20080519

TRENUL CU SCRIITORI


Leo BUTNARU

LA 100 DE ANI AI SOCIETĂŢII / UNIUNII SCRIITORILOR ROMÂNI – O CALE (R)EGALĂ

/fragment din textul ce urmează să apară în rev. "Contrafort"/


... Astfel că, odată, mai ca niciodată, de fapt – la sfârşitul primei decade a lunii mai 2008, se dovedi că Trenul Regal nu e o metaforă. Ci e chiar ceva... real... (r)egal. Accesibil, adică. Pentru muritori. Şi scriitori, unii dintre care – posibil – deja uşor... nemuritori.
Altfel spus, cam sucit stilistic, dar în firea lucrurilor şi a... temei, nefiind metaforic, trenul, transportator de metafore şi... metaforişti – tot avea să devină. Pentru că, domnii mei, Trenul Regal luă la bord-vagon – poeţi. În primul rând. Dar şi pe unii prozatori sau critici literari. Aceştia – compatibili, dacă nu cu poeţii în persoană (irritabilis gens poetarum, cum zicea Ovidius, pare-se), cu poezia întru ideal – în bune relaţii fiind. Era perfec în spiritul antichităţii – transportatorul de... metaforişti-metaforizanţi, alias poeţii, deveni intrinsec comunicant, ideatic şi tropic (de la: trop, ca figură de stil; nu de la – tropic, ca toridă centură climaterico-geografică a pământului); comunicant, trenul-transportator cu – metafora, care, în greceşte, înseamnă chiar... transport. Spre exemplu, dacă în Atena post-eladică vedeţi o maşină cu o tăblie pe care scrie „metaphora”, înseamnă că e vorba de, pur şi simplu, un banal (bănos)... taxi urban. Şi nicidecum de sublim, Olimp, muze, Izvorul Castaliei, Delphi etcetera. (Zic – etcetera, pentru că cetera maramureşeană prinde a zice altceva. Însă asta ar fi deja dintr-un poem al subsemnatului, inserat în antologia poeţilor luaţi la bord-vagon. Deci, vom revini...).
Dintr-o intenţie nu obligatoriu ludică, ci, în subtextul ei, adeveritoare de înaltă condiţie pentru... cei mulţi, i-am aplicat titulaturii evenimentului o pereche de paranteze, în urma căreia reieşi uşor modificata, ca sens, situaţie: SCRIITORI PE CALEA (R)EGALĂ. Dar am renunţat să mai scriu şi TRENUL (R)EGAL, citind că: „Celebrul Tren Regal a ieşit ultima dată din depou pentru a face un nou drum în luna mai, anul acesta, când garnitura a circulat pe ruta Sinaia-Bucureşti, la cererea a circa 80 de turişti francezi. Costul excursiei a fost de aproximativ 30 de euro pe kilometru…” Costă, totuşi, nu?... Ceea ce cam exclude... (r)egalitatea turist francez – scriitor (român) ...

* * *

Dar să dau, pentru început, anumite nume, dintre care – unele destul de importante, ce porniră pe Calea Regală a Poeziei. Dau numele celor pe care i-am întâlnit în vehicol, nu şi a celor care au fost anunţaţi, antologaţi, dar, din varii motive, au absentat.
Prin urmare, în cvasisfântă ordine alfabetică, iată numele de călători(-creatori) – Constantin Abăluţă, Ana Blandiana, Gabriel Chifu, Dan Cristea, Dan Mircea Cipariu (mobilul proiectului, poet perfect ştiind pe ce lume se află; bun organizator), Ioana Crăciunescu, Nichita Danilov, care, împreună cu Gellu Dorian şi Mircea A. Diaconu, avea(u) să coboare la Suceava, Mihail Gălăţanu, Horia Gârbea, Mircea Ghiţulescu (ceea ce dovedeşte că nu au fost discriminaţi nici dramaturgii, prozatorii – reprezentaţii genurilor literare care preferă, mai curând, à pied-ul; pentru că principalul criteriu în acordarea şansei de-a ajunge în Trenul Regal presupunea ca tu să fi fost laureatul Premiului Uniunii Scriitorilor din România sau al Asociaţiei Bucureşti a acestei instituţii, în perioada anilor 1900-2006), Bogdan Ghiu, Ioan Groşan, Marian Ilea (cu care, un segment de cale, am împărţit aceeaşi cuşetă, chiar dacă totdeauna am mas în hoteluri), Nora Iuga, Iolanda Malamen (mereu căutând interlocutori pentru interviurile sale pe care le publică în mai multe reviste), Ion Mureşan (zis, cu dragoste, şi Ioan Gură de Vodcă!...), Ioan Es. Pop (care, chemat de treburile de serviciu la „Ziarul financiar”, compartimentul literatură, arte, avea să plece mai devreme spre Bucureşti), Nicolae Popa (colegul meu chişinăuian, care, curios cum este, a fost chiar şi la recepţia oferită de Magestatea Sa Regele Mihai, la Palatul Elisabeta), Valeriu Mircea Popa, Adrian Popescu (redactor-şef al revistei „Steaua”), Nicolae Prelipceanu (redactor-şef la „Viaţa Românească”), Cornelia Maria Savu, Octavian Soviany (care are o pană critică... atentă şi pentru unii dintre poeţii din Moldova Estică), Liviu Ioan Stoiciu, Constantin Stan, Nicolae Stan, Lucian Vasilescu, Paul Vinicius (cu care poţi hohoti de-a volna la gândul şi spusa că Turnavitu lui Urmuz e, de fapt... – Turnavinu!)... Un alt coleg-participant, dar şi în calitate de vice-preşedinte al USR, însă şi de... ministru de finanţe, a fost Varujan Vosganian – în baston (operaţie de menisc), dar... neîngenuncheat (uşor metaforic vorbind...).
Traseul: Bucureşti – Iaşi – Suceava – Alba Iulia – Sibiu – Miediaşi – Braşov – Sinaia – Bucureşti. Perioada – una de... aur a poeziei române: 10-14 mai 2008. În mai multe din gările enumerate s-au ţinut adevărate mitinguri cărora le-aş spune – aşteptări cu dor de scriitori, cu interes pentru carte, cu regală vânătoare de autografe. Iar organizatorii fastuoasei manifestaţii pe roate şi pe înalte... rate de contibuţie financiară şi afectivă, simpatetică, inclusiv scriitorii-participanţi – au donat câte o bibliotecă. Acolo, direct în gară, în gări, pe standuri special amenajate. Iar lui Dan Mircea Cipariu am impresia că îi făcea plăcere să amintească şi la Iaşi, şi la Suceava, şi la Alba Iulia, şi la Sibiu, Mediaşi că – Vivat literatura! (aşa începea) –, domnii mei, domnii noştri, din câte am aflat, din biblioteca pe care am lăsat-o în Gara de Nord cam o treime din cărţi a(u) fost, pur şi simplu, sustrase. Poate că... împrumutate. Şi eu îmi amiteam de chestia aia a lui Petru Cărare că, dacă – Doamne, iartă! – s-ar găsi un basarabean care fură o carte, el nu ar trebui pedepsit, ci... premiat!
Aşadar (aşa dar!), fanfare, flori, cărţi, pupi-pupi, scurtisime cuvântări ale celor ce oferă biblioteci şi a celor ce primesc donaţiile, succinte recitaluri de poezie, cu participarea a patru-cinci autori...
La Iaşi, Cassian Maria Spiridon se gândea să acorde premiile revistei „Convorbiri literare” direct în vagonul-salon regal, dar asistenţa numeroasă îi impune poeziei să coboare cu picioarele pe pământ, revenindu-se pe duşumelele Gării Nicolina, unde se desfăşoară evenimentul „cu coroniţele”.Subsemnatul a deschis recitalul de la Gara Internaţională Nicolina, astfel că nu am putut să nu amintesc cu câtă emoţie descălecam, pentru prima oară, la Iaşi, în 1990, pare-se, dimpreună cu colegii Arcadie Suceveanu, Nicolae Popa, Emilian Galaicu-Păun şi Theo Chiriac. Ajunsesem pe la orele 22 la Nicolina, cu trenul Chişinău-Bucureşti, pe atunci transportul terestru, să zic astfel, între acasă şi acasă, dragă Nichita Stănescu, încă nefiind în toate... apele sale (tulburate la vamă). Păi, de emoţie, prietenul nostru Popică (aşa îmi place să-i spun lui Nicolae) şi-a uitat în vagon... pantalonii aranjaţi la dungă! Îi scosese din sacul de voaiaj şi îi pusese pe rama montată special pentru aşa ceva – a-ţi aranja pantalonii, să nu se şifoneze. Dar, să ştiţi, Nicolea Popică nu arătă semn de întristare pricinuit de paguba plecării nădragilor la Bucureşti, însă fără stăpânul lor. Ne amuzarăm copios, dar, la momentul oportun, ne-am smerit. Pentru că fusesem cazaţi creştineşte, domneşte, la căminul Patriarhiei, în preajma moaştelor Sfintei Parascheva cea Făcătoare de Minuni. Dar despre asta şi altele din primarul nostru periplu ieşean – cu altă ocazie, cu alte/ în alte texte... Important că, recuperatoriu, şi prietenul-poet-păgubaş, Nicolae Popa, peste 18 ani după cazul de care vă vorbeam, a citit versuri în Gara Nicolina. (Pe când eu îmi aminteam şi de locomotivele cu aburi de altădată şi de poemul maiakovskian „Norul cu pantaloni”...)

17-18 mai 2008

20080508

Ilustraţii de Leo Butnaru la poemul "LU" de Igory Bahterev





Igory BAHTEREV (1908–1996) "LU" - tad. de Leo Butnaru, Ed. Hebreo Errante, Madrid

20080502

SĂ ZICEM, - DESPRE DEX


leo butnatru


VOLUPTATEA EXPLICATIVULUI

După al treilea an de facultate
improvizasem sărbătoarea scoaterii la capăt a
primului DEX din viaţa mea
ferfeniţat imposibil de re-adunat în
ordinea firească A – Z a alfa-
betului
dăruindu-l prietenilor fasciculă cu fasciculă
coliţă cu coliţă
întru amintire şi bună dispoziţie... nostalgică
(totuşi a fost primul ca prima dragoste...).
Şuetă cu dicţionar defalcat şi vin ieftin
plăcut mirositor (Roz de masă 36 kop. sticla
borţoasă de 0,75 litri); dicţionar conţinând în sine
şi câteva sinonime ale sinelui: lexicon vocabular
condică cuvântar vorbar – despre unele din care
nu mai cuvântează nu mai vorbeşte nimeni. DEX
pensionat casat
după un imens câştig (al meu) trecut la pierderi cu
mulţumirile de rigoare uşor cabotine precum tot ce e
studenţesc. Până astăzi
mi-au mai rămas doar copertele caşerate
înnobilate cu celuloid gris-vert des oliviers;
copertele şi ultima filă la care voi reveni
ceva mai jos. !O!
S.O.S. al unui dicţionar naufragiat printre
pahare! !O! declanşare competitivă de
voluptate neologistică! !O!
petrecere şi petrecanie de bun servitor în
(figurat vorbind) Vademecum-urile unde
întru pilduire ni se vor repera
amprentele – stemele degetelor care
au mângâiat grăbit-nervos filele DEX-ului pentru care
la acea benchetuială
nostim de aiurea (în tramvai!) şi înduioşător am cântat un
Gaudeamus igitur adică un
„Să ne bucurăm
cât tineri mai suntem” – mama lui de viaţă de studenţie şi de
refren goliardic zis – ziceam – aiurea înduioşător şi
în împrejurări neacademice ci
uşor persiflante studenţeşti dar vă asigur că
înrourarea din gene fusese lacrimă pură. O
merita acel dintâi DEX din viaţa mea ce nu avea
să se încheie altcumva decât cu
intejecţia „Zvâr!” cu „r” pr-r-r-elungit „care
redă zgomotul produs de un lucru aruncat... sau care
zboară repede prin aer” concretizez citând aproape integral
explicaţia finală de pe ultima pagină păstrată din
acel uimitor DEX al
destinului meu de diac primăvăratic şi alumn cuprins de
eterna voluptate a Explicativului ex-
plicităţii lămuririi e-
luci-
dării (de seamă)...

4.04.2002
(Din vol. "Pe lângă ştreang, steag şi înger", Ed. Dacia, 2003)


* * *

„Eu sunt DEX-ul!
Eu sunt DEX-ul!” – stiga bărbatul
(sau femeia)
într-o agonie aproape senină
paşnică
inofensivă etc.

„Eu sunt DEX-ul!” –
chiar aşa striga. Mai adăugând:
„Ce gând lung
gândit de la începutul
până la sfârşitul
unei
litere!... Au-u-u!”

„Sărmanul de el... e
un fost traducător...
Al lui Dostoievski
sau Kafka se pare...” –
spuse un trecător
explicându-i altui trecător
ce înseamnă DEX-ul etc.



16.07.2006


20080421

CARTE DE ESEURI



Leo BUTNARU. A OPTA ZI /Cosmograme/: [eseuri] – Bucureşti: Editura Institutului Cultural Român, 2008. – 296 p.
Coperta - Floarea Ţuţuianu


ACROSTOL

(în loc de prefaţă)


Prezentele cosmograme nu sunt decât elaborări eseistice ca modalitate de a extrage ideile din complicatele, uneori alambicatele circuite ale formulărilor ce se vor, cu tot înadinsul, erudite şi de a le plasa în contexte accesibile omului de cultură nu neapărat „specializat” în filosofie, literaturologie, sinergetică etc. Însă subsemnatul nu va încerca să-şi asigure eventualii intelocutori că dânsul ar dispune de o competenţă de prim-ordin în simbiozele obţinute în urma îmbinării rigurozităţii savante cu artisticul, abilitatea stilistică şi iventivitatea metaforică. Aceste expuneri nici pe departe scorţoase, academice, urmăresc doar unele elucidări (explicaţii, ar fi prea pretenţios spus) şi sugestii posibile, anumite mişcări şi mutaţii intime legate de travaliul artistic sau nepretenţioasa învederare a unor ipoteze imaginativ-deductive. Sunt tentative de provocări ideatice legate de marile teme care, menţiona Paul Valéry, n-ar fi atât de multe, cum s-ar putea crede, ci, după ce din preocupările filosofiei sunt eliminate lucrurile vagi, se reduc „la cinci sau şase probleme, precise în aparenţă, nedeterminate în fond, putând fi negate după bunul plac, reductibile totdeauna la dispute lingvistice a căror soluţionare depinde de maniera de a le scrie”. Astfel că, în esenţă, abordarea temelor-pivot ale filosofiei are mai curând un sens simbolic, metaforic, eseistico-artistic decât unul deschis-cognitiv. Prin urmare, cosmogramele sunt eseuri în dubla accepţiune a termenului, ca încercare şi ca expunere într-o formă liberă pe „fâşiile neutre” dintre genurile literare în intercomunicare cu filosofia sau sociologia, hermeneutica sau psihologia, istoria sau artele, psihanaliza şi, uneori, semiotica propriu-zisă (pentru că, în fond, totul e semiotică ce duce, direct sau implicit, la conştientizarea şi elucidarea raporturilor dintre obiect şi limbajul în care e descris acesta), – ceea ce Julia Kristeva a numit semanaliz (drept concepţie generală, discursul fiind unul individual, ca metodă, forţă semnificantă, stil, măiestrie etc.). Sunt, adică, eseuri ce convertesc în sine ideea disoluţiei frontierei dintre sfera teoretică şi cea artistică (literară, culturală), făcându-le să se întrepătrundă şi să genereze un metisaj de gen, sau – un gen sintetic. Dar predilect metaforic, în măsura în care mitul, poezia şi, pur şi simplu, imaginaţia, fantezia tind şi ele, aidoma filosofiei (sau în cadrul filosofiei), să transgreseze viaţa noastră manifestă, jinduind perceperea principiilor eterne care ne dau elanul existenţial, lumina conştiinţei, învăluindu-ne în misterul inevitabil şi insondabil al universului. Contrastul şi, concomitent, înrudirea dintre sugestiile filosofice şi cele poetice puse în diverse raporturi în cosmograme sper să nu deranjeze teoreticienii puri („casta” lor!), pentru că, de fapt, şi simbolul reprezintă o modalitate de cunoaştere care nu face parte din epistemologie, ci din cunoaşterea analogică, astfel că cei interesaţi de filosofie pot afla unele lucruri şi din interpretările speculativ-intuitive. La o adică, scriitorul intuieşte şi formulează semnificaţii care nu ţin nici pe departe de obligativitatea generală, contând – în primul rând – pe înţelegerea şi îngăduinţa filosofilor care admit că (şi) esteticul are o semnificaţie ontologică, prin aceasta dovedindu-se a fi una din trăsăturile inerente existenţei şi afirmării umane.
În al doilea rând, şi prezentele cosmograme confirmă că lecturile sunt stimulatoare, mobilizând „pe nou” spiritul iscoditor, creator, artistic sau teoretic, predispunând cititorul atent la „proprie” izvodire de idei, dar şi la fantezii, la forme şi formule care, uneori, îi dezvăluie şi nucleul vreunui eseu sau poem spre care, de la un moment încolo, va merge deja prin travaliu conştient, asumat, conform cu harul şi experienţa de care dispune. Până la urmă, un cititor de atare speţă ajunge a împărtăşi concluzia lui Paul Valéry care constata o producere de sens în chiar actul lecturii, în anumite cazuri acest sens fiind o sugestie pentru propriul tău text; un alt text, original, imprevizibil până în clipa în care ai ajuns la un anumit motiv revelator oferit de scrisul altuia. Şi subsemnatului „producerea de sensuri” i s-a întâmplat în timp ce nota gândurile şi revelaţiile de moment, imprevizibile acum (atunci!) câteva rânduri de lectură; sensuri, idei pe care le îndosaria, nu înainte însă de a le selecta vag-tematic în vederea înlesnirii scrierii eventualelor cosmograme (de mâine, poimâine..._ pentru că a zice de viitor s-ar putea părea oarecum grav şi niţel îngâmfat), savurând anticipat multiplele, imprevizibilele relaţii care vor îmbina ideile şi metaforele într-o arhitectură, într-o ordine anume. Adică, se întâmpla aproape ca în succinta glosă a lui Emil Cioran conform căreia: „trebuie să citeşti nu pentru a-l înţelege pe altul, ci pentru a te înţelege pe tine”. Dar şi în acest caz de, ca şi cum, „egocentrism” lectura rămâne (şi) o indisolubilă dovadă de amiciţie cărturărească, înainte de toate, cu marii autori ai lumii. Anume ei sunt ghizii (unii chiar demni de a li te adresa cu dantescul: Tu călăuză, domn şi tu maestru!) în periplul înţelegerii de sine care presupune şi tentativa de a-ţi explica, în măsura în care e posibil, la modul originar de manifestare, şi fapta de creaţie în dezvoltarea continuităţii fenomenologice receptată ca experienţă conexată coerent, explicit, chiar... configurativ; tendinţa (şi tensiunea!) de a-ţi explica fenomenologia de fiinţare şi funcţionare a(le) lumii tale interioare, însinelui tău cosmic. Iar preocupările de atare ordin s-ar înscrie (şi) în linia intereselor epistemologiei moderne a subiectivităţii, tinzând a se menţine în corelaţia a ceea ce e cunoscut şi experimentat (aplicat) în mod obiectiv, precum şi a ceea ce e cunoscut în mod obiectual, fără a exclude o cercetare de caracter intuitiv, sui generis ipotetică. Pentru că eseurile în cauză nu pot pretinde raţiuni ce ţin de fondul lucrurilor, de multe ori ajungând doar la... iraţionalităţi sau ipoteze ce se referă la structura intrinsecă a subiectivităţii psihologiei, conştiinţei şi subconştientului auctorial(e). Astea toate, ca obsesionale reveniri şi reluări de subiecte, decizând şi asupra genului de expunere cosmogramic realizat contrapunctic, în mai multe variaţii ale demersului, ca un... bolero ideatic în care se speră neabătut în posibilitatea deducerii sau doar „dibuirii” constantelor pe care le-am „închide” în generalitatea/universalitatea abstractă a principiilor, legităţilor filosofice, metafizice, transcendentale, a ceea ce are în prim-planul reflecţiilor problematica unitară a omului şi creaţiei sale. E de re-subliniat: în imanentul „dictat” al subiectivităţii auctoriale, adică – în limitele impuse, dar şi în manifestările „liberalismului” admis de cunoscuta regulă hermeneutică formulată de H.-G. Gadamer: „Este de ajuns să spunem că, dacă în genere se înţelege, se înţelege altfel” (de la un autor la altul, la alţii...). Iar în atare diversitate de altfel-uri nu poate fi vorba de a deduce, simplu şi comod, concluzii conforme principiilor unei logici rectilinii. De aceea cosmogramele (...omogramele!) au modestul scop de a aborda, reactualiza pentru eventualii interlocutori ceea ce este imposibil de obiectivat prin intermediul unor imagini, simboluri, structuri, sisteme conceptual-specifice, logice, „exteriorizate” prin mărturia scrisă secundată de grija de a evita formulările abscons-academice, raţionamentele dificile, strict teoretice, apelând la limbajul, aproape familiar, al dialogului implicit ca modalitate de expresie filosofică. Abordarea respectivă mai însemnând că eseurile ar fi ca şi cum nişte probe de gândire („gândirea puţină îl îndepărtează pe om de viaţă”, W. Gombrowicz), dar şi de simţire... artistică; sau, mai curând, nişte spaţii de re-gândire în baza unei informaţii mai mult sau mai puţin ample, însă fără a se miza pe un corpus teoretic excesiv. Ar fi, deci, textele medierilor poetico-„filosofice” între diverse genuri literare, în primul rând, şi artistice sau ştiinţifice, în general. (Ghilimelele le-am pus pentru ca noţiunea respectivă să nu pară prea pretenţios-academică.)
Pornind de la aceste premise, eseurile oarecum... a-tematice ar avea ca scop nu atât tratarea unui sau altui subiect, cât valorificarea intelectuală a existenţei în dimpreunul-a-fi autor-cititor ce au căzut sau au a cădea de acord că filosofia, în tot mai numeroasele şi diversele ei niveluri ideatice, presupune tendinţa şi strădania de a te înălţa deasupra ta însuţi, oferindu-ţi avans de efort cognitiv întru altfel de devenire, mai plenară, mai consistentă, ca mod de a raţiona, sistematiza şi formula preceptele epistemologice despre lume şi fiinţa umană. Un acord poate oarecum distanţat de categorica afirmaţia a Sf. Augustin conform căreia filosofia ar fi unica îndeletnicire intelectuală capabilă să-i aducă omului adevărata fericire, autorul şi cititorul prenumărându-se doar printre cei atraşi de vertijurile raţionale şi intuitive ale spiritului ce se întreabă iar şi iar despre misterul existenţei universale, timp şi spaţiu, infinit şi absolut etc. Bineînţeles, atare interogaţii şi eventualele, mereu parţialele răspunsuri nu-ţi garantează nicidecum starea de beatitudine. Uneori, din contră, te predispun la frământări, nelinişti şi suferinţă. Însă aceasta e o suferinţă de înaltă probă existenţial-cognitivă.
În fine, îndrăznesc să cred că textele cosmogramelor revelează (sau doar sugerează, ceea ce de asemenea nu ar fi prea puţin) şi atitudini culturale sau ataşament faţă de anumite viziuni filosofice fără de care, după mine, nu se poate spune despre cineva că ar fi un om civilizat.

Leo BUTNARU

20080415

UNA DIN DOAMNELE AVANGARDEI RUSE



Tatyana VECIORKA (Tolstaia) (1892 – 1965)

Originară din Baku, în anii tinereţii T. Veciorka (născută Efimova) se stabileşte cu familia la Tbilisi, mai târziu făcându-şi studiile la Petersburg, unde debutează ca poetesă. Revenind la Tbilisi în 1917, devine o protagonistă a vieţii literare din Transcaucazia. Este printre cei care fondează grupul „Prietenia Literară „Alfa-Lira”, fiind şi unul din copreşedinţii „Atelierului poeţilor”. Se remacă şi prin lecţiile pe care le ţine în clubul artistic „Cârciumioara fantastică” ce era principala scenă propagandistică a „Comnapniei 410”. Împreună cu V. Hlebnikov, A. Krucionâh şi S. Gorodeţki a colaborat la Agenţia Telegrafică Transcaucaziană. Făcu parte din „Sindicatul futuriştilor”, colegi fiindu-i I. Terentyev, I. Zdanevici, Iu. Marr, A. Ciacikov. Semnează frecvent în publicaţiile literare periodice (în acea vreme, la Tbilisi apăreu vreo zece). Dacă primele volume de versuri, „Tandreţe neajutorată” (sub formă de manuscris) şi „Magnolii” (ambele apărute la Tbilisi în 1918), îi sunt marcate de influenţa Annei Ahmatova, în cea de-a treia carte, „Ispita afişelor” (Baku, 1920), este evidentă orientarea spre futurism. La Baku, Tatyana Veciorka îşi ia cel de-al treilea nume, Tolstaia (după soţ). Împreună cu V. Hlebnikov, A. Krucionâh şi V. Muraviov publicând în volumul „Lumea şi ceilalţi” (1920). Krucionîh include poemul ei „Involuntar” în propriul său volum „Zamauly I” (1919). Versurile Tatyanei Veciorka au mai fost publicate în almanahul Sofiei Melynikova „Cârciumioara fantastică” (Tbilisi, 1919), care reprezenta ca şi cum o esenţializare a „renaşterii tbilisiene” şi o apoteoză a experimentatoarei arte a cărţii de avangardă. Ultimul său volum de versuri, „O treime de suflet” (semnată: T. Tolstaia), îi apare la Moscova în 1927. De la sfârşitul anilor ’20, publică proză, biografii beletrizate, traduceri.
* * *
* * * * *
ELEVII ŞCOLII JURIDICE(1)

I

Plăcuta vară trecu şablonard, însă repede,
Plimbările cu barca împreună cu verişoara,
La amiază crichet sau tenis,
Iar după masă, în sala rotundă,
Guvernatorul fraţilor mei
Cânta şansonete doar bărbaţilor:
L’homme est une bête féroce,
Il vous percéra le coeur(2)...
Iar eu priveam la buzele lui
Ce ştiau prea multe
Şi nu credeam prosteştilor cuvinte,
Presimţind farmecul iubirii.
– În mult mai tandra, decât severa,
Dar poate că şi viceversa...
Altfel spus nu doream deloc
Să mă întorc la şcoală. Însă curând trebui, totuşi:
Deja întârziasem destul de mult.

II

Schimbându-mi hainele, trecui pe lângă „tocilari”,
Intrând în clasa noastră.
Dmitri mă puse la curent cu toate noutăţile
Şi înadins remarcase neglijent:
– Eu deja îi am pe cinci
De care-mi bat joc!

Mă întristai. Deocamdată
Eu nu-l aveam nici pe unul.
Apoi Dmitri făcu semn spre novice:
– Uite ăsta e destul de nostim,
El citi ceva mai puţin decât mine.

„Ceva mai puţin!
Fie, să vedem ce şi cum...”
Şi mă apropiai de noul panou.

III

Bălaiul privi şi zâmbi a râde,
Închise cartea – pare-se d’Aurevilly(3).
– Citiţi în timpul recreaţiei?
Sunteţi demn de toată lauda!

El era nespus de palid
Şi-n obrajii săi, parcă-n petale de albi trandafiri,
Lucea un licurici de o lumină roză.
Iar ochii – meduze albastre.
Zisei: „Aveţi ceva divin în făptură,
Însă ce anume – n-aş putea să spun!”
El, zgâriind cu cuţitaşul cotorul cărţii,
Reproşă cu melancolie:
– Iar gura dumitale-i ca un rombuleţ
Ce se deschide-n toate cele patru părţi.

Îi răspunsei tandru-condescendent:
– Înainte de a spune paradoxuri sau prostii
Totdeauna-i cazul să ne gândim puţin,
Alminteri nu-i exclus să şi greşim.

Dânsul păli şi eu mă mirasem
Că poate deveni şi mai livid decât era,
Apoi prinse a tuşi, şi
Pe batistă se-mprăştiaseră, precum
Nişte văcuţe ale Domnului,
Picături de sânge, lucioase.

IV

Toamna era prea timpurie
Asemeni morţii Mariei Başkirţeva(4),
Micii pomuleţi
Tremurau de frig, clătinaţi de vânt,
Pe rotundele pietre ale caldarâmului curţii
Pisoii rostogoleau nuci,
Iar eu mă plimbam prin sală, repetând latina.
La un moment dat, Serioja se apropie şi-mi încleştă degetele,
Poate că vrând să mă îngenuncheze.
Îi spusei moale, dar cu fermitate:
– Nu trebuie. Ştiu că sunteţi mai puternic decât mine.

Uşor, el îmi strânse mâinile, după care
Plecă în grabă,
Şi eu zâmbii:
Hazliu ar fi fost să mă tot maimuţăresc.

V

– Serioja, şi voi fetişcane drăgălaşe,
Îmbrăcaţi-vă pardesiurile mamelor
Şi să mergem la patinaj!
De pe splai
Lumea privea spre noi.
El era drăguţ, precum o cocotă ce-şi începe cariera.
Trasei cu ochiul sub borurile pălăriei rotunde,
Unde în voaleta întunecată, deosebit de galeş,
Albăstreau ochii
Şi, privind la colţurile buzelor rujate,
Şoptii, atingându-i uşor genunchii:
– Dacă aţi fi domnişoară,
Aş fi spus
Că doresc să vă iubesc, Melitta(5). –
Apoi, gândindu-mă puţin, adăugai:
– Dar poate nu.

VI

În dormitor
Îl sărutai pe Dmitri,
Iar lui Serioja-i întinsei mâna,
Pe urmă, parcă amintindu-mi de ceva,
Întrebai dezorientat, încruntându-mă:
– Dar parcă noi ne salutăm cu dumneata?

El tresări, plecând fără-a răspunde.
Iar în zori mi s-a-ntâmplat să-aud
Că cineva fusese dus la lazaret –
Istericale.

VII

A doua zi el se-apropie de mine
Şi-mi puse-n palmă un bilet de bancă.
– Aceasta-i datoria mea bănească.

Ridicai din umeri.
– Dar parcă-ar exista şi alte datorii?

După geam ningea,
Troienind vechiul manej.
Subţiri-îngheţatele lăbuţe ale pomilor
Se-acoperiseră de lână flocoasă,
Pe o ramură mai lungă
Un mic corb bolnav îşi înfoia vlăguit penetul.

VIII

Când, în următoarea zi de luni,
Dmitri intră în clasă,
Eu nu-l observasem deodată.
Urmăream cum o rază de soare
Rătăcea pe petele memoriilor mele.
Dmitri se-năbuşea:
– S-a-mpuşcat, bălaiul,
Chiar azi dimineaţă!

Se spune că mă îngălbenii la faţă.
Nu-i adevărat. Eram numai surprins.
– A murit?
– Se pare, nu...
– Fireşte, trase în inimă
Nu cu scopul să-şi dea duhul, ci
Doar dorind să probeze un rol nou.

IX

– Radlov Nikita, sunteţi chemat la telefon!
Unchiaşul Kirilâci mă însoţi pân-la gheretă,
Rămânând de-o parte.
– Vă ascult!
– Sunt mama lui Serioja...

Mă podidiră lacrimile.

– Sunteţi prietenul lui?
– Se pare, da.
– Ştiţi, el s-a-mpuşcat din cauza dumitale...

Vrusem să răspund,
Dar scăpai din mână receptorul.
Straniu.
Se spune că aş fi fost foarte palid?
Fleacuri! Pur şi simplu nu eram în apele mele.

X

Serioja stătea într-un salon aparte
Al Societăţii Sfântului Evgheni.
Zâmbind, mă privea de-a dreptul fericit.
Iar după orele de curs
Veneam să fac de gardă la spital.
– Aveţi o scrisoare de la Dmitri. Iat-o.
– Citiţi-mi-o, mie îmi vine greu.
„Reveniţi la noi, bălăiorule,
În fiece zi mă apropii de locul dumitale,
Mi-i trist să citesc acele cărţi,
Pe care le citisem împreună.
Însănătoşiţi-vă cât mai curând.
Serioja!”

XI

După geam o primăvară cu verde penet
Fremăta cuceritor şi negrăbită.
O păsăruică se zbenguia, sărind
De pe un ram pe altul.
În micuţi pantofi din pânză venise sora medicală,
Aducând un bulion mai proaspăt.
Apoi cu-atenţie închise uşa
Şi-i dispăruse hălăţelul alb.
Serioja bombăneşte fericit:
– Dacă doriţi, aş putea să vă povestesc... ceva...
Eu mă supărai:
– Nu-i cazul!
Ajunge s-o tot dăm în sentimentalisme
De cum vine înserarea.

Şi-ntoarsei comutatorul
Şi se făcu lumină.

(31 mai 1919)
_______
1. Poemul este inspirat din viaţa elevilor şcolii de juridică din Petersburg, situată (din 1835 – până la revoluţia bolşevică) lângă podul Panteleimonovsk, unde se află nostimul monument „Scatiu-Zglobiu” (Cijik-Pâjik), deoarece elevii respectivei instituţii erau porecliţi „scatii” din cauza uniformelor garnisite cu fireturi galbene. Aici au învăţat viitoare mari personalităţi ale culturii ruse: I. Aksakov, D. Nabokov, A. Serov, P. Ciaikovski...
2. „Omul e un animal feroce,/ El inima ţi-o poate sfâşia” (fr.).
3. Barbey d’Aurevilly (1808–1889) – poet şi beletrist francez, stilul căruia a fost definit drept „amestec de sânge şi miere”.
4. Maria Başkirţeva (1860–1889) – pictoriţă, descendentă dintr-o bogată familie nobiliară. Celebritatea i-a adus-o jurnalul său. Printre admuratorii ei au fost Guy de Maupassant şi Marina Ţvetaeva.
5. Melitta,­ Melissa – în mitologia greacă nimfă căreia i se atribuie descoperirea creşterii albinelor; patroana albinăritului.
* * *
Traducere şi prezentare de
Leo BUTNARU

20080412

LIFT ÎN BABILON

Leo BUTNARU



ÎN TIMPUL TRADUCERII


uneori
enervat sau surminat de
dificultăţile traducerii drept creaţie
şi contemporaneizare
dau cu pixul
precum cu spinul în
buchea slavonei vechi
ë
şi ea renaşte dublu în românescul
Io
voievodal

18.VIII.2005

LIFT ÎN BABILON

turnul lipsă bineînţeles
distrus de însuşi dumnezeu care
este de fapt edificatorul
turnul babel fiind o excepţie

turnul lipsă

şi doar – liftul
în lipsa turnului
liftul suspendat
circulând în gol
între multilingvismul terestru
şi monolingvismul ceresc

un lift biblic
de vorbe
babilonice
totuşi

lăsaţi traducătorii în pace
nu-i mai chemaţi –deja
nu mai ajută

XX.II.08

20080211

LA NESTATORNICA HARTĂ A EUROPEI


Leo BUTNARU

Bineînţeles, fără a programa,
ci în/ cu suflu... insuflat, să zic, de înseşi textele ce apar într-un paralelism imprevizibil, aş putea găsi mai multe apropieri dintre poezia lui Osip Mandelyştam şi cea a unor poeţi români importanţi, care au scris, de asemenea, în primele decenii ale secolului trecut. Dar, în mare, las plăcerea (auto)revelaţiilor (pe contul) cititorilor, eu unul rezumându-mă la un singur exemplu, oferit de intercomunicarea din(tre) mandelyştamianul poem „Europa” (1914) şi ionmilulescianul „Pe harta Europei” (1924). Apoi, mi se pare important că lectura în paralel dezvăluie oarecum neaşteptat, mai accentuat, subtexul nelipsit de tragism al textului poetului român. Ca de la sine, se cheamă înde ele, în percuţii de ecou, se apropie sensurile şi sub-sensurile din „Europa” lui Mandelyştam – „...Polonia cea tandră, rămasă orfană de rege”; „Prima oară-n suta de ani, sub ochii mei, aproape, / Tainica ta harta misterios se modifică” – şi unele din constatările din poemul lui Minulescu: „Dar ma trezeam spre ziuă cu ochii tot pe harta” şi „M-am căutat pe hartă, dar nu m-am mai gasit”, dovedindu-se că ele, constatările, nu mai par atât de... docile, cuminţi, nealuziv-neutre, „stând în banca lor”. Poate că era, aici, acolo, o prevestire a roş-nefsatului 28 iunie 1940?...


Osip MANDELYŞTAM


EUROPA

Ca un crab mediteranian sau stea de mare
Fost-a aruncat şi ultimul continent,
Cu imensa Asie, cu America se-obişnui sub soare, –
Slăbeşte oceanul, scăldând Europa permanent.

Pulsatorii, vii, ţărmurile ei sunt încrestate,
Şi aeriene-i sunt peninsulele-n plămadă,
Oarece feminitate au în contur golfurile toate:
Biskaya, a Genovei leonină curbă azurată...

Al cuceritorilor pământ primordial –
Europa în măcelul Sfintei alianţe-n fărădelege:
Călcâiul Spaniei, a Italiei meduză-n palul val
Şi Polonia cea tandră, rămasă orfană de rege.

Europa cezarilor! De pe când spre Bonaparte
Matternich îndreptă pana de gâscă, –
Prima oară-n suta de ani, sub ochii mei, aproape,
Tainica ta harta misterios se modifică.

1914

/Traducere de Leo Butnaru/


Ion MINULESCU

PE HARTA EUROPEI


Azi noapte-am stat de vorbă cu plopii
Şi cu vântul!...
Mă cunoştea şi vântul,
Mă cunoşteau şi plopii -
Mă cunoşteau din vremea
Când colindam pământul
Cu gândul
Şi cu ochii pe harta Europei.

Şi mi-am adus aminte de nopţile de vară
Când o porneam de-acasă;
Abia ieşit pe poartă,
Mă şi vedeam departe, prin nu mai ştiu ce ţară.
Dar mă trezem spre ziuă cu ochii tot pe hartă.
Şi mi-am adus aminte de ce-aş fi vrut să fiu -
Un plop ce se ridică spre cer
Şi-un vânt grăbit,
Ce-nconjură pământul mereu...
Şi-ntr-un târziu,
M-am căutat pe hartă, dar nu m-am mai găsit.

1924