marți, 18 iunie 2019

NICHITA STĂNESCU LA CHIȘINĂU, 1976







În prima decadă a lunii septembrie 1976, aveau să se țină zilele literaturii sovietice în RSS Moldovenească, inclusiv cu mai mulți oaspeți-participanți din „lagărul socialist”. Însă, foarte precaut și secretos, precum era, Pavel Boțu, prim-secretarul uniunii condeierilor de la Chișinău, se străduise să păstreze o taină aproape cazonă, de... contraspionaj, să zic, despre programul respectivului eveniment. Oaspeții, participanții mai speciali, erau primiți într-un cerc „restrâns și tovărășesc”, oficial-nomenclaturist, în preajma lor aflându-se mereu Boțu, cei doi secretari adjuncți ai săi, apoi secretarul de partid la USM, mai micul secretar de la komsomol, veteranii mai mult de partid decât de scris (dacă te gândeai la ceea ce scriseseră, totuși). Și nu prea mulți alții, poate încă doi-trei, unul, obscur, dar atoate-veghetor, de la secția de ideologie și propagandă a CC al partidului. Astfel că nu se știa, spre exemplu, nici la „Casa presei” (zisă și – se știe de ce – Casa presiunii), prin redacții (eu eram la „Tinerimea Moldovei”) că la acel eveniment vor participa și doi scriitori români, unul dintre ei fiind chiar Nichita Stănescu numele și creația căruia – să nu pară incredibil azi! – pe atunci, la Facultatea de Filologie a Universității, prin cenaclurile literare (dar, la Chișinău, activau vreo 7-8 de asemenea grupări ale debutanților) erau populare.
De fapt, Nichita Stănescu și Mircea Tomuș fuseseră invitați nu de Boțu (posibil, acesta ar fi dorit ca dânșii, transprutenii, mai bine să nu fi participat – mai puțină bătaie de cap și tremuriciuri, stresuri...), ci de mahării de la Uniunea Scriitorilor din URSS. Iar dacă s-ar fi aflat că la gara din Chișinău, cu trenul București-Moscova, va sosi nimeni altul decât celebrisimul Nichita Stănescu, mai mulți scriitori tineri și studenți, întâi de toate, l-ar fi așteptat pe peron. Însă, despre români, lumea nu știa, poate cu excepția a doi secretari-adjuncți ai lui Boțu. Prim-secretarul nu a binevoit să meargă în persoană la gară, să-l îmbrățișeze pe ilustrul său confrate din dreapta Prutului.
În fine, chiar cu sosirea la gară începe ceea ce fusese pur adevăr, iar unora li se părea că ceva din el ține de registrul băsnirilor.
Nichita coborî din vagon, după care îngenunche, aplecându-se să sărute pământul sfânt al țării, dar constatând că nu e pământ, ci asfalt, prinse a înainta în genunchi (avea pantaloni de culoare deschisă) spre peretele gării, pe care îl sărută.
Boțu nu trimisese după Nichita vreuna din mașinile uniunii scriitorilor (erau vreo trei, pare-se), ci Stănescu și Tomuș au fost conduși spre un taxi. La volan – o rusoaică, sau vreo securistă, căreia i se spusese să nu răspundă la provocările... românilor. Când ajunseră la hotelul „Codru” (azi, deja demolat, cu tot cu istoriile lui, inclusiv cu cele ale lui Stănescu și cu bănuiala că acel proiect arhitectural fusese plagiat după unul din Țările Scandinave), galant cum era, Nichita vru să răsplătească tovarășa de la volan, însă dat fiind că nu avea niciun ban sovietic asupra lui, își scoase cămașa și i-o oferi șoferiței, mai și îmbrățișând-o, aceasta încercând, totuși, să... păstreze distanța. Femeia zâmbi strâmb, deschise portbagajul și puse acolo cămașa poetului...

marți, 11 iunie 2019

DAR ȘI SCRIITURA... TĂMBĂLĂU...




La început, la geneza semanticii originare și originale, cuvântul are ca și cum o destinație singulară, precisă. Mai apoi, în îndelungata istorie a uzanței sale, în raporturi și interacțiuni cu alte cuvinte, cuvântul își revede/ revizuiește sensul dat ca unicat, inițial, deviind de la „precizie”, univocitate. Astfel, destinația devine destin (al cuvântului). Și zice Baudrillard că destinul semnelor (deci și al cuvintelor, l.b.) „este de a fi smulse destinației lor, dezmințite, deplasate, recuperate, seduse”, chiar dislocate, uneori, din matricea lor originară, modificate, amplificate, extinse ca sens/ sensuri, cuprindere a semnificației. Prin astfel de remanieri de limbaj scriitorul scoate din sine „noi vederi asupra umanității înfrânte” (Raymond Perrot). Prin rostire/ scriere și rostuire.
Probabil, cuvintele supuse unor astfel de metamorfoze, de amplificări nu prea ajung la arhaisme. (În ce privește neologismele, însă, pentru ele Hlebnikov propusese expresia cainii tăcerii, deoarece grație neologismele dispar „straturile surdomute ale limbajului”.)
În literatură limbajul/ cuvintele nu interesează atât în ipostaza lor de semnificare cognitivă, cât în cea de percepție imaginativă, virtuală prin ceea ce Spaier numea surori de imagini.
După Pitagora, atestăm: cuvântul simplu, cuvântul hieroglific și cuvântul simbolic (care exprimă, care ascunde și care semnifică). Apoi s-a spus: cuvântul poetic jinduiește a se manifesta ca întreagă această trinitate dimpreună. Jinduiește abilitatea inteligentă a formulelor și formulărilor stilistice în ecuație/ raport/ angrenări cu alte cuvinte.
Formulările stilistice, într-un cuvânt – stilul înseamnă rafinament. Precum spunea cineva, sintagma „dreptul la stil” poate fi utilizată doar în cazul dacă este evitat tamponul de consoane dreptu` la stil. Ei bine, scrisul beletristic contemporan nu mai cunoaște asemenea rafinamente. Tampoanele, cacofoniile sunt trecute cu vederea. Rafinamentul conta pe când se mai considera că dragostea de frumos ar fi autoritate supremă în viața omului.
Dialectica formativității și a construirii stilistice este mult mai fină decât poate depista atenția noastră cercetătoare. Ne-depistarea rămâne ceva de dincolo de experiență, de înregistrarea, înmagazinarea acesteia de către memoria și afectivitatea noastră.
Tangențial-contextual deducând, ar exista și o „lingvisticitate” a experienței: experiența și ca fapt de limbaj, nu doar ca structură specială, să zicem, a facultății de cunoaștere. Este cazul când inițiativele de înaintare în semantica/ semnificațiile realității „vin” din partea limbajului, fiind sugerate de el ca disponibilitate asociativă, ludică de evaluare, creare și concomitentă fixare/ formulare a noilor descoperiri, reale sau virtuale. E vorba aici de ceea ce s-ar numi fapte de limbaj sub incidența cărora Gadamer pune întreaga istorie (conștientizată, să concretizăm) ca proces de transmitere a mesajelor, a informațiilor, lingvistice și prin intermediul lingvistic, constituite și reconstituite în orizonturi de comunicare.

vineri, 7 iunie 2019

SCURT ESEU DESPRE A FI ÎN TIMP, CU TIMPUL




De la a-ți da seama – la a da seama despre ce ți-ai dat seama și ce poate face harul tău cu revelația de care vorbește aceasta. Nu vei reuși sută la sută în tentative, pentru că depinzi de mulți, de multe, de starea socială, dar și de fantezia ta, ce te abate de la trebi, te abate de la realitate, oferindu-ți viața paralelă a visărilor. A subiectivității.
Însă trebuie să îndrăznești mereu să-ți calibrezi tu însuți nevoia de libertate, de adevăr, de informare, deoarece, se știe, generalitatea socio-politică a acestora are totdeauna un standard mai scăzut decât cel pe care și-l poate asigura, conștient și cu efor, individul. În durata participării sale, ca individ și creator, la lume.
De regulă (obligatoriu și... inconștient), destinul omului presupune și jocul compensațiilor, imprevizibil, definit, implicit, în ziceri de felul: „Unde dai și unde crapă” sau „Nu se știe unde pierzi și unde câștigi”.
Vârsta te mai potolește, îți mai aplatizează predispoziția pentru gesturi categorice
Încăpățânându-te, cu pierderile și frustrările de rigoare, să crezi că nu se poate să se mute ireversibil accentul de pe valoare pe „valoarea de întrebuințare”, de pe estetic pe consumerism.
La o adică, e frumos și oarecum visător să se creadă că omul epocii noastre sau, poate, cel din epoca ce ne va urma va tinde, în fine, să revină, studios, în aula înnobilatoare a școlii, a bibliotecii. Lecția bine învățată este chezășie în confruntarea, zisă concurență profesională.
Iar tu, cu anii, când îți mai scad ardoarea vitală, năzuințele și visele îți devin mai difuze, posibilitățile – cam pe sponci, probabil, tangențial, ai putea ajunge un cehovian ce refuză subterfugiile oricăror concluzii în umila înfățișare a incertitudinilor existenței umane. Orice poate fi posibil într-un destin de om. Ba chiar și în cosmosul întreg, în care ești chiar mai puțin decât un fir de nisip, de praf...
Cam astea se întâmplă cu cel care vede (și trăiește, prin propriu destin) o identitate între manifestarea harului prin creație, studiu, cunoaștere, meditație, prietenie, colegialitate...
În meandrele și... mendrele vieții și creației, unii au capacitatea de a însuși o oarecare superioritate „metodologică” de a frecventa școală după școală, inclusiv pe cea de studii înalte, însă, în sinea și fapta lor, gândind și acționând ca autodidacți perseverenți și, posibil, ușor orgolioși. Eu aș fi afinul lor.
Fiecare scriitor sau artist în general trece prin prismele propriei sale vocații și, poate, prin filtrele codului său genetic, modificat, evolutiv-modelat-remodelat de achiziții culturale, de filosofie, ceea ce vin ca impulsuri și linie de subiect din fondul spiritual universal comun popoarelor și, deci, tuturor indivizilor (dacă aceștia se interesează de așa ceva).
E în toate astea ceea ce poți elucida, ce-ți poți explica despre tine însuți ca artist în măsura în care reușești să raportezi cele aflate la conștiința existenței tale ca ceva implicat în frământatul act uman de producere a valorilor. Cărora le-aș spune și punți de legătură mai speciale între naturile umane ce tind și ele spre elevație, creație. E atitudinea și poate chiar crezul celui care nu agreează banalul, cotidianul (prea) familial, dezgolit, cum se mai spune, imundul, mizeria agresiunii impertinente a așa-numitei „estetici a derizoriului”.
Este imposibil să ajungi în zona instinctuală a firii tale, să „localizezi” izvoarele inspirației, intuiției, minele din care ies la iveală, ca daruri de preț, ceea ce e sugerat și modelat de subliminal.
Când experiența pe care ți-a hărăzit-o destinul (uneori, din... abundență) îți permite o dublă, dar intrinsecă revelație și revelare de sine, o descoperire și o redevenire, care în franceză sună plastic: „une conaissance de soi et une co-naissance”.
Este important, așadar, dacă harul tău, studiile tale permanente, modul tău de viață și de muncă, apoi (sau poate înaintea tuturor) curiozitatea, care se adaugă celorlalte, reușesc să-ți mobilizeze energiile creatoare, ținându-ți acut ațintit sentimentul „vânătoresc” asupra eventualei revelații artistice, asupra surprinzătoarelor înfățișări ale metaforei, care nu se împuținează deloc în ancestralul codru de simboluri.
În cazul scriitorului, semnele maturizării sunt cele ale valorii, ale constantei în principii, ale coerenței intelectuale și a distincției artistice prin care se auto-particularizează. În cazurile manifestărilor sale de vârf, harul, intelectul, inspirația și voința nu înseamnă mai multe componente sau acte de manifestare, ci sunt un tot, unitare.
Asta, pentru creatorul care se încăpățânează să creadă că nu am trăi, totuși, în epoca unui scepticism estetic generalizat. În caz contrar, ar însemna să cedăm, să capitulăm în fața kitschului tot mai agresiv...
Chiar dacă, de ceva timp, vine deja și la noi, peste noi, poate că chiar... iese din noi uscăciunea calculului. Devenim mai reci, mai distanți, mai pragmatici, mai egocentriști. Dar, să sperăm, nu mai răi, nu mai coțcari decât în comunism. Pur și simplu, azi punem mai multă pasiune în pragmatism decât, odinioară, în idilă și lirism.

duminică, 2 iunie 2019

MINIATURA POETICĂ RUSĂ - Andrei DEMENTIEV și Mihail ERIOMIN

DIN REVISTA


DIN MINIATURA POETICĂ RUSĂ


Nu ar fi neîntemeiată părerea că – în urma sintezelor, nucleizărilor – cel mai evident esențele ideației existențial-filosofice sunt prezente în focalizările prozodice de minime dimensiuni „vizibile” și imense spațialități imaginative, mentale, cosmospirituale umane. Dintre multele referințe sugestive la chintesența de acest gen mi se pare relevantă și cea a poetului Lorens Blinov care, încercând a se dumeri în problema  raportului artă-filosofie, ajunge de fapt la formula unității artofilosofiei: „Cum să surprinzi esența fenomenelor?// Foarte simplu:/ Ia un ou obișnuit/ Și imaginează-ți că el ar fi chiar/ Dumnezeu/ (aproape dizolvându-te în el)”. Iar un alt autor, Arsen Mirzaev, parcă s-ar referi și el la concepția conform căreia mi-am propus să elaborez o amplă selecție panoramică din poezia rusă de proporții cât mai restrânse: „Motiv de miniatură./ Tot ce e mic/ uriaș e.../ precum/ VIAȚA”.

L.B.

                       Andrei DEMENTEV           (1928-2018)



*     *     *

Viitorul nu-l împaci cu ce-a trecut deja.
Nu iese amiciție între „astăzi”
Și „ieri” – nu-și dau mâna.
Eu am rămas corabie-necată
În viața care
Trecu, precum furtuna.
Dar corabiei i-a revenit memoria lucidă,
Riscantă, ca un scafandru neapărat.
Ea apăru în fosta-mi tinerețe
Și eu din nou sunt cel naiv,
Bun și curat...


*     *     *

Din nou pe cer alunecă o stea.
E trist să vezi cum cad înalte stele.
Îmi petrec prietenii –
În neunde, în nicăieri.
În nevenite ierni și-n
Ne-mprimăvărate primăveri.

Îmi petrec prietenii în inexistente povești.
Slavă Domnului, tu tânără încă mai ești.


*     *      *

Lui R. Rojdestvenski

Totu-i deșertăciune...
Și eterna cântare de bani
Și cheltuirea lor, și scrierea de cărți.
Totu-i deșertăciune.
Dar niciunde n-ai putea ascunde
Tristețea, tânjirea ta,
Prelungă, precum strigătul spre zori.
Nu-s singur trăind în atare prinsoare,
Sperând mereu la oarece luminiș.
Noi suntem născuți ca basmul să-l
Prefacem în durere.
Dar că nici basmul nu mai e, se dovedi.


*     *     *

Prin sita de aur a
Frunzișului târziu
Se cerne tihnita lumină a zilei.
Și tot ce este – TU,
Pentru mine înseamnă unitate.
Pentru-această întâlnire și anii ce vor veni.
O, astă privire!
Din mărturisiri molitve plăsmuiesc.
Eu pentru totdeauna cu sufletul
Și trupul sunt credincios
Întru iubirea
Și frumusețea ta.


În grădină

A doua zi,
A doua noapte – plouă.
Și păsările parcă-ar fi fost
Măturate de vânt.
Însă tu – cânți, ca și mai înainte, –
Nici nu știu cum te numești,
Cum ți-aș spune.

Ești de nevăzut – atât de mic fiind.
Doar ramul
Tresare-abia-abia...
Și ce te-a apucat
În atâta tristețe, atâta ceață
Să cânți atât de vesel?


*     *     *

Eu te pierd –
Cum codrul muzica o pierde,
Când peste el se-nstăpânește frigul.
Sufletul meu –
Prizonier pe viață –
Din memorie nu are cum ieși.

Eu te pierd –
Cum casa pierde cerul,
Când ploaia perdeluiește geamul.
Și viitorul nostru-i ca rebusul:
Nu-l voi dezlega.
Nici tu nu-l vei citi.

Mihail ERIOMIN    (n. 1936)



*     *     *

Cum șarpele își lasă pielea, tu
Îți părăsești ciorapul.
Frigurosul ornament al țesăturii
Veiozei îi insuflă-o frică păsărească.
Picioarele ce dorm de-ar păstra în timp
Forma ciorapilor pe care-au pierdut
Și mușchii și scheletul,
Sulului șoldurilor încredințându-i
Taina creapariției* genunchilor.

_____
*Creapariție – de la contaminarea creație+apariție, în spiritul originalului: proizzojdenie.


sâmbătă, 25 mai 2019

POEME POLONEZE



tu ești, eu sunt, noi suntem;

nici poet nici om
ți-ai fituit viața
jucându-te cu cuvintele
jocul cu adevărul absolut
care nicicând nu va deveni
domeniul tău
miza în joc totdeauna fiind moartea
iar acum nu alunga gândul la despărțire
posibil nu mai trebuie să aștepți
odată ce nu mai ai nevoie de această lume
nu te-ai putea suporta nici câteva clipe
iar dacă nu vei dori să mă vezi
nu vei deschide ușa
acceptând resemnat căderea întunericului

venit-a ceasul morții coralul bachian
înlesnește chinurile conștiinței răzvrătite
și tu privești în strada
pustie nu e nimeni acolo
din cei care ar ținea la viață
înghiți pastile
ca pe un juvăț îți legi cravate
care se clatină ușor peste masă
duci la tâmplă țeava rece
acuși va începe să sune telefonul
va prinde să fluiere ceainicul
atât de inoportun pus pe aragaz
cineva va bate la ușă
posibil cineva care vine cu vreo speranță
se rupe otgonul întins al deciziilor
de parcă nimic nu ar putea să se întâmple până la capăt
de parcă deja pentru nimeni nu mai există loc

și tu mai trăiești vreo trei minute
calendarul își răsfoiește filele
și tu nu ești nici poet nici om
inimitabil paradoxal etern
ți-ai amanetat morții ceea ce viață se numește
de asemenea și întâlnirilor ocazionale discuțiilor
telefonice neterminate tu deja inutil din păcate
ne-poet un original
mort ca vai de el
ce se îneacă în cuvinte
măsurând bolțile cerești cu privire nesigură
cartofor ce-și pierde încrederea în sensul pasiențelor
mereu detestat oricum încă mai exiști
ceea ce și afirmi cu dispreț
în același timp nepricepând
dacă e greu de înțeles de ce ai ales odihna

luni, 13 mai 2019

ESEU DIN ATENEU



Cum se naște o lucrare artistică? Greu de spus și, posibil, doar parțial și vag de spus. Se zice, și pe bună dreptate, că autorul va fi surprins de neprevăzut nu doar în timpul când își scrie cartea, ci chiar și atunci când o recitește, și acesta ar fi încă o dovadă că în timpul travaliului el nu realizează deplin, cu absolută claritate, cum se developează subiectul, cum înaintează etc.
Forța, mobilitatea, dar și diversitatea combinatorie a jocului spiritului sunt infinite și, în mare, indefinibile, nimeni nefiind în stare să prevadă ce subiecte, metafore, feerii, coliziuni, combinațiuni etc. pot apărea în surprinzătoarele declanșări a predispozițiilor sale creatoare inventive până la miraculos, uneori. De unde, cu secole în urmă, regretul lui Alfred de Vigny: „Neagră este mâhnirea când vezi că nicio religie și nicio filosofie nu pot da creației o explicație satisfăcătoare”, tristețe care, peste un secol, se răsfrânge și în constatarea lui Lev Șestov: „Încă n-a fost în stare niciodată vreo teorie estetică să ghicească în ce direcție o va lua gândul artistului și unde se află granițele activității lui creatoare”.
Dorința de a identifica „ce”-ul și „cum”-ul experienței și întâmplărilor interioare, prin care să-ți înțelegi cât de cât propriile stări sufletești, de conștiință creatoare. Cu un alt gând ascuns că, posibil, pe cele benefice să ți le poți chiar provoca, să le poți mobiliza, orienta. Iar pentru a fi credibile, cât mai autentice cele aflate din intimitatea ta, să te alegi cu unele repere necesare ce ți-ar permite comparația propriei tale experiențe cu experiențele de aceeași natură a altor artiști/ scriitori, astfel reușind să înțelegi și ceea ce te individualizează deosebitor de alții.
Așadar, după cum presupunea Wilhelm Dilthey, „Procesul de comprehensiune trebuie să aibă pretutindeni aceleași caracteristici comune, întrucât el este determinat de condițiile și mijloacele comune ale acestui fel de cunoaștere (în cazul nostru, de creație. – n.m.). În aceste trăsături de bază el este același. Dacă vreau să-l înțeleg pe Leonardo, atunci intră în acțiune interpretarea acțiunilor, picturilor, tabieturilor și scrierilor, și anume totul laolaltă, într-un proces omogen unitar”, deoarece „Aceleași funcțiuni și componente sunt prezente în toate individualitățile, iar predispozițiile diferiților oameni se deosebesc prin gradul lor de intensitate”, mai menționa Dilthey în anexele la manuscrisul de bază.
Chiar dacă este imposibil de a „capta” și reflecta în totalitate fenomenologia complexă a „zămislirii” poetice, s-ar putea totuși oarecât ilustra (presupune) procesul de creație în felul în care l-a înțeles Valéry: „Ideea primă se propune așa cum este. Dacă ea trezește nevoia sau dorința de a se realiza, își dă o finalitate, care este opera, iar conștiința acestei destinații cheamă întreg aparatul mijloacelor și dobândește tipul de acțiune umană completă. Apar în această fază, pe care am numit-o «articulată», deliberări, luări de poziție, tatonări. Noțiunile de «început» și de «sfârșit», străine producerii spontane, nu intervin în mod egal, decât în momentul în care creația estetică trebuie să ia aspectele unei fabricări”.
Cum și când se naște o lucrare artistică?

marți, 7 mai 2019

DE ZIUA LUI LAURENȚIU ULICI





Laurenţiu ULICI
(6.V.1943 – 16.XI.2000)

REZISTENŢA, LUPTA CU GREUTĂŢILE MATERIALE, AFIRMAREA PE PLAN UNIVERSAL?

              – Stimate Laurenţiu Ulici, eşti un critic literar cu o iden­titate inconfundabilă, din care motiv aşi vrea să aflu ce crezi despre opinia că, chipurile, critica poate fi considerată şi drept o formă legalizată a invidiei. Invidiezi prozatorii, poeţii, dramaturgii?
              – Totdeauna pe toţi. Asta dintr-un motiv foarte simplu, că am început a scrie eu însumi literatură, adică poezie, ca tot românul, boală de care nu m-am lăsat niciodată. În schimb, am avut destulă prudenţă să nu mă afişez cu producţiile mele literare decât până la vârsta de 20 de ani, hotar după care am abandonat poezia. Aşa că invidia mea pentru autorii de literatură există, dar e productivă.
              – Abandonarea despre care ai vorbit mă face să te întreb dacă povestea destinului tău se împarte în mai multe capitole sau e o naraţiune coerentă, în flux neîntrerupt.
– Păi, întâi şi întâi am vrut să fac matematică. Până pe la 18 ani eram convins că voi cerceta în tainele cifrelor. Am avut însă „ghinion”, deturnarea de interese pornind de la un profesor de română care în clasa a unsprezecea la secţia reală a unui liceu din Ploieşti ne preda la orele lui de curs autorii care nu intrau în manuale, aceştia fiind, de fapt, interzişi: Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, George Bacovia etc. Atât de interesant ştia să-şi facă orele, încât eu, care eram un cititor de literatură şi până atunci, mi-am schimbat subit orientarea şi în loc să mă duc la facultatea de matematică, unde era firesc să merg, am dat la filologie. Am făcut asta dintr-un anumit motiv. Nu eram foarte bun la matematică. Eram bun, dar aveam in clasă colegi mult mai dotaţi la obiectul în cauză, cunoscuţi în toată ţara, olimpici ş.a.m.d. Vrând-nevrând, eram în planul al doilea şi am preferat să mă duc la filologie unde, cel puţin, în contextul în care mă aflam, nu aveam nimic în faţă, fiindcă niciunul de la real nu dădea la filologie unde se duc de regulă cei de la umane. Apoi, tot în timpul liceului, a doua mea pasiune era şahul. Am fost un şahist de performanţă, ca să zic aşa, până la 16 ani. Eu joc bine acuma, dar atunci jucam foarte bine. Însă m-am lăsat de şah tot din acelaşi motiv: aveam un coleg care era mult mai bun, Florin Gheorghiu.
            – Vestitul performer, campionul României?
            – Exact, el mi-a fost coleg de liceu şi, iarăşi „ghinion”, mi-a fost după aceea şi coleg de an la facultate. Şi ce-i mai rămâne omului când e obligat să se lase şi de matematică şi de şah? Numai critica literară.
            – În timpuri grele, de necazuri, te-a chinuit, conştient sau inconştient, ceea ce aş numi perimetrul cuştii?
            – Foarte puţin. De ce? Pentru că eu am intrat în lume într-o perioadă când în România s-a produs ceea ce mai târziu s-a numit aparenta liberalizare. Deci, am intrat în facultate în 1961, iar liberalizarea a început cam pe atunci, de fapt puţin mai înainte, odată cu plecarea trupelor sovietice din România, în 1959. În acei ani nu se mai intra cu dosarul la facultate. Iar în anii următori liberalizarea era, să zicem, în toi. Recuperasem exemplara tradiţie interbelică, mari scriitori, mari critici, şi trăiam cu toţii într-un aer de libertate, care mai apoi s-a dovedit a fi iluzoriu, însă în momentul acela credeam că vom face mult şi de preţ, profitând de deschiderea spre Occident pe care o aveam atunci. Credeam că GULAG-ul s-a terminat. În fine, această poveste n-a durat decât circa 10 ani, suficienţi însă ca să ne transforme pe noi în nişte oameni liberi.
            – Credeai, deci, într-un viitor nezăbrelit?
    Chiar dacă nu conştientizam o asemenea situaţie (nu fac parte din categoria acelor oameni care în 1965, de pildă, ar fi bănuit ce avea să se întâmple în 1971), credeam că s-a terminat cu şurubul strâns. Însă o anumită viteză în lucrare am avut-o întreaga generaţie – de fapt, nu numai generaţia mea, ci toţi acei care eram activi în anii ’60. Probabil, presimţeam undeva, deşi nu puteam conştientiza, că vor veni vremuri grele, chiar mai grele decât cele dinainte.
            – Ai a-ţi reproşa anumite lucruri.
            – Am multe să-mi reproşez. Depinde din ce punct de vedere o luăm.
            – Alege tu însuţi punctul.
            – Nu-mi pot reproşa decât că nu am avut suficientă tărie ca să urmez ceea ce eu consider şi astăzi că ar fi trebuit să urmez, matematica pe care o resimt ca pe o nostalgie din ce în ce mai presantă, şi presimt că n-o să treacă, ci, din contra, se va accentua. Se vede că această obsesie porneşte şi de la faptul că nu mă simt mulţumit de ceea ce fac în meserie.
            – O spui din voită modestie?
            – Nu, nu, pentru mine modestia e pentru modeşti. Deci, eu nu sunt modest. E o realitate interioară pe care nu văd de ce – dacă sunt întrebat – n-aş putea s-o divulg. Nu e un secret atât de mare. Şi nu e din categoria acelor secrete pe care dacă le ţii şi nu le spui e mai rău decât dacă le spui. Apoi sigur că există o sumedenie de lucruri mărunte sau mai puţin mărunte pe care mi le pot reproşa, dar care ţin de acest raport dintre aspiraţie şi vocaţie, între ceea ce fac şi ceea ce aş fi putut, poate, face, pentru că nu am nicio probă că aş fi putut ajunge un bun matematician. Asta complică şi mai mult nostalgia. Nu am dovezi, dar îmi aduc aminte, vorba poetului.
            – Să fi ajuns matematician aveai, adică, o profesie mai la zi?
            – Nu, nu mă interesează, pentru că nu cred că există profesii mai la zi şi mai puţin la zi. Matematica o privesc numai din punctul meu strict de vedere.
            – Ai o funcţie, eşti unul dintre diriguitorii Uniunii Scriitorilor din România, apoi eşti directorul revistei „Luceafărul”, şi, ca să folosesc o vorbă de-a lui Fănuş Neagu, vreau să ştiu dacă te consideri din rândul celor care nu s-ar da îndărăt de-a se muta în verbul a porunci.
            – Nu. Ăsta este un verb, dacă nu mă înşel eu sau s-ar putea să nu mă înşel măcar din faptul că am făcut facultatea de filologie, – deci, a porunci nu e un verb de origine latină. Iar eu, în materie de verbe, prefer să mă recunosc în naţiunea din care provin. Ca atare, nu am ideal în legătură cu funcţiile suspuse. Funcţiile trec, cărţile rămân.
            – N-ai dori să spui ceva despre scriitor ca... slujbaş politic, ipostază în care îi vedem pe mulţi confraţi şi în care te afli oarecum şi tu?
            – Aicea e altceva de spus, cu atât mai mult că astăzi la noi, precum bine ştii, există o falsă opinie care pretinde, mă rog, nu ştiu pe ce bază, că scriitorii nu ar avea motive să se implice în politică. Eu nu împărtăşesc acest punct de vedere din două considerente. Unu: la ora asta, în România lipsind o clasă politică formată şi, deci, în consecinţă, neexistând şi o clasă de comentatori politici pregătiţi ca atare, scriitorii nu pot să nu se implice. Noi am avut până acuma o singură categorie politică, aia a activiştilor comunişti, şi o singură categorie de comentatori politici, ăia care repetau mereu ca nişte papagali tezele tovarăşului secretar general... Deci, în aceste condiţii eu cred că un scriitor are oricum mai multe şanse de a vedea mai bine, adică mai corect şi mai drept, în acelaşi timp, lucrurile în perimetrul politicii, decât multe alte categorii de cetăţeni care au prins gust pentru politică. Sau, ca să nu fac numaidecât o discriminare, un scriitor are la fel de mare îndreptăţire să se ocupe de politică, pe cât are oricine altcineva. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, privind în tradiţia culturii şi politicii române vom vedea uşor că, de la Eminescu încoace şi chiar înainte de Eminescu, în politică scriitorii au jucat un anumit rol, fie că s-au implicat direct, fie că au influenţat politica prin opinii, prin comentarii, prin ceea ce se va numi mai târziu gesturi sau acţiuni de politologie. Cu atât mai mult azi, când lucrurile sunt atât de tulburi, o minte scriitoricească, de presupus mai limpede sau mai limpede ca a altora, e chemată să intervină în politică. Cei care refuză scriitorului dreptul de a face politică fac şi ei politică, numai că un anume tip – politica puterii, politica oportunistă, susţinând că un scriitor trebuie să fie mereu o conştiinţă severă a vremii sale şi trebuie să... tacă mereu în opoziţie. Pe când opoziţia scriitorului trebuie să fie de tip constructiv. Scriitorul trebuie să spună oricând adevărul, indiferent dacă cel care se află la putere îi este simpatic sau nu. În clipa când scriitorul joacă pe cartea puterii, făcându-se a nu vadea sau chiar nu vede adevărul, atunci el este oportunist şi într-adevăr nu are ce căuta în politică, încât ciudăţenia e următoarea: cei care ar trebui să nu facă politică sunt cei care ne reproşează nouă că de ce facem politică.
            – În România sunt foarte mulţi scriitori angajaţi în politică, însă unii dintre ei spun lucruri foarte diferite. Care din literaţi spune adevărul?
            – Foarte mulţi scriitori spun adevărul, iar cei care nu-1 spun sunt uşor de detectat şi de catalogat. Pe mine nu m-a interesat niciodată un adevăr rostit în politică, de pildă, de Adrian Păunescu, pentru că Păunescu este ceea ce se cheamă emblema oportunismului politic, este chiar lipsa de gândire personală. El a fost permanent un slujbaş al puterii, a ţinut în mâini şi mătura, şi făraşul de gunoi ale puterii, gunoi pe care l-a strâns, pentru ca pe urmă să-1 împrăştie în toată ţara şi ca atare orice schimbare sau neschimbare în legătură cu el nu mă interesează în plan politic. El este tipul de scriitor care nu are ce căuta în politică, fiindcă nu poate face decât rău. În schimb, am descoperit un scriitor cu mare vocaţie pentru politică în persoana lui Nicolae Manolescu, apoi un scriitor din generaţia mai tânără cu mare vocaţie pentru comentariul politic care este Ion Cristoiu, ca să dau doar câteva exemple din multe posibile.
            – Dar să revenim la literatură. Nu ţi se creează impresia că, în destule cazuri, critica română contemporană nu prea are simţul elogiului, substituindu-l cu o ubicuă generozitate debordantă?
            – Depinde. Sunt critici şi critici. Criticii severi, după părerea mea, îşi fac meseria bine, adică ştiu să vadă ceea ce au sub ochi. Au şi, cum numeai, simţul elogiului, care înseamnă respectul faţă de operă. Dar au în acelaşi timp şi condiţia lor de profesionişti, exprimată prin simţul analizei critice, care ii obligă ca, în baza acestui respect pentru operă, să nu lase de-o parte minusurile pe care le descoperă în respectiva operă, pentru că a privi tot timpul un scriitor foarte important ca pe un autor de capodopere, – deşi, în mod evident, în textele lui sunt minusuri, ca în orice operă ce se transformă prin receptare, – Înseamnă de fapt de a nu avea simţ critic.
          – Pe parcursul anilor ai lansat mulţi tineri. Cum crezi, ai mână bună pentru binecuvântare?
             – Ei, am lansat! Am avut, mă rog, cartea pe care am scris-o timp de vreo 17 ani despre tot ce a fost debut în România, începând din 1972 până în 1989. Sigur că am greşit de multe ori. Nu cred însă să fi greşit vital, adică nu-mi aduc aminte să fi scris despre un autor sau foarte mulţi autori că sunt formidabili la debut, iar ei să nu confirme absolut afirmaţiile mele. Şi nici invers –  să-i minimalizez cu totul la debut, iar ei să ajungă demni de atenţie. Dar chiar dacă ar fi fost aşa, asta intră în regula jocului. Niciun critic nu e un supraom. Receptarea mai ales a prunei cărţi depinde de con­textul în care a apărut ea, de starea ta de moment, de o serie întreagă de factori care pot fi schimbători. După câţiva ani, acele debuturi îţi apar cu totul altfel. Am făcut o experienţă, recitind după cinci ani o carte recenzată de mine, având surpriza de a nu mai fi de acord cu mine însumi. Dar acesta mi se pare un proces absolut firesc. Important e că din cei o mie şi ceva de scriitori-debutanţi pe care i-am recenzat procentul celor în legătură cu care pot să-mi fac reproşuri, fie că i-am supraevaluat, fie că i-am depreciat, este deci rezonabil.
             – Se creează impresia că mai totdeauna criticii noştri încearcă obsedant să alăture numele noilor sosiţi în literatură de cele ale unor scriitori consacraţi, de a pune în legătură obligatorie creaţia unui debutant cu cea a unor predecesori autohtoni sau de aiurea. Ai vreo atitudine faţă de acest tic critic?
            – Este o chestie normală, pentru că orice scriitor nou apare într-un anumit context. El este, vrând sau nevrând, conştient sau nu, influenţat de contextul în care apare. Pe de altă parte, chiar intimitatea lui este una construită de la un punct. Construită din ce? Din lecturile din alţi autori, din felul lui de a gândi, care este determinat tot de context. Şi-apoi, în al treilea rând, este vorba de limbajul literar cu care vine un scriitor. Nu există un limbaj original în absolut. Este firesc ca un critic când apare un autor nou să-i fixeze locul. E o operaţie de topologie. Sigur că, de multe ori, criticii mai puţin experimentaţi, ca să nu zic altfel, scriu despre lucrări mediocre aducând în discuţie cărţi şi autori de primă valoare. Ei, asta poate fi o obsesie a unora, dar ea este ridicolă, pentru că legăturile care se pot face, dacă nu rămân în limitele bunului simţ critic, nu mai au niciun fel de pertinenţă. Îţi dai seama, dacă eu, când apare un dramaturg nou, îl invoc pe Shakespeare mai mult decât trebuie, una din două: ori am dat peste un Shakespeare, ceea ce e greu de crezut, ori nu prea ştiu eu ce se întâmplă cu Shakespeare, nu cu autorul nou.
            – Reiese că în arealul romanesc originalitatea absolută este exclusă?
            – Nu numai în arealul românesc, ci chiar în lumea întreagă. Hai să judecăm logic. Ce înseamnă originalitate absolută? Să ne gândim la temele literare. Ele sunt numărate. Deci, acolo unde există numerabilul este exclusă o originalitate absolută, fiindcă ea ar fi posibilă doar acolo unde există nenumerabilul. Doi: condiţia umană e finită. Stilurile sunt finite. Secolul douăzeci, care e un vacarm stilistic, dovedeşte foarte limpede cât de finite sunt stilurile, pentru că au început să se întrepătrundă unele pe altele. Aşa-numitul postmodernism e proba cea mai clară a acestei finitudini, a acestui caracter numerabil al stilurilor literare. Reîntoarcerea aceasta spre înapoi, recuperarea unor stiluri vetuste şi reamestecarea lor tocmai asta dovedeşte – că noul absolut nu există. Dar, în acest context în care totul este vechi, talentul scriitorului este cel care reînnoieşte, lucru pe care criticul trebuie să-1 observe înaintea scriitorului, fiindcă aceas­ta-i este menirea: să observe la un scriitor care este contribuţia lui de organizare, pentru că un autor cu adevărat mare nu face altceva decât să reorganizeze lucruri ordonate cândva altfel. În asta constă originalitatea lui. Şi criticul este dator să observe acest caracter de originalitate, păstrând proporţiile termenului.
             – Astăzi, când este extrem de vehiculat termenul de postmodernism, parcă ar fi insuficiente explicaţiile lui teoretice. Rişti să le completezi?