luni, 23 septembrie 2019

DIN POEMELE INSPIRATE DE CELEBRUL SPAȚIU AL BOEMEI



Din volumul de poeme bilingv în pregătire

Leo BUTNARU / Лeo БУТНАРУ

PANTA REI și PANTA SKADARLIJA

PANTA REI – СКАДАРЛИЈА ТРАЈЕ

care va fi publicat de două edituri, una din România, cealaltă din Serbia
                                    Versiune sârbă: Ioan Baba


Apartmani Skadarlija

Aici au locuit Stănescu, Dora, Dumbrăveanu,
Dumitrescu. Sorin, firește.
Diminețile
le bătea în ușă Adam
salutându-i și românește
și sârbește.
Frățește.

În dimineața de azi
în solzii rașchetați ai parchetului
în lacul lor lucios
se reflectă binele public – soarele.

Coborând scările hotelului cochet
la parter
pe stânga – un restaurant chinezesc.

Nichita spusese: „Limba română este patria mea”.

După ce Camus rostise nazonat: „Ma patrie, c'est la langue française”.

Nu cred să nu fi existat vreun scriitor sârb care să fi spus:
„Patria mea este limba sârbă”.

La rândul său
patronul restaurantului „Kung Fu” le-ar fi putut răspunde demn
și cu oarece subtext:
„Patria mea este limba chineză”.

Pe sticla vitrinei restaurantului cu tacâmuri-bețigașe – învălmășeală
de litere slavone
latine și ieroglife – dintre acestea toate
oarecum învălmășite
parcă te-ar ținti priviri ca dintre recife
și, oarecum  îngrijorat, un sens
euro-chinez:
„Patria mea este...”

18.IX.2018


Panta Skadarlija

                           Lui Adam Puslojić

Skadarlija nu însemna coerență
ci secvență lângă altă secvență
înșiruite filmic în lung de uliță-pantă.
                                                            Bineînțeles
și panta Skadarlijei face parte din panta rei (să zicem
alunecările de teren)
și plantațiile de pa panta rei (seva din interior
și alunecare rouăi de pe frunze);

nu se poate ca pantera să nu facă parte din panta rei –
                                          sângele ce-i curge în vene
și cel care-i picură de pe botul feroce.
                                                            Și Pompei
a făcut parte din panta rei.

Totul face parte din panta rei – Pantagruel
panteistul – astea și altele
apărute în conștiință, de parcă
memoria, zisă culturală
ar prinde să transmită online trecutul
                                                          tumultul
inclusiv al boemei.
                              Ține de Heraclit
și acest spațiu eteroclit
această pantă de Skadarlija
până în capătul ei de jos, din vale, unde
de cum traversezi strada Cara Dušan
descinzi în plină piață
cu roșii delicat-bolfoase
și vinete, banane erotice – așa au crescut
așa au ieșit fără să fi vrut probabil
cel care le-a dat pe pământ
sau în arbori.
Sâni de europene albe ai sfeclei de zahăr
sânii de focoase adolescente africane ai ridichilor negre.
Zemoși răscopți care – neînfricat – își fac harachiri.

(De fapt
poate că tocmai Skadarlija și piața din capătul ei
ilustrează cel mai elocvent
deja cam sâcâitorul principiu al lui Heraclit despre totul curge
și nimic nu ar rămânea neschimbat...)

18-19.IX.2018
Belgrad – Niš

luni, 16 septembrie 2019

MANUSCRISELE sau MAEȘTRII și SCRIBII



Leo BUTNARU
„Tradiția“ de a considera munca literară ceva ce ține mai mult de joc decât de efort conștient, aplicat cu îndârjire și perseverență, își ia începuturile din negura epocilor. Încă în adânca antichitate, odată, Sofocle se destăinui că trei poezii îl costă trei zile, la care un versificator oarecare se grăbi a spune că în același răspas el ar ferici lumea cu o sută de poezii. „Așa e, însă ele ar exista numai trei zile“, răspunse Sofocle. Dar, culmea! o impertinență asemănătoare se făcu remarcată cu aproape 400 de ani până la Sofocle. Începând cu prima jumătate a secolului VIII și până la mijlocul secolului VI î.Hr., destui veleitari își băgaseră în cap „ideea“ că ar putea expune în versuri, după modelul epopeii homerice, întregul conglomerat evenimențial legat de Troia, ăștia fiind așa-numiții poeți-ciclici Arctinos, Leshes, Stasinos, Aghios și Eugammonios.
Cam peste două mii cinci sute de ani după antica dispută despre zilele și muncile homeriene, hesiodice sau sofocliene, Goethe primește scrisoarea unui student, în care era rugat să expună planul părții a doua a poemului Faust, fiindcă sprințarul învățăcel are de gând să încheie el însuși drama căreia autorul prea îi amâna finalul (o face abia cu cinci săptămâni înainte de moarte; dar, firește, cine poate presupune câte alte intervenții ar fi făcut, dacă mai trăia...). (Mult mai înainte, un alt „temerar“ se încumetase „să-l continue“ pe Cervantes, prin manufacturistul său zel de pirat „creând“ partea secundă a romanului Don Quijote, fără s-o aștepte pe cea firească, pe care autorul a dus-o la bun sfârșit ceva mai târziu. Iar ciudatul – vede-se – pictor Sarmuccia fericise cititorii italieni cu niște poeme lungi, ticluite în octave care, pretindea mânuitorul penelului, îi fuseseră „dictate“ în timpul unor ședințe de... spiritism de însuși spiritul lui... Ariosto! Ba apare și explicația cum că, vedeți dumneavoastră, forma prozodiei-cacealma e oarecum stângace din motivul că, după trei secole de la plecarea poetului, spiritul lui Ariosto se cam dezvățase să mai compună versuri perfecte!) Oare credeți că pe nou-anunțatul Mesia al alchimiei poetice l-ar fi convins de contrariul Eckermann, care considera că „e mai ușor să construiești Catedrala din Köln decât să scrii Faust în spiritul lui Goethe“? Olimpianul german, la Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister, trudește fără preget (labor improbus) un deceniu întreg, iar la Anii de pelerinaj ai aceluiași personaj – douăzeci de ani. Trei redacții ale dramei Götz von Berlchungen le elaborează pe parcursul a unei jumătăți de secol. De asemenea adevărat e că Goethe ar fi creat ceva mai puțin, dacă alături de el nu salahorea și fidela calfă-secretar Eckermann, care îi ținea în ordine perfectă mapele și fișierul (astăzi, are grijă de ele... ordinatorul! Dar fără a-l concura, cred, deplin pe Eckermann...), punându-i oricând și neamânat la dispoziție cele necesare, vreme de trei decenii notând tot ce a dictat maestrul (în afară de versuri). (Însă în baza celebrului dicton Quod licet Iovi, non licet bovi = Ceea ce îi este îngăduit lui Jupiter nu îi este îngăduit și unui bou să ne amintim că însuși Goethe a nutrit un timp ideea de a continua Iliada cu un poem epic, referindu-se deseori la acest proiect, în vederea realizării lui lăsând numeroase note și planuri, dar până la urmă nu a scris decât 650 de versuri (deloc puțin, de altfel!), ce apăruseră ca și cum într-o cu totul altă albie, decât cea în care se revărsaseră intențiile și iluziile auctoriale inițiale. Însă de acestea, inițialele, nu au dorit să facă abstracție și unii exegeți care, spune Croce, „au luat ca termen de comparație tocmai așa-zisa «homericitate» sau, mai general vorbind, „grecitate“ și, neaflându-le în aceste versuri, au tras concluzia că ele trebuie condamnate, ele și ceea ce ar fi fost opera întreagă, dacă ar fi fost continuată în aceeași tonalitate“. De parcă respectivii critici i-ar fi imputat lui Goethe că el nu s-a ținut cât mai aproape de unele eventuale, oarecum voalate, pastișe homeriene, elene. Adică, de ce, la o adică, domnule poet, îți permiți o atare abatere întru originalitate, îndepărtându-te radical de abilii pastișori? Cam aceasta ar fi fost logica ușor perversă a clișeizaților, ziși, înde ei, exegeți, care nicidecum nu ajungeau la „punctul de vedere corect, care este cel de a judeca opera în sine, dând cuvântul gustului spontan, lipsit de prejudecăți și regăsind cu bucurie în acele versuri sufletul și mintea, nu homerică, nici clasică, ci goetheană“, precum menționa Benedetto Croce.)

joi, 5 septembrie 2019

IOSIF BRODSKI ÎN ARCA POEZIEI






Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU


I


II

E timpul. Eu sunt gata să-ncep.
Nu contează cu ce. Mă gândesc
să deschid gura. Dar aș putea să și
tac. Dar mai bine e să vorbesc.

Despre ce? Despre zile și nopți.
Sau despre nimic. Chiar acu
aș putea vorbi despre lucruri. 
Dar nu despre oameni. Nu.

Ei, rând pe rând, vor muri.
Și eu voi muri. Se știe.
Asta-i muncă fără rost,
ca și cum pe apă ai scrie.

III

Sângele-mi este rece.
Frigul lui e mai diavolesc  
decât al râului înghețat.   
Eu oamenii nu-i iubesc.     

Înfățișarea lor nu e de mine.   
Chipul lor altoit se pare  
pe viață precum o  
momâie sâcâitoare.

În fața lor e ceva ce
cugetului se contrapune. 
Ceva ce exprimă lingușire   
nu se știe cui anume.

IV

Lucrurile sunt mai plăcute.
În exterior nu dețin nici bine,
nici rău. Iar de pătrunzi în ele,
vezi că interiorul lor conține

doar praf. Pulbere pe care
o macină carii obișnuiți.
Strâmtoare. O larvă uscată.
Nu li-i comod mâinilor, să știți.

Praf. Doar pe el îl luminează
lumina ce s-a aprins.
Chiar dacă obiectul este
ermetic închis.

1971
_________________
*Va veni moartea și va avea ochii tăi (Cesare Pavese).

Muzică suedeză

Pentru K. H.

Când zăpada troienește marea și scârțâitul pinului
lasă în aer urmă mai adâncă, decât talpa de sanie,
până la ce albăstrime pot ajunge ochii? Până la ce
profunzime a liniștii poate cădea vocea-n pustie?
Pierind din văz fără veste, lumea iar se răzbună pe cineva,
precum pe Mameluk pus în butucii prizonieratului.
...astfel molusca e fosforescentă în adânc de ocean,
astfel tăcerea absoarbe în sine marea viteză a sunetului,
astfel ajung chibrituri, pentru-a aprinde focul în sobă,
astfel ceasul de perete, îngânând bătăile inimii,
oprindu-se de această parte, continuă să bată
de cealaltă parte a mării.

1975

duminică, 1 septembrie 2019

UN DIALOG ÎN TRIUNGHIUL: CONSTANȚA - CHIȘINĂU - BOTOȘANI



– Stimate Domnule Leo Butnaru, vă mulțumesc că ați acceptat să stăm din nou de vorbă. Sunt zece ani de la primul nostru dialog publicat în „Ex Ponto” și inserat în masivul dumneavoastră volum „Interviuri din secolele XX – XXI”, Iași, 2013. În acest răstimp, ați avut ocazia să călătoriți nu numai în România, ci și în lumea largă. Aș vrea să continuăm discuția noastră.
– Statistică... necruțătoare: a mai trecut un deceniu!... Cu cât înaintăm în vârstă, devenim mai însingurați și din cauza vocației ajunsă profesie care, cu cât e stăpânită, parcă tot mai cu siguranță devine, paradoxal (față de... „stăpânire”), mai solicitantă, mai acaparantă, mai „geloasă”, posesivă, cerându-ți tot mai mult timp și energie, pe care nu le mai poți acorda rudelor, prietenilor, oamenilor în general, decât în forma finită a rodului acestei însingurări, rodului muncii tale de scriitor.
– Reieșind din ce spuneți, parcă s-ar cere întrebarea despre scriitor și vârstele sale... Citind interviurile din volumul amintit, am reținut că ați tot înaintat în zigzag de la o vârstă la alta, de la debut la maturitate, apoi iar nițel îndărăt, revenind în prim-planul prezentului...
– În componenta ei structurală, nu biologică, vârsta nu ține obligatoriu de ani, ci de atitudinea față de experiență, comportament în interiorul acestei experiențe, care e un spațiu... personal-universal (!). Depinde de capacitatea ta de a însuși experiența altora, dar și de „a produce” tu însuți experiență. Și tu trebuie să-ți construiești, să-ți modelezi cu încumetare și perseverență caracterul, principiile, atitudinile, credința în valorile vieții și ale spiritului, încât, în pofida oricăror riscuri, să ți le asumi și să le trăiești cu plenitudine. De obicei, aceasta se întâmplă nu în tinerețe, ci ceva mai târziu, când începi să te maturizezi de-a binelea, când poți deja conștientiza și diferenția, selecta și opta întru acțiune și creație.
Scriitorul e creatorul mereu în devenire, este perpetua sa prefigurare la un grad superior, de dezvăluire și aplicare a harului la noile jalonări ale maturității și măiestriei sale. Sunt în firea scriitorului, chiar și la vârstă înaintată, mobilul, impulsul motrice ale dorinței de a mai face ceva, de a nu abandona îndeletnicirea literară, care nici nu ține de speranță, ci de ceea ce Emil Cioran numea gustul Utopiei, al credinței că ceva încă ar fi posibil. Apoi nu este exclus că, la ani mai mulți, unii artiști devin hipersensibili nu pentru a progresa, a evolua, ci pentru a simți ușorul reflux, implozia ralanti a energiilor creatoare; obturarea dorinței și voinței de a mai insista, de a persista în vânătoarea și prelucrarea de subiecte, teme, metafore. Cred că face să ne amintim exemplul unui mare scriitor care, din păcate, și-a pus capăt zilelor la 60 de ani, Hemingway, ce scria că, în toate ale sale, cu împlinirile curente și cele viitoare, scriitorului ar trebui să-i fie dată viață cât mai lungă.
– S-a îmbunătățit ori nu condiția scriitorului contemporan?

vineri, 30 august 2019

VIAȚA CUVINTELOR, CUVINTELE VIEȚII




Leo Butnaru                                                                                            Cosmograme

                      Trimis-a Cuvântul Său și i-a vindecat pe ei.
                                     (Psalmi, 106 / 20) 

Nu vi s-a creat impresia că, atunci când schimbați mai des unele lucruri, unele veșminte, scoțându-le din casă, dăruindu-le, înstrăinându-le – parcă ați trăi mai… mult, mai interesant? Eu unul tocmai aici văd proliferarea în lumea (nu prea bogată) a second hand-ului – universala dezbărare de lucruri încă bune de folosit, însă care, trecute deja pe filiera mânii a doua, parcă ar face viața umană ceva mai de lungă durată și mai suportabilă (pentru cei care intră în posesia lucrurilor încă în stare bună, de care s-au dezis alții)…
Nu vi se creează impresia?... Sigur, e o întrebare pur terestră, numai pentru oameni, deoarece ar fi absurd și ridicol să adresezi o atare interogație divinității, îngerilor, eroilor din basme… Pentru că în sferele lor existențiale, reale sau virtuale, second hand-ul pur și simplu nu există. Acolo totul e mereu… nou, mereu proaspăt. Acolo, de unică folosință înseamnă pur și simplu – etern.
Acolo nimeni nu se gândește că excesul de cafea dăunează inimii. Pentru că acolo nu există nici inimă, nici cafea, elemente atât de vehiculat-banalizate printre oameni, de parcă aceștia nu ar mai avea ce vorbi despre altceva decât de – inimă, cafea, cafea, inimă, atac de cord… De-mi vine să zic: second cord… Dar, în pofida a orice, e totuși second hand…
Deci, pornind de la starea second hand-ului ca una de schimbare, pământenii au un sentiment mai aplatizat sau mai intens despre ceea ce se numește curgerea vieții. Indiferent în ce direcție „curge”, bună sau nu prea… Oricum, cei mai mulți muritori (unul dintre sinonimele pentru: oameni) încearcă să-și tăinuiască spaima iminentă, substituită de impresia că, chiar dacă plutesc sus, pe puntea „Titanicului”, dânșii ar trăi o imensă fericire până și după ce ghețarul a izbit fatala navă. Care nu mai este E la nave va, ca în filmul lui Fellini… Pentru că „Titanicul” nu e și… Ti-trainicul… În adâncurile oceanului el a devenit Titainicul…
Cam asta e cu impresia care mi se creează, vi se creează. Despre ce scriam mai sus. De-ți vine să te întrebi: Lumea – despre lume a spus, a scris mult, puțin?... Oricum, se pare că încă nu a spus și nu a scris esențialul, dacă tot mai spune (déjà entendu!) și scrie atât de mult. Non-stop. Despre neesențial?... Posibil… Adică, despre viață, așa cum îi este dată, cum o simte că ar curge, mai încet, mai intens… Ceea ce mia unuia îmi dă senzația de… aripi… și de gheare… Sau, mai bine zis, mă duce cu gândul și senzația chiar la tandemul aripi-gheare… Și doar o altă senzație – că cineva îți trece o lăbuță catifelată pe spate, în lungul șirei spinării, îți schimbă dispoziția filosofică, din una neagră, pe dos, ca la Cioran, în una suportabilă, admitem, dacă nu te învrednicește de culmea dispozițiilor, zisă Nirvana… Adică, de aici încolo, un răstimp de simțire și de gândire, starea firii tale, alias dispoziția generală, nu mai depinde de prognoza meteo, de anotimpul sau pur și simplu timpul, ca manifestare a fenomenelor naturii, de dincolo de geam, de afară… De parcă ți s-ar fi întâmplat o imprevizibilă, fantastică și, firește, benefică rezolvare de probleme. Personale și mondiale. Pe scurt, legate de viață.

luni, 26 august 2019

26.VIII.1921. POETUL NIKOLAI GUMILIOV - UNA DIN PRIMELE JERTFE ALE BOLȘEVICILOR

Nikolai GUMILIOV         
                                            (1886 – 1921)                                                                             

Poeții Anna Ahmatova și Nikolai Gumiliov, soț șim soție, cu fiul lor Lev
S-a născut în Krondștad, în preajma Petersburgului, în familia unui medic de navă maritimă. În copilărie locuiește la Țarskoe Selo, din 1895 – la Petersburg, între 1900-1903 – la Tbilisi, unde publică primele versuri (1902). În 1903, o cunoaște pe viitoarea soție, Anna Ahmatova (căsătoria lor va fi legalizată în 1910, pentru a se destrăma peste trei ani). În 1906, pleacă la Paris, frecventează cursuri la Sorbona, studiind literatura franceză, pictura, teatrul. Un timp (1908-1909), este student la Universitatea din Petersburg (la drept, apoi la istorie și filologie). Călătorește în Egipt și Grecia. Debutează editorial cu „Calea conchistadorului” (1910). Peste un an, fondează „Atelierul poeților”, în dorința de a se distanța de simbolismul „teurgic”, colegi de „sindicat” fiindu-i A. Ahmatova, S. Gorodețki, O. Mandelștam, M. Zenkevici ș. a.. Gumiliov pledează pentru reîntoarcerea la „materialitatea lumii”, la claritatea expresiei poetice. Publică volumele „Cerul străinătăților” (1912), „Tolba cu săgeți” (1916), poemul dramatic „Gondola” (1917), ce atestă consolidarea stilisticii narative în creația sa, pentru care e caracteristică apologia omului puternic (influență Nietzsche) – ostașul și poetul, exotismul, rafinamentul limbajului („Focul”, 1918; „Stâlpul de foc”, 1921).
În primul război mondial se înrolează voluntar într-o unitate de ulani, dând dovadă de un „curaj nebun”, fiind distins cu două cruci „Sf. Gheorghe”. În periplul campaniilor militare ajunge până la Paris, unde se întâlnește cu pictorii novatori-avangardiști M. Larionov și N. Gonciarova, precum și cu celebrul poet G. Apollinaire.
În anii 1919-1921, N. Gumiliov e unul din protagoniștii vieții literare din Petrograd, publică intens, lucrează la editura „Literatura universală”, ține lecții publice. În 1921, devine președintele filialei petrogradeze a Uniunii Poeților. Apreciat și ca un virtuos traducător (inclusiv, al epopeii mesopotamiene „Ghilgameș”). Însă în august 1921, este arestat și executat pentru activitate contrarevoluționară. Mai târziu, în anii ’50, din materialele anchetei s-a aflat capul de acuzare: „Nu a informat organele puterii sovietice că i se propusese să facă parte dintr-o organizație de ofițeri complotiști, propunere pe care a respins-o categoric”. Reabilitat post-mortem în 1991.
Bineînțeles că în cazul creației lui N. Gumiliov nu se poate vorbi despre modernismul „pur”, cu atât mai mult de un tranșant demers avangardist, însă ea învederează incontestabile elemente primenitoare, novatoare în prozodia rusă a începutului de secol trecut.

                                                                                   Traducere de Leo BUTNARU

RUGĂ

Soare furios, soare amenințând                            
A Domnului față înnebunită,
Plutind prin spațiu;

Soare, arde prezentul
În numele viitorului,
Dar fii milostiv cu trecutul!

(1910)


FERICIRE
Nikolai Gumiliov. Ultima fotografie

(motiv chinez)

Din lemn roșu-i luntrea mea
Și din jad mi-e flautul.

De pe mătase apa scoate pata,
Vinul – neliniștea din inimă scoate.

Iar dacă tu ai o luntre ușoară,
Ai vin și-alături femeia dragă,

Ce ți-ai mai dori? Deja în toate
Geniului ceresc te asemeni.

*      *     *

Un lac liniștit, nu prea mare
Ca o ceașcă plină cu apă.

Bambusul seamănă mult colibei
Arborii – mare de-acoperișuri.

Iar stâncile-s pagode țuguiate
Răzbind spre cer prin noian de flori.


*      *     *

Broaștei de ce i-i gura atât de roșie,
Să fi rumegat betel urâta asta?
Vină cât mai repede acea de vrea
Tatălui meu să-i fie soție dragă.

Tatăl o va-ntâmpina cu bună voie,
O va hrăni cu-orez, nu o va lovi.
Însă maica mea-i va scoate ochii,
Scoțându-i și borhăiele din burtă.


duminică, 25 august 2019

DIN POEZIA BURIAȚILOR




Din poezia lumii

Namjil NIMBUEV (1948–1971) / Buriatia

S-a născut în familia poetului buriat Șirab Nimbuev. Majoritatea textelor și le-a scris în limba rusă, însă a lăsat și unele în limba maternă. După absolvirea școlii medii, un an de zile a fost corespondent în redacția ziarului «Молодежь Бурятии» („Tineretul Buriatiei”), după care este admis la Institutul de Literatură „Gorki” din Moscova. A traduse din poezia mongolă.
Namjil Nimbuev a muri la vârsta de 23 de ani (octombrie 1971), în rocada dramaticelor analogii fiind ca și cum un Nicolae Labiș al buriaților. Prima sa carte, „Fulgere împiedicate”, îi apăru post-mortem (1974).
Namjil Nimbuev este cel mai tânăr clasic al buriaților, dar și al literaturii mongole, în general, autor profund ancorat în spiritualitatea poporului său, concomitent fiind unul din puținii poeți care au îmbogățit prozodia rusă cu o distinctă cromatica orientală – a lumii stepelor, cu vibrațiile prelungi ale murmurătoarelor pilduiri rostite și rostuite în panteonul budist, cu inflexiunile enigmatice ale șamanilor și melodiile tânguioase, parcă, ale herghelegiilor, păstorilor de cirezi și turme.
În anul 2017, la Moscova au fost editate două volume ale lui Namjil Nimbaev care, pe lângă circa 11 mii de versuri, a mai scris proză, teatru, eseuri.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Muncă grea, complicată;

Muncă foarte grea
au stâlpii de telegraf
ce țin pe umeri nu doar oțelul firelor
ci și gândurile oamenilor
alergătoare prin ele, gânduri
care nu sunt spuse într-o doară, în gol
și, prin urmare, au greutate.

Iată de ce aceste tulpini, acești stâlpi
nu au reușit să ajungă și ei
mândri arbori în floare.

Tăcută, pe ramuri plânse;

Tăcută, pe ramuri plânse
se lăsă o frunză de plop.
Am luat-o în palmă, întrebându-mă: „Oare
inima omului e la fel de simplă?”
Și mi-am răspuns mie însumi: „Nu”.

Prin geam, prin verdele abundent;

Prin geam, prin rămuriș, prin frunziș
ca printr-o sită verde
se cerne amurgul de vară,
în clarobscurul căruia se trezesc sunete,
de parcă vecinii ar fi dat drumul la radio:
în somn, boșimanul țocăie din buzele-i mari,
în golful Tong-king se zbătu, plescăitor, un pește,
izbucni în râs gheișa obosită în larma din Ghinza,
pe insulele Fuji
băiatul-scufundător cu pielea ciocolatie
scăpă dintre degete moneda câștigată
aceasta zângănind printre pietre
și deranjând crabul adormit.
C`est la vie
șoptește pictorul ambulant
la un pahar de martini într-o pariziană café-chantant.

„Totul duce spre o vreme senină”, –
bombănesc eu, înainte de-a adormi.

Noapte întreagă, până în zori;

Noaptea întreagă, până în zori
rătăcind pe alei întortocheate, mă gândeam
la adâncile taine ale existenței.
– Ai pierdut ceva? –
mă întrebă o măturătoare.

Picioarele mele, întemnițate-n strâmte încălțări;

Picioarele mele,
întemnițate-n strâmte încălțări,
pirpirii, palide,
ca vlăstarii ce cresc la subsol.

Dar o să mă descalț,
avântându-mă-n dans pe pajiște!
Ah, ce gâdilite îmi vor fi tălpile
neapărate, ca un creștet de prunc:
voi țopăi
voi suspina
voi hohoti
precum un șaman în extaz dement și năvalnic!

Până va fi să cad
gâdilat până la moarte de flori.