duminică, 22 octombrie 2017

A MURI ÎN TROLEIBUZ...






*     *     *

Alături se mişcă –
Nici chip
Nici picioare
Doar plapuma
Şi o uşoară indispoziţie
Ce sporeşte până la
A conştientiza că:
Ceea
Ce se mişcă –
E autosugestia.


*     *     *

Alinie-rea! ’Repţi!
Ia te uită
Ce bine trăiţi
Mama voastră de!...
Trage burta
Iar dincolo de case
Convingeţi-vă şi voi
E fabrica
Stânga-mpre-jur!
La muncă – pas alergător!
Lumea întreagă –
Armată e.


*     *     *

Mă culc pe pietricelele ţărmului
Încălzite de soare
Această piatră –
Umărul e
Aceste pietre rotunjite –
Sânii
Această lespede lustruită –
Burta
Aceste două bombate –
Genunchii
Şi
Un mic smoc
De alge


*     *     *

Sst
Auziţi

Şi încă

Şi aceasta

Şi acolo

Şi departe-departe


*     *     *

Ceasornicul rămânea în urma nopţii
Ceasornicul depăşea noaptea
Două timpuri nu coincideau


*     *     *

Sunt beat
La marginea pământului

După cercul polar
Mi se-nvârte capul


*     *     *

Oraş –
Port
Dragoste –
Sport
Mâncare –
Spirt
Şi apă din băltoacă


*     *     *

Cine eşti tu spirite?
– Serafim!
O sută de ochi
Şase aripi
Lumina iradiază de la mesteceni
Văzduhul
În văzduh pluteşte
Iar colea peste şase verste  –
Uzina


*     *     *

Tu eşti Laura mea
Proasto
Tu eşti Laura mea!
Albă porumbiţă
Încetează-a mai gurlui
Cu timonierul
De nu vai de capul tău...
Că doar tu ştii
Că sunt poet
Şi venii tocmai aici la marginea lumii
Ca să te  văd pe tine – tâmpito
Laura


marți, 17 octombrie 2017

DINTR-O REVISTĂ A PLURALULUI: „NOI”






Datare

Am mai multe poeme de demult care
în loc de zi, lună, an
sunt datate cu numărul tău de telefon
din păcate
deja nevalabil.


Afrodita-Poezia;

Uneori, poezia devine atât de adâncă
încât se întunecă înfiorător
și pare că ar ascunde-o periculoasă stâncă
pentru eventualul înotător.

Și a mia oară îți vine
să părăsești această stare neprietenoasă
repetând tânguios ca un copil: „Gata
nu mă mai joc, plec acasă!”

Apoi, ajuns iar în singurătate
parcă aștepți, parcă jinduiești, parcă îți pare rău
într-o iarnă albă din care se-ntrupează Poezia ca
din spuma laptelui pus la foc de Dumnezeu.

Programare;

probabil
ea a trăit în sânul lui Avraam

e coadă mare să trăiești acolo

azi
e de presupus
pentru sânul lui Avraam
există programare online

Pentru Patrie;

Ah, câte am făcut noi pentru Patrie!
Unii au murit,
alții pur și simplu nu s-au născut.

Ars subjectum;

Ca o diversitate de moarte
dar mai ales de viață
ceața fierbinte se numește aburi
aburii reci se numesc ceață.

(Aici textul propriu-zis se află
între subtext și supratext
ca un sandvici de semnificații
scoase de sau puse la index.)

Iar când intervin aburii, ceața
continuarea subiectului e dificilă
încât e mai bine să-l stopezi, sau
pur și simplu să-l sugrumi fără milă.

Iar cei ce râvnesc să citească
precum se spune – (și) printre rânduri
nu au decât să facă-n fel și chip
să se descurce-n colectiv, sau singuri.

Trunchiul din Copou;

Nu există o altă variantă:
odată și odată
se va sfârși și teiul lui Eminescu din Copou.

Probabil
tulpina îi va fi tăiată segmente
în ideea de a fi repartizate pe la muzeele de literatură
sau pur și simplu de patriotism.

Atunci ar putea apărea un moment ce dă de gândit: pe
trunchiul proaspăt retezat
să urce vrun mititel – o furnică
sau o vaca-domnului întâmplătoare
care
în câteva clipe
alergând mărunt-mărunt
să treacă peste cele cam cinci sute de inele cu
de-or trece anii….

marți, 10 octombrie 2017

POEME DIN NORD




Iar dacă Poeziei i-a fost dat să înflorească în Patrie mea, eu, îndrăznesc să spun, i-am fost totdeauna o radioasă și adevărată martoră… Sunt convinsă că noi nici până astăzi nu știm întru totul ce minunat cor de poeți avem și cât de tânără și mlădioasă e limba rusă și că de nu prea multă vreme scriem versuri, pe care le iubim și cărora le credem.
Anna Ahmatov



Nikolai  ADUEV    (1895 – 1950)


*     *     *

(Boris Pasternak)

Pe când îmi băgam capul în viață*
Ca o hârtie de turnesol lila,
Suflai spumița de pe rime, lucioasă,
Prinzând a mă lăcomi la asonanțe, da.

Pe mine nu mama mă născu, pur și simplu,
Ci mă aruncă în lume-lumină sora mea –
Viața. Și densă beznă se înstăpânea
În conștiință, încât trauma o amenința.

Și în cea mai amară din amarele nevolnicii
Trăiesc – mă chinuiesc splin, alean, mai ales – trac
Și voi ieși la libertate, dând din nou cu capul
În sintaxa otova a lui Boris Pasternak.
_______________________
*E, firește, o referință la cartea de debut a lui Pasternak „Sora mea viața”.


Samșad ADULAEV       (n. 1957)


După amiază

Fereastră deschisă în inima verii.
Ciripitul-clănțănitul păsărilor – iute,
iute, ceea ce nu importă. Refracția
apei putrede clăti soarele:
gigantica noapte – rămasă în urmă de parcă
deja Lautréamont ar fi trecut oceanul.
La ora amiezii privești în jos, unde albește
fiece mărunțiș de o claritate mustrătoare. Sotto-
voce citesc în palida odaie
rugăciunea; cine? Vara nefericiților,
ar fi spus amicul meu.


Kleist

Desăvârșirea spuse el
e statică
și schimbându-se de pe o cizmă lustruită
pe cealaltă cizmă
prinse a trăi nerăbdător
o secundă.
Între timp glonțul de fier(e)
deschise tâmpla
de o rotunjime impecabilă
a copilului și patriotului
pe 21 noiembrie. Îndură-te de el.


Ivan AFANASEV-SOLOVIOV      (1905 – 1939?)


Din „Poemul nordului”

2

O Petrograd,
Cum să nu te cânt,
Strângându-mi de gât
A versurilor ștreanguri,
Când tu îmi aduci generos până  la agonie
Fiicele tale dragi în patul meu de amant
Și nu știi
Dacă turnuri zvelte
Frângându-le din mijloc
Sau albastrul corp de moschee
Va silui astăzi poetul
În albele cearșafuri ale poemului.

1923

joi, 5 octombrie 2017

DINTR-O REVISTĂ DE LA ȚĂRMUL MĂRII





Către o balama, către o poartă

Casa noastră era cam în centrul satului
însă ieșea că locuim oarecum mărginaș
poarta de la fântână fiind un fel de balama
care prindea o mahala de altă mahala
ce se mișcau, se închideau – deschideau
în dependență de ce pofte și dispoziții aveau.

Când eram mic
poarta-balama mă purta
mă îndruma
când spre ieșitul în drum
spre plinul satului
când îndărăt spre brâul albastru al casei
astfel deprinzându-mă cu lumea care
și ea
pe la margine (îmi ziceam) are vreo fabuloasă balama
cu care e prinsă de cer
de vreo stea
așa
ca poarta noastră
ca poarta mea
numai că pe poarta cerească îmbălămată
se dădea huța nu un boț cu ochi
o bucată de humă
ci vreun înger
vreo ursitoare
care
în taina nopților își alegea cărare
spre casa lui Teodor al lui Ipatie
și a Anastasiei din Negureni
unde era așteptat
prunc de alăptat
prunc de înfășat
prunc de botezat.

(Bineînțeles, acea ursitoarea
în ianuarie ’49 – secolul trecut –
îmi tăiase și mie cordeluța ombilicală
ca pe o panglică inaugurală.)

Apoi s-a făcut că odată
de acolo
de la prinderea uneia de alta a mahalalelor
unde mie mi se părea că viețuiam mărginaș
acea balama
acea poartă prinsă de ea
m-au transportat cu amplitudine ușor înfricoșătoare
la oraș.

O, salut, salut,
balama
poartă de demult!
Salut și recunoștință!

Pe huma umedă

Lumea tot mai vuitoare
cu cât mai viitoare – cu atât mai vuitoare
te duci cu gândul la Geneză
                                            când
nu avea cine face gălăgie
de se auzeau doar lipăitul palmelor Lui Dumnezeu
pe huma umedă:
                         Lipa, lipa!


sâmbătă, 30 septembrie 2017

DE ZIUA MONDIALĂ A TRADUCĂTORULUI - UN INTERVIU



Leo BUTNARU

LEGEA SCRÂNCIOBULUI ȘI GRĂDINA POEȚILOR

– Stimate domnule Leo Butnaru, la Ed. „Ivan Krasko” a Comunității Slovacilor din România v-au apărut două traduceri de excepție. E vorba de volumul lui Velimir Hlebnikov „Ka” și de „Chipul-vânt” al lui Ghennadi Ayghi. Doi poeți ruși extrem de dificili de transpus într-o altă limbă. Ce v-a apropiat de ei și cum de ați ales să publicați aceste cărți la editura revistei „Oglinzi paralele”, condusă de excelentul poet Ondrej Ștefanco?
            – Cine citește sau recitește poezia, proza și eseistica lui Velimir Hlebnikov rămâne surprins de contemporaneitatea lor (ne-dezamorsată!), sub aspect estetic, și de valabilitatea lor axiologică incontestabilă. Este creația care, parcă, nu a fost supusă patinei (brumei!) timpului. Plus motricitatea, dinamismul – să zic așa – respectivei arte literare ce acționează ca impulsuri generativ-înnoitoare, care îl poate stimula pe artistul timpurilor noastre, sugerându-i noi deschideri de orizonturi ideatice și stilistice pentru propria sa operă. Eu unul sunt sigur că și prin scrisul lui Hlebnikov post-avangardismul (termen ce mi se pare mai adecvat, mai plauzibil decât postmodernismul) este sau devine partea structurală, componentă a psihodinamicii creatoare-receptoare-emițătoare a psihologiei noastre, a oamenilor, dar mai ales a psihologiei artiștilor acestei contemporaneități „imediate”, de la care – încolo mai are deschise durate (perspective), până să apără inerente modificări de paradigmă, canon ce vor fi diferite de cele ce ne sunt caracteristice nouă. Iar Ghennadi Ayghi este unul din poeții contemporani valoroși care a înțeles acest lucru, angajându-se cu seriozitate și competență în reactualizarea teoretică, mediatică a fenomenologiei avangardei de la începutul secolului trecut, scriind cu pasiune despre Hlebnikov, Krucionîh, Burliuk, Gnedov, Guro, Kamenski etc., precum se poate vedea și din eseurile inserate în volumul său „Mai pur decât sensul”, apărut în traducerea mea la aceeași generoasă editură vârfuită de prietenul Ondrej Ștefanco. De ce la „Oglinzi paralele”, de ce la slovacii din România?... Cercetătorii literari au constatat că, în perioada interbelică, Slovacia a fost unul din tărâmurile culturale în care avangarda, cu multiplele ei branșamente, se afla în elementul ei. Eu unul am simțit o ereditate estetică, literară, culturală și în felul de a fi, de a crea și de a construi (instituții, reviste, edituri...) a poetului și prietenului Ondrej Ștefanco care s-a arătat înțelegător și interesat de ofertele pe care i le-am înfățișat, soldate, deja, cu publicarea a patru cărți în colecția „Punți” a Editurii „Ivan Krasko”. De altfel, în limba slovacă Hlebnikov și Ayghi apăruseră cu ani în urmă, astfel că generosul nostru editor era în temă și nu avu... teamă...
            – Nu credeți că „patina timpului” are și ea un rol în, hai sa-i spunem, sedimentarea operei unui autor? Până și aurul are nevoie de puțină „cocleală” antică pentru a trezi interesul contemporanilor. În privința operei lui Hlebnikov, această patină a existat dintotdeauna. Avangardismul său e trecut printr-o baie istorico-filosofică îmbibată cu mulți acizi corozivi. Autorul lui „Ka” ne este permanent contemporan tocmai pentru că a exploatat cum se cuvine antichitatea, întorcând-o „și pe față, și pe dos”?
            – Sub aspectul corelării operei lui Velimir Hlebnickov cu cele mai adânci timpuri ale lumii, cu mitocreația (mitotvorcestvo), cu alchimia limbajului, cu filosofia, cu știința în general (pentru că el crea în conformitate cu o conștientizare „einsteiniană” a Timpului și sub „stindardul” pe care „străluminează spațiul lobacevskian”), trebuie menționat că această operă conține elemente active și decantate (deja!) care reprezintă valori perene. Hlebnikov este actual și din considerentul  că opera sa parcă ar fi trecut de... ea însăși, la timpul plăsmuirii conținând și premoniția viitoarelor metamorfoze ale poeziei ruse, în special cea a autorilor care au constituit așa-numita a doua avangardă și care, acolo, în underground, au restabilit punțile dintre novatoarea literatură a începutului de secol XX și contemporaneitatea artistică, punți distruse de primitivismul agresiv al ideologiei comuniste pentru care cultura însemna, întâi de toate, un draconic sistem de interdicții. Adică, draconicului i se contrapunea diacronicul, ca abordare evolutivă, istorică a fenomenologiei estetice. În lit-subsolul (anti)sovietic, Hlebnikov era unul din cei mai populari autori, la creația căruia au făcut școală mulți dintre poeții Rusiei contemporane. În spiritul operei velimiriene, ei au tins spre multitudinea planurilor estetice, spre un cât mai cuprinzător unghi de vedere, spre o amplă amplitudine artistică, drept manifestare a democratismului în creația ce poate merge de la antic, tradițional, clasicist, până la limbajul transrațional/ transmintal sau paradoxul zen. Și grație lui Hlebnikov s-a ajuns la modificări de ordin canonic, de viziune paradigmatică, soldate cu geneza unui nou tip de conștiință artistică – cea a postmodernismului rus.
            – Ce scriitor român ar putea fi comparat cu Hlebnikov? Are corespondent autorul lui „Ka” în limba română?

– Hlebnikov nu are asemănare nici chiar la el acasă, rămânând inconfundabil în întreg contextul literar. Dar (...din dar se face... avangardă!), firește, în anumite puncte sau constante mai mult sau mai puțin comune avangardei de pe continentul nostru unii din scriitorii români au avut, implicit, tangențe și cu futurismul rus, inclusiv cu unele aspecte (poate că nu cele mai relevante) ale creației lui Hlebnikov. Mă gândesc la protagoniștii grupurilor de la „Contimporanul”, „unu”, „Integral”... La G. Bogza, I. Vinea sau la promotorii ideilor „integraliste” ale avangardei paneuropene – I. Călugăru, I. Voronca. Poate că și B. Fundoianu. Însă foarte... parțial, doar pe... fundal. Poate că – și mai înainte – Tzara. Dar, să subliniem, afinitățile ar fi destul de vagi. Să nu uităm că Hlebnikov a fost printre cei care a polemizat cu avangardismul gen Marinetti, chiar propunând un termen autohton pentru futurismul rus: budetlenstvo... E cazul să mai amintim că, în acea epocă, „atingerea” românească, pe viu, cu avangarda rusă se manifestă nu în... manifeste, ci în destinul unuia dintre colegii lui Hlebnikov. Este vorba de Nikolai D. Burliuk care, la 15 iulie 1917, este trimis pe frontul român. În noiembrie își aduce din Rusia mama, stabilind-o la Botoșani. În ianuarie 1918, după ce la stația Socola este dezarmată unitatea militară din care făcea parte, Burliuk se angajează funcționar la Direcția agricolă din Chișinău, plecând la Ismail ca reprezentant al Ministerului agriculturii al Republicii Democrate Moldovenești. După ce trece printr-un confuz labirint de peripeții din acele  timpuri de „rupere de lumi”, este prins undeva lângă Herson, judecat de bolșevici și executat la 27 decembrie 1920. Avea 31 de ani…