ţist!

Să nu scânceşti –

                       au de aia intelectualii din popor

Îşi scofâlciseră ciubotele, pentru ca acuma eu să-i trădez?

                      Noi vom muri ca infanteriştii,

Dar nu vom proslăvi nici răpitor, nici zilier, nici minciună”.

             Să ne amintim de „mormântul în văzduh” al poetului. Acolo – unde? – există, probabil, o transparentă piatră tombală pe care, de asemenea translucid, precum cu o rază de soare, sau de lună, stea nocturnă, e scris, alb pe alb, ceea ce în cer înseamnă şi negru pe negru; e scris următorul epitaf al Poetului Osip Emilevici Mandelştam: „Nu voi proslăvi nici răpitor, nici zilier, nici minciună”. Asta – totdeauna, dar mai ales când biblicul toiag de migdal dă în floare.

     L. B.

                Recital românesc din poezia lui Mandelştam - la monumentul lui Mandelştam: Moscova, noiembrie 2009.


Osip MANDELŞTAM

LENINGRAD

Ai revenit în oraşul tău, cunoscut pân-la lacrimi, în toate,
Până la nervuri, până la ale copilului „maimuţe” umflate.

Te-ai întors aici, aşadar înghite cât mai mult şi repede
Untura de peşte din fluviale felinare leningrădene.

Află urgent ziulica de decembrie, în care din nou
Greţos strop de păcură e mestecat în gălbenuş de ou.

Petersburg! Eu încă nu vreau, nu vreau să mor;
Tu ai toate numerele mele de telefon neliniştitor.

Petersburg! Eu mai am încă multe, multe adrese
La care voi găsi ale morţilor glasuri stinse, funeste.

Eu trăiesc pe o scară neagră, şi în tâmplă, de ori o mie,
Mă loveşte, rupt cu tot cu carne, zbârnâitul de sonerie,

Şi noaptea toată aştept oaspeţi scumpi să vină pe cărăruşă,
Noaptea-ntreagă mişcând din cătuşele lănţişorului de la uşă.

Decembrie 1930

Traducere de
                 Leo Butnaru

MIRCEA...

Aflu cutremurătoarea veste că s-a stins Mircea Ghiţulescu…
Dumnezeu sa-l odihnească în pace!...
Ne-am văzut în ziua de 24 septembrie, pe Calea Victoriei, la USR…
Cineva din colegi deja îmi şoptise despre crâncena suferinţă cu care lupta Mircea. Dar nu era de crezut că ursita i-ar fi fost atât de crâncenă, de grăbită pe Calea Înfrângerii...
Ne era un bun prieten şi coleg...
Redacta revista Drama… Drama lumii… Unde şi eu unul am publicat, în traducere, piese absurde din avangarda septentrională… Piese din glaciala Absurditate a Lumii..
Dragă Mircea, sunt sigur că, Acolo, unde te afli, vreun înger generos îţi va oferi, din aripa sa, o pană cu care să scrii în continuare...

Un extras de pe blogul lui Liviu Ioan Stoiciu

… potrivit decretului 943 publicat in Monitorul Oficial pe 8 octombrie, au primit Ordinul Meritul Cultural in grad de Comandor – Categoria A “Literatura” scriitorii si criticii literari Adriana Bittel, Doina Constantinescu, Gabriel Chifu, Cassian Maria Spiridon si Ionel Mircea Vartic.

Preşedintele Traian Băsescu a oferit Ordinul Meritul Cultural în Grad de Ofiţer – Categoria A "Literatura" lui Adrian Alui Gheorghe, Dumitru Chioaru, Horia-Răzvan Gârbea, Nicolae Oprea, Irina Poanta (Irina Petraş), Gheorghe Pop Silaghi (George Vulturescu), Adrian-Popescu Roman şi Alexandru Vlad. Acelasi titlu, în grad de Cavaler, tot la Categoria A "Literatura" a fost acordat urmatorilor scriitori: Adriana Babeţi, Leo Butnaru, Vasile Dan, Alexandru Dobrescu, Ion Bogdan Lefter si Mircea Opriţă.

Festivalul Nicolae Labiş, Mălini, 9  octombrie 2010.

Geogre Vulturescu, Leo Butnaru, Gellu Dorian şi Liviu Ioan Stoiciu.

ÎN MEMORIA SCRIITORILOR CĂZUŢI JERTFĂ COMUNISMULUI

Azi, 17 octombrie, primesc de la confratele Ion Lazu din Bucureşti:

        Dragilor,

iată că la fraţii noştri din Moldova (oricum i-am considera şi judeca noi, de aici, din România Mică), a fost posibilă ridicarea unui monument în memoria scriitorilor exterminaţi şi deportaţi de ragimul comunist. Vreau să vă reamintesc faptul că şi la Uniunea Scriitorilor din România a existat preocuparea pentru cinstirea memoriei scriitorilor încarceraţi sub regimul comunist. Am fost autorul unui Proiect pe care Consiliul Uniunii Scriitorilor şi l-a însuşit în şedinţa sa din 26 ianuarie 2008, lucru devenit public prin comunicatul Conducerii apărut în revistele Uniunii Scriitorilor. Acest lucru reiese şi din tabelul cu Proiecte supuse aprobării Consiliului, postat pe site-ul USR, la poziţia 28 : "Memorialul Scriitorilor Români Încarceraţi (1944-1989), Responsabil de proiect: Ion Lazu, Anul executării 2008, Suma aprobată 37.000 (cu menţionarea la Observaţii: Proiect asumat de USR, se aprobă 600 lei pe lună.)" Lucrasem timp îndelungat la întocmirea listei, care în ultimă instanţă indică un număr de 403 victime ale terorii comuniste, dintre care un număr de 53 au decedat în închisoare - o documentaţie greu de întocmit, pentru că nici Uniunea Scriitorilor, nici vreo altă instituţie abilitată nu poseda o astfel de listă. CNSAS ne-a prezentat o listă de cca 80 de scriitori, despre ceilalţi a trebuit să aflu din cele mai diverse surse. Cărţile lui Cicerone Ioniţoiu mi-au fost de mare ajutor. Dar şi scrierile altor deţinuţi politici. Nu intru în amănunte. A fost numită o comisie care să discute acea listă, să o valideze. A fost iniţiat un concurs pentru monumentul în sine. Toate bune, până aici. Însă... au început tergiversările, amânările, retragerea de pe poziţii. Am aflat că în Consiliu existaseră obiecţii, în principal acestea două: că unii dintre cei de pe listă ar fi fost, pe vremuri, legionari; că alţii ar fi colaborat cu securitatea după ieşirea din detenţie. Or, ideea era una foarte clară: nu ridicăm un monument pentru scriitorii eroi, ci pentru scriitorii victime ale terorii roşii. De altfel, în textul Proiectului subliniasem fără echivoc: "la întocmirea listei trebuie să răspundem acestor două chestiuni: 1) cutare deţinut politic a fost scriitor? şi 2) scriitorul respectiv a fost cu adevărat închis? Prin obiecţii de felul celor menţionate mai sus, în Consiliu s-a creat o percepţie ambiguă cu privire la Proiect. Nu am fost convocat pentru a-mi expune punctul de verdere în Consiliu, pentru a clarifica lucrurile. S-au scurs doi ani fără să fi trecut la concretizarea Memorialului. Acum, intervenind situaţia de criză, intervenind şi marele ghinion cu pierderea definitivă a Casei Monteoru, care devenise un simbol al breslei noastre, perspectiva ridicării unui memorial al scriitorilor români încarceraţi sub regimul comunist se îndepărtează la modul nedefinit.

      La fraţii noştri de peste Prut se pare că lucrurile s-au tranşat mai simplu. Nu vor fi fost şi printre scriitorii basarabeni victime unii foşti legionari? Nu vor fi fost şi scriitori constrânşi să colaboreze cu poliţia politică? Vor fi fost şi din aceştia.Firescul nefirescului... Dar Uniunea Scriitorilor de dincolo de Prut nu a ţinut seama de aceste aspecte colaterale, inerente, a înţeles că victimele terorii comuniste merită un monument pentru neuitarea sacrificiului lor.

        Aştept comentariile Domniilor voastre.

        Devotat,

        Ion Lazu

Îi răspund:

        Dragă Ion,

ieri, la dezvelirea monumentului care cinsteşte memoria scriitorilor români din Moldova Estică (Estică - pentru că mai... Este!) şi Transnistria, căzuţi jertfă comunismului, am amintit şi eu de iniţiativa discutată în ianuarie 2008, când, împreună cu colegii din Consiliul USR, am pledat să se ţină cont şi de NUMELE din stânga Prutului (care, sperăm, să nu devină apa sâmbetei...). Credeam că deja chiar s-a făcut ceea ce se proiectase şi se aprobase. Din păcate, situaţia e alta, precum scrii. Şi iarăşi sperăm că, în scurt timp, lucrurile vor avea finalitatea cerută acum trei ani.

      Fratern
      Leo Butnaru

DESPRE TEMPERAREA NECESARĂ

           În interminabila retorică despre merite şi meritologie un capitol aparte îl constituie lăudăroşenia unor foşti demnitari din anii 90 (ai secolului trecut), pe care evenimentele şi conjuncturile, unele destul de tenebroase, i-au propulsat spre vârfurile puterii.

          Îl auzi pe unul cum se dă mare şi tare că el anume a decis ca, în sfârşit, să fie demontat monumentul lui Lenin şi dus aiurea, chiar dacă ştia că îl paşte riscul etc.

         Altul spune că anume el era cât pe ce să refacă joncţiunea celor două maluri ale Prutului, alias reîntregirea, reunirea etc.

         Un al treilea se dă în spectacol, amintind mereu că graţie lui au fost instalate ici şi colo busturile unor personalităţi nedreptăţite de bolşevism etc.

         De se creează impresia că întregul guvern de pe atunci nu însemna decât un singur om, el, ex-ministrul (nu obligatoriu – prim).

         Însă acesta nu e decât aşa, o mică şi falsă impresie pe care dânşii ţin să ne-o inoculeze. Pentru că, dragii noştri ex-demnitari „mari şi tari”, nu uitaţi că, pe atunci, eram şi noi, cei mulţi. Ba aş spune că, la începutul anilor 90, politica nu se făcea atât în cabinetele ministeriale şi cele de la preşedinţie, cât în stradă, în piaţă. Deciziile cu care vă lăudaţi că le-aţi luat fuseseră, de fapt, deciziile celor mulţi, ale zecilor de mii de cetăţeni care, în viitoarea Piaţă a Marii Adunări Naţionale, decideau ce şi cum, şi cu Lenin, şi cu eventuala reunire, şi cu remanierile în materie de bustologie, şi cu… cu toate, domnilor ex-demnitari. Semnăturile birocratice nu ar fi însemnat absolut nimic, dacă nu vedeaţi prin geamurile din clădirea în care se află guvernul sau preşedinţia că în piaţă mulţimea vă este de pavăză, de scut şi chiar vă ţine… din scurt, cerând imperios să faceţi cutare şi cutare. Atunci, în toate, nu era protagonist curajul personal al unui sau altui mahăr, ci domina şi decidea Curajul Poporului.

         Apoi, stimaţi colegi de mişcare naţională întru democraţie, chiar să uitaţi atât de… nedelicat de artileria grea ce bătea dinspre Uniunea Scriitorilor, dinspre redacţiile unor publicaţii curajoase?! Să uitaţi de articolele programatice pe care le-au semnat unele ilustre personalităţi ale acestui pământ? Păi, semnăturilor uşurele ale birocraţilor nu veneau decât sub semnăturile grele ale scriitorilor şi jurnaliştilor. De ce continuaţi să vă auto-măguliţi că chiar numai modestele voastre iscălituri ar fi decis totul şi în toate?...

          Astfel că, stimaţi ex-demnitari, nu vă daţi chiar cei mai ex-tari, aproape ţari… Est modus in rebus – nu? Adică, această măsură în toate însemnă şi punerea de surdină, atenuare vocilor lăudăroşilor. Înseamnă redactarea onestă a grăbitelor memorii pe care le ticluiţi unii, în care, bineînţeles, protagonistul protagoniştilor este el, autorul, ex-demnitarul, şi nicidecum cei mulţi care, atunci, la începutul anilor 90, contau cu adevărat.

           Pentru că, de nu punem surdina (necesară), totul rămâne pe vechi, adică: de-a surda… Iar absenţa imperativei temperări ne duce cu gândul la amara exclamaţie a anticilor: O tempora, o moris!...

       P.S. E de presupus că, dacă nu vă lăsau cei mulţi din mâini, aţi fi continuat să faceţi… minuni (?)…

Recenzii din revista "ROMÂNIA LITERARĂ" Nr. 37 şi cotidianul "CRAI NOU", 9.X.2010

ORDINE DE ZI, ORDINE DE NOAPTE

              Cum poate fi privit un poet care se prezintă astfel: „Maică Literatură Română, iartă-i poetului / involuntara-i neascultare / de a se fi născut în Basarabia / şi nu / la Bucureşti"? Aceste câteva cuvinte, scrise sub titlul Către literatura ţării, vorbesc în modul cel mai natural despre poetul Leo Butnaru. Un autor pentru care poezia este terenul luptelor personale, politice, teritoriale şi, fireşte, literare. Textele sale vorbesc în mod veridic despre evenimentele zilelor de acum, despre lucruri care sunt sau care pot fi, despre oameni care au existat sau care mai există încă. Însă, atenţie, fără a fi un document. Este admirabilă capacitatea acestui autor de a folosi evenimentele din jurul său pentru a-şi crea poezia. Şi nu de a folosi poezia pentru a intenţiona să creeze realităţi.

            Locul în care Leo Butnaru investeşte cel mai mult este replica ironică. Replică dată evenimentelor istorice, personalităţilor, personajelor care trăiesc doar într-un vers sau chiar propriilor cuvinte. Poemele poartă o conştiinţă ascuţită a istoricului şi a politicului. Cu toate acestea, paradoxal, vocea autorului vorbeşte pe cel mai firesc ton despre o altă cu totul direcţie a lucrurilor. Sau se plasează de cealaltă parte, cu o sinceritate dintre cele mai tăioase şi mai neaşteptate: „...ar trebui să fii politicos cu rinocerii politizaţi / să nu le spui adevărul în ochii lor holbaţi din preajma / cornului de pe nas; / să nu fii obiectiv cu ei / pentru că tu / nu eşti critic teatral. // În fine / cu rinocerii poartă-te cum / se cuvine / chiar le poţi zâmbi / dat fiind că ei au fost foarte drăguţi cu/ Eugen Ionescu conaţionalul nostru/ permiţându-i să fie absurd / adică." În calitate de cititori ai ambilor autori, ne putem întreba: s-ar fi gândit cineva să se plaseze, fie şi în mod ludic şi neserios, în locul rinocerilor despre a căror nocivitate în demersul istoriei s-a vorbit atât de mult? Este un îndemn (nu lipsit de ironie) binevenit de a zdruncina supremaţia ideilor primite de-a gata.

          Leo Butnaru este un autor căruia îi vine bine haina de poet.

Iulia Iarca

(România literară)

O CARTE DE POEZIE DESPRE POEZIE

            Cea mai recentĂ carte de poezie a lui Leo Butnaru, Ordine de zi, ordine de noapte  (Valman, Râmnicu Sărat, 2009), este o carte despre lectura poeziei, despre poet, despre traducătorul de poezie şi despre cititor. Ea este deschisă de două poeme de forţă, unul mai vechi, emblematic pentru condiţia autorilor de dincolo de Prut – ,,Maică Literatură Română /iartă-i poetului /involuntara neascultare /de-a se fi născut în Basarabia, /şi nu /la Bucureşti” (Către literatura ţării) – , celălalt despre ,,Cum citeşte un sfânt?”, cu imaginea de neuitat a lecturii ca un incendiu de lumini: ,,Anume aşa citeşte un sfânt /cuvânt cu cuvânt /ce se aprind /pe următorul cuvânt luminând /aprinzând…”

           Poetul citeşte poezia pretutindeni, ca în delicatul Hokku: „De pe frunza bambusului /barza ciuguleşte melcul /trosnindu-i cochilia-n clonţul dur. //…Dar nici chiar acesta nu e /cel mai scurt poem despre moarte…”, însă mai ales în cărţile de versuri cu care intră într-un dialog fertil pentru propria-i creaţie, precum cel Cu Allen Ginsberg rescriind o sutră a florii soarelui, în care vorbeşte despre ,,…intenţia-mi de a disemina ca pe un polen eteric /lumina florii-soarelui de pe câmpiile yankee cu cea din /Bărăganul românesc sau /de pe grasele cernoziomuri basarabene.” Dar poezia nu este singura inspiratoare de poezie, Biblia, capodoperele literaturii, muzica, pictura, viaţa artistului joacă de asemenea un rol important, astfel că cele mai multe dintre poemele volumului fac trimitere la nume mari, sunt încărcate de aluzii culturale, ceea ce nu surprinde, lirica lui Leo Butnaru fiind perfect sincronizată, în eşalonul dintâi al valorii, cu poezia care se scrie şi se publică azi dincoace de Prut. Amplul Portretele de sine ale Fridei, Ba omul, ba rinocerul, Diptic juneţe-senectute, Dor de casă, În aşteptarea ta sunt numai câteva exemple privitoare la ceea ce literatura şi arta de calitate continuă să genereze atunci când în procesul alchimic al scrierii poeziei proporţia talentului poetului-cititor, poetului cunoscător, iubitor de artă este majoritară.

                O altă categorie de versuri se înscrie dacă nu în rândul, în spiritul leologismelor, în care jocul de cuvinte este echivalentul tehnicii din poezia cu formă fixă: ,,O, da! /Da, o! /Dao e în acelaşi timp /ceea ce există /şi ceea ce nu există /pentru că Dao (O, da! Da, o!) /e Totul /chiar şi atunci /când ceva nu există.” (Totum). Interesante, în schimb, ni se par, cele care valorifică potenţele lirice ale cifrelor, spre care o punte de trecere o reprezintă chiar poemul preferat pentru coperta IV: ,,...m-am născut pe /05.01.1949… – în autobiografii /precum în logica obligatoriu formală /a poeziei /şi cifrele sunt /jocuri de cuvinte..” (Curriculum poematis). Ne gândim, de pildă, la Oraşul, Statistică, Sosia şi îndeosebi la Poeme optimiste: ,,eu ca un 8-imat sadea / nimic altcumva decât român /aş fi putut scrie unele poeme /în 8-imetru prezent /vreo 8, să zicem /în pofida evidenţei şi aşteptărilor – cele /mai 8-imiste /adică 8-imale /din câte mi-ar fi fost date /atât de necesare în tot mai profunda criză mondială /8-ometrică /alias cu serioase defecte de vedere şi / de trecere cu vederea…”

            Memorabile – Din experienţa unui traducător şi Odă marelui cititor.

Venind, în creaţia bogată a lui Leo Butnaru, după lectura fermecătorului Copil la ruşi, impresia de construcţie mentală este şi mai puternică în cazul acestui volum de versuri. De aceea când încântă – de multe ori –, emoţia este una de natură intelectuală: ,,…şi apele păşeau pe deasupra lui Dumnezeu /chiar pe el păşeau apele, la rândul lor – ca pe alte ape /păşind şi mirându-se ce profund este Dumnezeu /din adâncurile căruia erau privite…” (Turnul şi ferestrele din gând). Adică pe măsura celei mai apreciate poezii în zilele noastre.

   
Doina Cernica
(Crai nou)

Din "România literară", 2010 - Nr. 33

   

DINTR-UN JURNAL YES-EU PARIZIAN

23 aprilie

Cimitirul Montparnasse

       Nu am un plan, din care să aflu unde e situată intrarea principală în cimitir, astfel că, de cum ies din subterana staţiei de metrou – Porte des Amandiers, o iau spre prima poartă care mi se arată ochilor. Chiar la câţiva paşi făcuţi în spaţiul umbrelor, pe stânga, văd cripta familiei Aurel Feteanu, medic veterinar, şi a soţiei sale, născuţi, respective, în 1927, 1929, decedaţi – 1969, 1989. Astfel că vizita o încep nu cu o somitate, ci cu o simplă familie de români, ce are deja în intimitatea mea oarece însemnătate. Trec pe lângă mormântul sculptorului Lucien Gilbert, merg în lungul zidului dinspre bulevardul Ménilmontant, pentru ca la un moment dat să mi se arate ochilor intrarea principală, unde pot obţine planul cimitirului. Astfel că – avanti, domnule Dante! (care, În Divina comedie, vă adresaţi lui Vergilius: tu duca, tu segnore e tu maestro).

          Din plan reţin că, chiar la câţiva paşi de intrarea principală, pe dreapta, sunt înmormântaţi Jean Paul Sartre şi Simone de Beauvoir (pe mormânt – un fel de ofrande simbolice, bileţele cu cuvinte de consideraţie şi recunoştinţă). În faţa pietrei de mormânt a acestor doi mari scriitori mă gândesc şi la Celan, şi la Gherasim Luca. Motivul: mi-am amintit de fraza lui Sartre că deosebirea dintre om şi animal constă în faptul că omul se poate sinucide.
         La capătul aleii, luând-o pe stânga, ajung la casa de veci a autorului Florilor răului, Charles Baudelaire… – construcţie tombală sobră, de asemenea cu bileţele, pietricele, dar şi cu un... dop de plută de la vreo sticlă de vin, probabil ca aluzie empatică pentru boemă şi absint.
          De unde purced să-i întâlnesc pe ai noştri. Ajung la mormântul lui Eugen Ionescu şi al soţiei sale Rodica. Fără îndoială, pe aici trec zilnic foarte mulţi admiratori, dar care nu au ştiut, probabil, ce să scrie pe bileţele (absurdităţi?..), nu au lăsat pietricele etc. Sau explicaţia poate fi şi următoarea: periodic, mormintele celor mari sunt debarasate de flori, obiecte etc.

       De la Ionescu – la casa de veci a lui Emil Cioran. (Casa de pe lumea cealaltă, unde, posibil, Cioran deja şi-a îndeplinit visul – de pe lumea aceasta – de a fi hagiograful unor vagabonzi celebri.) Pietrele lor tombale nu se află prea departe una de alta, şi nici de cea a lui Constantin Brâncuşi. [Peste patru decenii de la decesul mamei sale, înmormântată la Hobiţa, marele sculptor se confesa, că (sunt) „neîmpăcat sufleteşte, ştiind că trupul meu va putrezi în pământ străin, departe de fiinţa cea mai dragă: mama mea”.] Pe mormintele lui Cioran şi Brâncuşi – semne de afecţiune: bileţele, panglici, bilete de metrou; la primul – şi o ulcea cu pământ care, presupun, o fi fost adus(ă) din România, poate chiar de la Răşinarii săi de baştină (din care, scria filosoful, „nu mă mai interesează decât uliţa copilăriei”). Iată şi o bancnotă de un leu românesc, prinsă sub argila ulcelei, să n-o ia, eventual, vântul. Pun şi eu, alături, una de un leu... moldovenesc.

          În Cimitirul Montparnasse se află şi celebrul... Le baiser de la mort, una dintre cele mai faimoase, aici, sculpturi tombale pe care, în anul 1910, Constantin Brâncuşi a executat-o pentru mormântul tinerei rusoaice Tatiana Rachewskaïa (Raşevskaia). De cum am dat cu ochii de acest nume, în memoria mea a tresărit ceva! De unde, de unde îl cunosc?!... Sigur, de la Ilya Ehrenburg, din extraordinarele sale volume de memorialistică Oameni, ani, viaţă (Liudi, godî, jizn’). Acolo, demult, în studenţie, întâlnisem numele tinerei şi nefericitei rusoaice.

         După masă, la ICR, aveam să navighez prin internetul rusesc şi, după un timp, chiar să găsesc referinţa lui Ehrenburg. Iat-o: „Pe Tania Raşevskaia o cunoşteam încă la Moscova, ea fiind sora colegului meu de şcoală Vasia; a stat în puşcărie, a plecat la Paris, s-a înscris la facultatea de medicină, s-a căsătorit cu un român frumos, iar pe urmă s-a otrăvit. (Alte surse susţin că dragostea ei pentru medicul român ar fi fost una nefericită, nereciprocă. – L.B.) La înmormântare a sosit mama ei din Moscova; au înduplecat un popă, tuturor înmânându-le lumânări, iar diaconul cânta: „Şi-i iartă-i ei toate greşalele cele de voie şi cele fără de voie...”

           Căsătorită cu un român! Oare nu de aici şi lucrarea lui Brâncuşi la mormântul tinerei rusoaice ce şi-a pus capăt zilelor?... (Ehrenburg menţionează că, la acea vreme, printre ruşii ce se stabiliseră la Paris şi nu se puteau adapta aici, sinuciderea era ceva obişnuit.)

          Astfel redă lucrurile Ehrenburg. Iar la eminentul exeget al operei brâncuşiene Barbu Brezianu găsim următoarele: în 1910, „la rugămintea doctorului Marbé, ridică monumentul Sărutul, pentru mormântul sinucigaşei, incizând cu litere chirilice inscripţia: „Taniuşka Rachevskaia, născută la 6 aprilie 1887, adormită la 22 noiembrie 1910 /îndrăgită, cea mai iubită/ pe care s-o privesc nu mă mai satur”. Comanditarul monumentului, medicul român Solomon Basile Marbé (Marbais), prieten fidel al lui Brâncuşi, fusese anume cel de care se îndrăgostise studenta Taniuşa… Curios, trist, ba chiar dramatic este faptul că, dacă, iniţial, familia Raşevki (în transcripţie românească) nu acceptase viziunea brâncuşiană pentru locul de veci al fiicei sale, peste decenii, iată, urmaşii respectivului neam, uimiţi de faima Sculptorului, susţin că, după actele cercetate în arhiva pariziană, Sărutul din cimitirul Montparnasse cade sub incidenţa unui obiect ce poate fi revendicat! (Da, eventual, dislocat, strămutat şi – Doamne, fereşte! – scos la licitaţie…)

         Dar, deocamdată, la Montparnasse, Sărutul simbolizează, deja de 100 de ani, dragostea eternă, însuşi Brâncuşi mărturisind, în 1956, nu cu mult înaintea definitivei sale treceri pământeşti: „Am vrut de fapt să fac un lucru care să pomenească nu despre o singură pereche, dar despre toate perechile de oameni ce s-au iubit şi s-au perindat pe pământ, înainte de a-l fi părăsit”.

           Vecinul imediat al lui Brâncuşi este uriaşul editor Henri Flammarion.

          Câţiva paşi spre vest de mormântul lui Eugen Ionescu, se află locul de veci al captivantului prozator Julio Cortázar (care, în romanul Şotron, scria despre „ghemul Paris”, cu materia lui infinită care se înfăşoară pe ea însăşi), ceva mai încolo – al lui Samuel Beckett... Nu vi se pare mult grăitoare (în profunda linişte a cimitirului) această apropiere de Dincolo dintre corifeii teatrului (absurdului), Ionescu şi Beckett?... Să vă spun o mică întâmplare, „de contaminare”, care mi-a venit mie în minte, în imaginaţie, acum câţiva ani, şi pe care am retrăit-o, în acest aprilie, la Paris, pe când intram iar în Catedrala Notre-Dame. În mintea, în imaginaţia mea, astfel se petrecuseră lucrurile:

            „În anul 1938, cercetând lista celor nu doar sosiţi, ci şi stabiliţi la Paris, Samuel Beckett îşi reţinu privirea asupra numelui lui Eugen Ionescu, iar Eugen Ionescu îngădui mai mult cu lumina ochilor peste numele lui Samuel Beckett, ambii mirându-se, la început, de atare coincidenţă, zicându-şi în sinea lor că ea nu părea deloc întâmplătoare şi ar putea să aibă anumite urmări de oarecare ordin, artistic, dar şi biografic. Pozitive, mai puţin îmbucurătoare, urmările? Nu aveau cum şti. Beckett remarcase că Ionescu e cu trei ani mai tânăr decât el, şi nici atenţiei lui Ionescu nu putea să-i scape apropierea dintre cei doi ani de naştere, al irlandezului – 1906, şi 1909 – al său. Semnifică, totuşi, ceva sau ba o atare preajmă cronologică? Nu aveau cum şti.

          Dar, peste ani, chiar peste câteva decenii (trei-patru decenii trecute de la acel 1938) în faţa catedralei Notre-Dame de Paris se întâlniră un laureat al Premiului Nobel cu un membru al Academiei franceze, alias – Samuel Beckett cu Eugen Ionescu, unul pe picior să iasă din catedrală, celălalt – pe picior să intre acolo. Istoria nu a mai reţinut care şi în ce poziţie era, adică – pe picior de ieşire sau de intrare, şi unul şi celălalt cu bastonul în mâna întins spre intrare-ieşire.

           Fiecare îşi spuse în sinea sa: „Iată că nu este deloc absurd să se întâlnească faţă în faţă doi protagonişti ai (teatrului) absurdului”, după care Eugen Ionescu făcu un pas în dreapta, ca să-i ofere loc maestrului Samuel Beckett care, la rândul său, concomitent, făcu un pas în stânga, ca să-i ofere trecere maestrului Eugen Ionescu, astfel că ambii se pomeniră şi mai faţă în faţă, gata să se ciocnească sau să se îmbrăţişeze, cel puţin – să-şi pună unul celuilalt mâna pe umăr sau, simplu, – să-şi strângă mâinile. Însă Eugen Ionescu schimbă pasul, de data aceasta făcându-l în stânga, ceea ce i se întâmplă, ca maşinal, şi lui Beckett, care făcu pasul în dreapta. Pe feţele ambilor scriitori, ce se pomeniseră atât de – cum să zic? – vizavi se perindă câte o umbră de jenă sau, poate, fâstâceală. Apoi unul făcu pasul cum îl făcu, spre a-l ocoli pe celălalt coleg, acesta, la rândul său, vru să treacă, ocolit, pe lângă cel din faţa sa, astfel că Beckett şi Ionescu mai să se lovească nas în nas! Parcă năuciţi de coincidenţa manevrelor pe care le întreprindeau unul şi celălalt, maeştrii absurdului se opriră, după care unul dintre ei spuse: „Haideţi să convenim: de data aceasta eu voi lua-o în stânga, iar dumneata – în dreapta”. Aşa şi făcură. Însă fiecare de pe poziţia sa, astfel că – buh! – Beckett şi cu Ionescu se ciocniră frunte-n frunte!

       – Ha, ha! făcu, binevoitor, autorul „Rinocerilor”. Ne-am lovit, totuşi.

       – Mda, făcu autorul lui „Godot”, nu doar că ne-am lovit, ci chiar ne-am şi contaminat.

       – Mai demult, zise românul.

      După care, făcând, în sfârşit, fiecare pasul salvator, se despărţiră, gândindu-se dacă au glumit sau au spus adevărul”.

        Mai e la Montparnasse şi un alt român celebru, sculptorul Ion Vlad, nu departe de Brâncuşi. Pleacă din România în 1965, stabilindu-se în Franţa. Peste doi ani, i s-au comandat 5 sculpturi pentru Espace Pierre Cardin din Paris, după alţi doi ani devine profesor titular de sculptură şi desen la Centrul American din metropola franceză; din 1975 – profesor de sculptură şi desen la Universitatea Sorbona. Printre lucrările mai importante ale lui Ion Vlad se numără o decoraţie murală, de 100 mp, realizată pentru Musique, Diffusion Francaise, Bois-Colombes, şi două sculpturi în bronz şi ciment pentru Spitalul Saint Joseph din Stockton, San Francisco (California). Sculptorul a lăsat şi portretele, „sumare”, de-a dreptul originale, în piatră, ale lui Eugen Ionescu şi Mircea Eliade. Iar capodopera sa este considerată statuia lui Eminescu din preajma Universităţii Sorbona, edificată prin contribuţia a doi români din Spania (Ascension Maorta şi Aurel Răuţă), când se împlinea centenarul naşterii poetului.

      Pe când eram în căutarea mormântului lui César Vallejo, mă gândeam că locul respectiv ar purta o distinctă patină a timpului, pentru că poetul peruvian s-a stins în anul 1938. Însă presupunerile mele nu au avut nicio şansă în faţa pietrei de mormânt din granit verzui, pusă parcă ieri, 22 aprilie 2010. De ce zic – ieri? Pentru că ieri a fost zi de joi, iar într-un poem Valliejo scrisese: Muri-voi la Paris/ într-o zi cu ploaie multă.../ probabil într-o joi, ca azi... Sumbra sa premoniţie s-a adeverit întru totul, chiar cum spune versul plin: ...într-o joi, ca azi, de toamnă. Am iubit şi iubesc în continuare creaţia acestui herald al metaforelor grele, ţin minte că, în juneţile mele, îl citeam într-o cazarmă de pe malul râului Bug, la Nikolaev (cam pe unde se petrece acţiunea din romanul lui Zaharia Stancu Şatra), volumul intitulându-se „Ciornâie geral’dî” (Heralzii negri), de un dramatism cutremurător. Şi iată-mă la Montparnasse, în faţa granitului verzui, pe care e scris, simplu: „César Vallejo – qui souhaita reposer dans ce cimitière”. Însă, iniţial, din diverse motive, dorinţa sa nu a fost respectată, în 1938 fiind înmormântat în cimitirul Montrouge, după care, în 1970, transferat la Montparnasse (de unde explicaţia de ce lipsea… patina timpului). Şi o frază dint-un bileţel lăsat de cineva pe piatra verzuie: „M-am născut într-o zi când Dumnezeu era bolnav” (Nací un día que Dios estuvo enfermo), – vers cu care începe şi se încheie ultimul poem din „Heralzii negri”, iar în partea de jos a dalei – enigmaticul epitaf pe care l-a lăsat soţia sa, Georgette: „J’ ai tant neigé pour que tu dormes”.

           Este unul dintre marii scriitori pe care nu doar l-am citit, ci, cred, l-am şi… meditat, contemplat, esenţializat, cumva, în conştiinţa şi sensibilitatea mea, zicându-mi că instinctul indistinct al sumbrei inspiraţii îi spusese sibilinicului poet ziua fatală – într-o joi ploioasă la Paris. („Adio, Champs Élysées, adio, ciudate raite pe stradela Luna; şi naşterea mea pleacă, şi moartea – împreună”.) Deja damnat, profetic, în sincopatul dus-întors al respiraţiei gâfâitoare în naveta ei infinitezimală dintre viaţă şi neant, Don Quijote-César ca oricare ins slab de înger cerca să-şi imagineze joia lui de ieri, răpusă de uitarea cruntei beţii de viaţă, pentru ca Suprema Voinţă permiţându-i, prin proprie voinţă, de om, să mai îndure hazardul câtorva zvâcniri sau simple gesturi sub botniţa statuilor (patina verde şi excrementele hulubilor), astfel sfidând în parafrază fraternul „de te-ndeamnă de te cheamă” la Paris cu larma pietrificată-a monştrilor notre-dame-zi sub orbirea cărora-n eterne zaruri creierul e numărul şi numele de-anagramă al ecoului de ere suprapuse (ere-eire-rere-iere-ecre-creier...), anti-metabolic şi, concomitent, anabolic pentru un herald care în clipa morţii îşi câştigă demn înfrângerea prezisă... – în această atmosferă de lirică neagră a modernismului cu cromatica ei de cimitir. Din numele Asociaţiei internaţionale a scriitorilor pentru apărarea culturii, la înmormântarea lui Vallejo a vorbit Louis Aragon. (Nu am îndrăznit să-i spun marelui Vallejo că un poetastru basarabean i-a plagiat, i-a jefuit Heralzii negri...)

           Dau de mormântul marelui campion mondial Aleksandr Aliohin – pe o tablă de şah, scris: „Gloria Franţei şi a Rusiei”.

         Pe multe pietre tombale este indicat că acolo odihnesc soţii cu soţiile. Adică, după ce au convieţuit, au conmurit... Necruţătoare legea firii, vorba lui Topârceanu.

        Alte monumente pe morminte vegheate de îngeri ne-atletici sau chiar apostolic scheletici.

       La un moment dat, mă aşez pe o bancă, să-mi mai ostoiesc oboseala. Şi, cum stau mângâiat de lumina soarelui blând, parcă în uitare de sine, la început vag, apoi, prin efort de memorie, îmi amintesc că aici, în Montparnasee, au fost transferate dintr-un alt cimitir, din apropierea Parisului, osemintele mitropolitului Visarion Puiu. Însă nu sunt deloc sigur că aş putea să aflu unde, ca să pornesc spre piatra de mormânt a aceluia care, spre sfârşitul anilor 20, începutul anilor 30, a fost director al Seminarului teologic din Chişinău şi Exarh al mănăstirilor din Basarabia. După aceasta, devine episcop al Hotinului, episcopia avându-şi reşedinţa în Bălţi, oraş în care, cu strădania nemijlocită a înaltului păstor, a fost ctitorită catedrala, inaugurată prin 1935, pare-se, în prezenţa Regelui Carol al II-lea. În perioada războiului de Reîntregire, Visarion Puiu a îndeplinit funcţia de şef al Misiunii Bisericeşti Ortodoxe Române în Transnistria. Prevăzător, după 1945 părăseşte ţara în care, odată cu invazia sovietică, este condamnat, în contumacie, la moarte şi excomunicat de Sinodul Bisericii Ortodoxe, reabilitat abia prin 1990.

        Aici, în panteonul Montparnasse (cimitir fabulos, atât de… primitor…), cugetul simţindu-ţi-l ca pe Ţara de Sus a Sufletului, spre vale, spre intrare curgând sentimentele – aceste sălcii plângătoare, tot ale Sufletului…

             Aici sub-pământul marilor nume e, concomitent, şi adâncul sub-cerului, adică în legătură cu firmamentul rămânând.

               În fine, sub zidurile cimitirului – egalitate deplină. Inclusiv cea a eremiţilor ce şi-au trăit cu pasiune viaţa fără pasiuni, dar şi cea a poeţilor – Baudelaire, Vallejo, atâtor altora – care şi-au dus viaţa plină de pasiuni. Sub zidurile cimitirului, unde cuvântul moarte are un sens popular înfricoşător şi un alt sens filosofic, neutru până la indiferenţă.

            Şi o rugă la ieşirea din cimitir: Visul nostru cel de toate nopţile împlineşte-ni-l, Doamne, în vreo zi oarecare, cât mai departe de moarte, cât mai aproape de soare…

                   ------:::::::::::::::::::::::::::------

Leo Butnaru: O ANTOLOGIE (1976-2009)

 Bucureşti, 2010

„Bucovina literară” – anul XXI, nr. 8-9, august-septembrie 2010

              A apărut un nou număr al revistei „Bucovina literară” (revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovinei şi Consiliul Judeţean Suceava), realizat de o redacţie (nouă) condusă de Constantin Arcu şi din care fac parte Alexandru Ovidiu Vintilă (secretar de redacţie), Sabina Fînaru, Aida Hancer şi Carmen Veronica Steiciuc. Reamintim, din colegiul redacţional fac parte acad. Dimitrie Vatamaniuc (căruia, înţelegem, i se dedică acest număr, pentru apropiata aniversare a 90 de ani), prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru, prof. univ. dr. Elena Brânduşa Steiciuc, Gheorghe Flutur, Ion Beldeanu, Gheorghe Gabriel Cărăbuş, Nicolae Cârlan. Calitatea de colaboratori permanenţi ai revistei o au Adrian Alui Gheorghe (Piatra Neamţ), Liviu Antonesei (Iaşi), Leo Butnaru (Chiţinău), Mircea A. Diaconu (Suceava), Horia Gârbea, Liviu Ioan Stoiciu,(Bucureşti), Matei Vişniec (Paris).

                Rubricile numărului (cu o copertă nouă şi, în interior, cu noi elemente de grafică de pagină) sunt: Editorial, Interviu, Poesis, Cronica literară, Jurnal comentat, Epica magna, Autograf, La aniversare: Dimitrie Vatamaniuc – 90, O antologie a poeziei româneşti de Mircea A. Diaconu, Proză scurtă, Pe contrasens, Reflux, Muzeul de imagini, Lirice, Debut, e-Literatura, Chipuri şi privelişti, Retrospective, Eseu, Cronica traducerilor, Reportaj bucovinean interbelic, Note de lector, Traduceri, Leprika! Intervievatul ediţiei este Dan Lungu, iar semnatari ai textelor incluse în numărul pe septembrie 2010 (ce acoperă două luni) sunt Constantin Arcu, L.D. Clement, Liviu Ioan Stoiciu, Şerban Foarţă, Ioan Holban, Horia Gârbea, Emanuela Ilie, Adrian Alui Gheorghe, Matei Vişniec, Ion Cristofor, Vasile Schipor, Theodor Codreanu, Ion Beldeanu, Constantin Hrehor, Leo Butnaru, Alexandru Ovidiu Vintilă, Constantin Dram, Aida Hancer, Vlad Sibechi, Deniz Otay, Liviu Antonesei, Luca Piţu, Jean Dumitraşcu, Elena-Brânduşa Steiciuc, Liviu Papuc, Paul Celan.

Celemnt. media

O carte tradusă în limba rusă

Лео Бутнару. Песчинка – Жемчужина – Пустыня // Leo Butnaru. Fir de nisip – Perlă – Pustiu. Editura „Vest-Kasalting”, 2010, Moscova. (Biblioteca revistei „Deti Ra”). Poezie. Trad. – Chiril Covalgi, Evgheni Stepanov, Viktor Ciudin, Anna Bessmertnaia.

UN CELEBRU POET RUS

Andrei VOZNESENSKI (1933 – 2010)


EŞTI TU...

Amurg fulguitor peste-arătură
şi astrul, asfinţit pe jumătate,
înaureşte brazda, ca pe-o dungă
ce-ar aminti de căile ferate.

Şi chiar de ţine doar câteva clipe
a frumuseţii tainică splendoare,
eu vin seară de seară să contemplu
cum aureşte dunga – şi dispare.

Dragostea mea, eşti tu în prag de noapte,
eşti tu, iubirea mea îndepărtată,
această dungă luminoasă, parcă
răzbind pe sub o uşă încuiată.


* * *

Se stinge, bate inima a teamă
de ce e dat şi cum e dat pe lume.
De-a lungul drumului o neagră coamă
pare a fi pădurea fără nume.

Vis trecător e totul, se topeşte...
Şi tu de-asemeni, zână trecătoare.
În acest vers o să rămâi, fireşte.
Păcat că nu pe buzele-mi amare.


GOSPODINA

Deschizi rama, pui pe pervaz vasul cu apă,
apoi mângâi cu palmele sticla, de sus în jos;
tu speli fereastra precum ai cânta la arpă.
De la muzică se face curat şi luminos.


LUMÂNAREA

Pentru Zoia

Îţi mulţumesc că-ai pus o lumânare
în codrul cel de rit străvechi, catolic,
că nu s-a stins plăpânda ei ardoare
pe crucea ce-o tot port pe-un drum nespornic.

Mereu mă-ntreb: cu ce seamănă oare
aprinsa lumânare în scădere
până ajunge jos, la merişoare?
Trecut-au vremi, dar nu am vreo părere…

Prin zilnice pâraie-n tulburare
eu celui cristalin îi mulţumesc;
prin mii de lumânări de-nmormântare –
o duc pe-a ta, de viaţă, şi trăiesc.

BARIERA

Ridicat-am ochii, să văd adevărul,
cât aşteptam marfarul de-a se îndepărta.
Pe cer, de-a curmezişul, era scris c-un fulger:
„Te rog, nu mă lăsa!”

Spre tainica pădure privii întrebător –
ce-ar fi cu modul ăsta de a se umili?
„Te rog, nu mă lăsa!” era scris pretutindeni –
„O, nu mă părăsi!”

Pe geamul de canton: „Nu mă lăsa!” scria.
În dungi, ca ilustrata „Avia” tremura
smintita barieră ce trecerea-nchidea
cu: „Ah, nu mă lăsa!”

Recunoscui, fireşte, scrisul tău anume
şi o pornii în goană cu gând de-a te-ntâlni.
Pe lângă gări numite la fel: „Nu mă lăsa!”
treceau aceleaşi trenuri: „Ah, nu mă părăsi!”


* * *

Plaja e de aur, marea-i tărâm de mit.
Prin răsfir de unde mândre-notătoare
Braţele-şi agită – ca-n cerul însorit
Aripile dalbe-un stol de zburătoare.

Tu ia şi doru-n cerul care-ţi este dat,
Pe când străbaţi înot al golfului platou,
Apoi, de cum revii cu ora ce-a plecat,
O să-ntâlnim, fireşte, iarăşi Anul Nou!

Tocmai pentru-acest revelion fantastic
Cupele-pereche-şi spumegă elanul
Şi, precum un brad împodobit văratic,
După geamul nostru a-nflorit castanul.


* * *

Frunzare veştede, foi de arhive.
Pe ramuri, amare, poamele durerii.
Precum bemoli desprinşi din portative
Se cern sonor seminţele-ntomnării

Şi în fularul tău pufos se-anină,
Se încâlcesc prin buclele-ţi bogate.
Peste grădini, zeiţă şi stăpână
Te-au decretat… Dar unde, 'n care parte?

ROMANŢĂ

Această clipă ţine-o minte şi
măceşul pe colnic
Şi spinul ce pe umăr ţi-a-ncrustat
semn de vaccin durut.
Eu sunt eternul tău poet şi sunt
amantu-ţi veşnic.
Şi – nimic mai mult.

Memorizează-această lume cât
ţi-i dată de destin,
Iar după ce în lanţ de vremi un veac
zbura-va în trecut,
Tu o să ţipi uşor de parcă iar
te-ar înţepa un spin
Şi – nimic mai mult.

* * *

Fu alb mestecănişul
Sub care v-aţi iubit –
Precum nişte găoace
Tulpini s-au descojit.

Al scoarţei var atunce
Lui i-a rămas pe haină,
De parcă renunţase
Mesteacănul la taină.

Iar când de-altă tulpină
Te atinseseşi – calde
De umeri ţi s-au prins
Două aripi albe.

Şi astăzi, pe oricare
Căi aspre rătăceşti,
Perechea cea de aripi
Nu-o ştergi, ci-o ocroteşti.

Traducere de
Leo BUTNARU