UN AVANGARDIST DE EXCEPȚIE: ȘKLOVSKI

S-a născut la Petersburg în familia unui pedagog. Studii la Facultatea de Filologie a Universității din orașul natal. Debutează în presă în anul 1908,  fiind apropiat de avangardiști, scriind peste ani: „Eu nu sunt dintre futuriștii mai vechi, – nu mai țin minte cum apăru Juvelnicul juzilor”, însă totdeauna a susținut că e un budetlean. Membru al OPOIAZ-ului (Societății de Studiere a Limbajului Poetic), unul din fondatorii celebrei școli formaliste. Debutul său avangardist are loc în decembrie 1913, când în cafeneaua „Câinele vagabond” prezintă comunicarea „Locul futurismului în istoria limbii”, ce conținea nucleul viitoarei cărți „Renașterea cuvântului” (1914). Urmează articolul „Despre poezie și limbajul transrațional” care a pus bazele unor studii teoretice serioase ale futurismului, în mediile avangardei  Șklovski trecând drept – și pe drept! – un intelectual de aleasă cultură filologică. Ca poet apăru doar o singură dată cu două poeme în almanahul „Înșfăcat-ai: Toba futuriștilor” (1915).

A fost subofițer major în armata țaristă (1914-1917), din 1920 – în Armata Roșie (unități cu profil auto), an în care este implicat, ca „pe vremuri”, într-un duel în care glonțul îl cruță. În 1922, temându-se să nu fie arestat pentru activitatea din trecut (inclusiv, ca socialist-revoluționar – eSeR – a participat la un complot antibolșevic), fuge în Finlanda, de unde pleacă în Germania. Peste doi ani revine în URSS.

A publicat volumele „Mișcarea cu calul” (1925, studii literare), „Despre teoria prozei” (1925), „Izbânzile și înfrângerile lui M. Gorki” (1926), „În căutarea optimismului” (1931). A avut și o prestigioasă activitate cinematografică, scriind scenarii și eseuri teoretice. A abordat diverse genuri literare, din alte lucrări ale sale mai amintim: „Note despre proza lui Pușkin” (1937), „Pro și contra. Note despre Dostoievski” (1957); nuvele pe teme istorice, una din ele fiind „Marco Polo” (1936); biografii romanțate – „Despre Maiakovski” (1940), „Lev Tolstoi” (1963), „Eisenstein” (1973); volume de memorii cu remarcabilă tentă artistică – „Zoo. Sau scrisori de nedragoste sau a Treia Eloise”, „Călătorii sentimentale” (ambele 1923), „Contul de Hamburg” (1928).

„Zoo, sau scrisori de nedragoste, sau a treia Eloise” Șklovski a scris-o într-un timp record: mărturisea că a dictat-o în decursul unei singure săptămâni. Este dedicată Elsei Triolet (Ella Iurievna Kagan), de care era îndrăgostit. Fluxul literar-memorialistic, să zicem așa, se contopește cu imediatețea cotidianului „vieții rusești” din Berlin, oraș în care, după revoluția bolșevică de pe malurile Nevei, locuiau foarte mulți emigranți, inclusiv – literați, muzicieni, oameni de teatru, pictori etc. Lucrarea a fost întâmpinată cu suspiciune, editată incomplet, cu omisiuni, ceea ce constituia ca și cum un prolog implicit al acuzelor de cosmopolitism ce aveau să i se aducă autorului după apariția volumului „Contul de Hamburg”, carte considerată „absolut burgheză, dușmănoasă întregii arte sovietice” (... K. Simonov!). Până după moartea lui Stalin, Șklovski a publicat puțin, sporadic, în special în presa de planul doi. Premiul de Stat al URSS (1979, pentru „Eisenstein”) părea să însemne și o recunoaștere oficială din partea puterii ideologice. Astfel, devenise ca și cum o relicvă înnobilatoare, martor-supraviețuitor al unei epoci apuse (distruse!), fapt pe care însuși Șklovski a ținut să-l combată prin nefosilizarea creației sale, în care s-a simțit ne(a)bătut fluxul și suflul implicit al avangardismului. E unul din scriitorii populari și astăzi, cu real credit la cititorul-intelectual.

ZOO, SAU SCRISORI DE NEDRAGOSTE,

SAU A TREIA ELOISE

(Capitole)

INTRODUCERE

Cât de multe cuvinte sunt interzise!

Intrând în fondul problemei, trebuie să constatăm că toate cuvintele bune sunt cuprinse de leșin.

Sunt interzise florile, luna, ochii și un întreg șir de cuvinte, care vorbesc despre ceea ce e plăcut să vezi.

Iar eu aș vrea să scriu în așa mod, de parcă niciodată nu ar fi existat literatură. Spre exemplu, să scriu „Minunat este Niprul pe timp urât”.

Însă nu pot, ironia erodează cuvintele. Ironia este necesară – ea reprezintă cel mai lesnicios mod de a depăși greutățile descrierii obiectului.

A descrie lumea hazliu e cel mai ușor.

Însă iată că acum o lună uriașă, aproape adevărată, privește prin geamul meu.

Printre golașii copaci ce înfloresc, pe lungul drum nemțesc aleargă automobilul, adâncindu-se în spațiu.

Toate astea separate unele de altele. Casa mi-e departe.

Permiteți-mi să fiu sentimental. Viața mă ia cu ea în străinătate și face cu mine ceea ce face.

Nu am un număr de telefon la care să-l caut pe Boris Eihenbaum¹. Nu-l am nici pe al lui Tânyanov². Roman³ a încetat de a se preocupa de poetică. Sunt singur.

Soldatul beat se trezește în timp ce călărește în șa, iar omul însingurat e beat iremediabil.

În afară de Ivan Puni⁴, dintre ai mei nu mai am pe nimeni la Berlin.

Iată, așadar, planul cărții.

Un bărbat îi scrie scrisori unei femei.

Ea îi interzice să scrie de dragoste.

El se împacă cu aceasta și începe a-i povesti despre literatura rusă.

Pentru el acesta e un mod de a-și înfoia coada.

Însă iată că (în culise) apar concurenții.

Sunt doi: 1) un englez, 2) cineva cu inele în urechi.

Scrisorile prind a se îngălbeni de furie.

Omul de croială rusească este ridicol în Europa, precum un câine flocos la tropice.

Femeia materializează greșeala.

Greșeala se realizează.

Femeia lovește.

Durerea e reală.

Și cartea e mai serioasă decât prefața sa.

Însă în prefața cărții mele eu sunt vorbăreț ca o femeie care turuie mult, pentru ca să nu înceteze a vorbi.

_____

¹Boris Eihenbaum (1886-1959 ) –  exeget în știința literaturii. Lucrări despre M. Lermontov, N. Gogol, L. Tolstoi.

²Iuri Tînianov (1894-1943 ) – scriitor și teoretician al literaturii.

³Roman Jakobson (1896-1982) – unul din întemeietorii structuralismului în lingvistică și știința literaturii.

⁴Ivan Puni  (1894-1956) – pictor rus și francez, unul din protagoniștii avangardei.

SCRISOARE-PROLEGOMENE

adresată tuturor, tuturor, tuturor. Tema: lucrurile modifică omul

Dacă aș avea un al doilea costum de haine, nicicând nu aș cunoaște tristețea.

De cum vii acasă, să-ți schimbi hainele, să te strunești puțin – este suficient ca să te modifici.

Femeile fac aceasta de câteva ori pe zi. Orice i-ați spune femeii, căutați să obțineți răspunsul îndată; în caz contrar, ea își va face o baie caldă, își va schimba veșmintele, astfel că totul va trebui luat de la capăt.

De cum își schimbă îmbrăcămintea, ele își uită până și gesturile.

Astfel că vă sfătui insistent să vă străduiți a obține de la femei un răspuns neamânat, instantaneu. În caz contrar, va trebui să stați deseori pierdut în fața unui nou cuvânt neașteptat.

În viața femeii sintaxa mai că nu există.

Bărbatul însă e trădat de propria sa meserie.

Unealta nu prelungește doar brațul omului, ci ea însăși se prelungește în el.

Se spune că orbul localizează simțul tactil în vârful bastonului său.

N-aș zice că față de încălțămintea mea aș încerca un atașament special, însă ea reprezintă totuși prelungirea mea, e o parte din mine.

Pentru că atunci când bastonașul prinse a-l schimba pe gimnast, el i-a fost acestuia interzis.

Maimuța e mult mai sinceră când se află pe creanga copacului, pentru că și creanga influențează psihologia.

Iar psihologia vacii care merge pe gheața lunecoasă a devenit proverbială.

Cel mai mult omul este modificat de mașină.

În romanul „Război și pace” Lev Tolstoi povestește cum timidul și aproape neremarcabilul tunar  Tușin în timpul luptei se pomenește într-o nouă lume, creată de artileria sa.

„În rezultatul acestui bubuit infernal, acestei gălăgii, necesității de a fi cu atenția încordată și a acționa, Tușin nu încerca nici cel mai mic sentiment neplăcut de frică... Din contră, devenea tot mai vesel... Din cauza asurzitoarelor bubuituri de tun ce răsunau de pretutindeni, din cauza șuieratului și exploziilor obuzelor inamicilor, din cauza cum arăta transpiratul, îmbujoratul servant ce se agita lângă tun, din cauza vederii sângelui de oameni și de cai, din cauza fumului ce ieșea din gura tunurilor inamicilor situați în partea opusă (după care de fiecare zbura câte un obuz și lovea în pământ, om, tun sau cal), – din cauza că vedea toate aceste lucruri, obiecte, în minte i se zămisli propria lume fantastică ce constituia tocmai plăcerea sa în aceste clipe... El însuși era de o înălțime uriașă, bărbat puternic, care cu ambele mâini aruncă obuze spre franțuji”.

Mitraliorul și contrabasistul – sunt prelungirile propriilor lor instrumente.

Calea ferată subterană, macaralele și automobilele – sunt protezele omenirii.

Mi s-a întâmplat să trăiesc câțiva ani printre șoferi.

Șoferii se schimbă în dependență de puterea motoarelor automobilelor pe care le conduc.

Un motor care depășește patruzeci de cai putere deja distruge vechea morală.

Viteza separă șoferul de omenire.

Pornește motorul, accelerează – și deja ai ieșit din spațiu, iar timpul parcă ar fi măsurat doar de vitezometru.

Pe șosea, un  automobil poate să ia peste 100 de kilometri pe oră.

Dar la ce bun o atare viteză?

Ea este necesară doar alergătorului și urmăritorului.

Motorul îl atrage pe om spre ceea ce se numește, pe drept, crimă.

Din fericire, șoferul rus este, de regulă, un bun muncitor.

El conduce pe drumuri ce amintesc de valuri, repară mașina în adânc de stepă, când gerul și benzina îi înțepenesc mâinile.

În același timp, șoferul nu e un muncitor; în mașină el e de unul singur.

Mașina îl îmbată, viteza îl amețește, scoțându-l din viață.

Să nu uităm de meritul automobilului față de revoluție.

Regimentul Volînsk nu se hotărî să iasă îndată din cazărmi.

De obicei, regimentele rusești se răzvrăteau stând în picioare.

Decabriștii au fost distruși pe loc.

Volînienii au părăsit cazărmile, însă stăteau în nehotărâre. În întâmpinare le ieșeau alții.

Regimentele se adunau și se opreau.

Însă deja prinseră a se arunca cu pietre în ușile garajelor și, urcând în trâmbițătoare mașini, muncitorii zburară spre centrul orașului.

Ca pe o spumă a-ți împroșcat revoluția în oraș, o, automobilelor.

Revoluția puse în viteză și acceleră.

Se îndoiau resorturile, se îndoiau aripile mașinilor, mașinile agonizau prin oraș, și colo, unde ele erau două, se părea că ar fi chiar opt.

Mie îmi plac automobilele.

Atunci prinse a se clătina întreaga țară. Revoluția depășise perioada înspumării și plecă pe jos pe front și în sate.

Iar mașina își continua drumul său aparte, viața sa.

În automobile umblau cei care conduceau țara.

Însă cei care conduceau doar mașinile mergeau și ei în ele.

DIN JURNALUL „STUDENT PE TIMPUL RINOCERILOR”

Pluralia tantum

JURNAL ÎN MARGINILE ISTORIEI LITERARE (II)

7.X.1970

Un caz „profesional”, legat de interviul meu cu actrița Baikova de la teatrul din Krasnodar. Jumătate de zi căutai telefonul – de la hotel, de la teatru. O altă jumătate de zi – studiază-i fizionomia din pliantele teatrale, în care pozele o înfățișează în diverse roluri. Alte griji și emoții de intervievator neofit, pentru ca, până la urmă, ajungând la teatru, să întreb de cineva: „Fiți amabilă, n-o cunoașteți cumva pe Raisa Ivanovna Baikova?” „Sunt chiar eu. Însă acesta nu e un detaliu pentru presă”, îmi spuse acea „cineva”. E primul interviu din „cariera” mea. (De câteva luni, studentul ce mai sunt a fost angajat pe o jumătate de salariu la „Tinerimea Moldovei”.)

În jurnalul său intim, tânărul Tolstoi își schița sumedenii de proiecte. Nemodest vorbind, sunt și eu... Lev-Leu-Leo. Argument, nu-i așa? Și, dacă și acest jurnal îmi este intim, de ce n-aș face proiecții ironice în amestec cu speranța și încrederea în propriile-mi forțe? Am aproape 22 de ani și trebuie să scriu atâtea cărți! Trebuie să le scriu, în caz contrar, revenirea mea, peste ani, la rândurile de pe această pagină, nu-mi va trezi decât dispreț față de propria-mi persoană.

O teamă de reproșuri care ar putea să-mi rănească amorul propriu? Încercarea de a-mi transpune sentimentele, de cât sunt eu în stare. Elucidarea lor rămâne totuși, culmea enigmei.

29.X.1970

O zi parșivă. Senzație de murdar. La sala de lectură (B-ca „Krup”.), în timp ce ieșisem la o pauză de țigară, cineva mi-a furat de pe masă un volum de Pasternak. Va trebui să plătesc de cinci ori prețul nominal. Asta-i regula...

Apoi cenaclul literar la „Tinerimea Moldovei”. Un imbecil, tatăl prostiei, porno-idiotul de Es.! Cel mai trândav tip, arogant de bani mărunți, cârpa US. Să-și permită să vorbească astfel despre Universitate, despre studenți și studenție? Din câte se știe, dânsul n-a dus la bun sfârșit vreun fel sau altul de studii, ca să nu vorbim de cele universitare. Cretin pretențios, minte prostituată. E în stare să spună orice îi vine la gură. Sumarul său vocabular pângărit. Dar cine ne poate asigura că, și pe viitor, nu vom întâlni asemenea caricaturi animate și animalice? Știu și eu, știu și alții: ne așteaptă și alte piedici.

În replica dată lui Gh. Chira am fost cam repezit. E bun și el... N-au intervenit nici Cimpoi, nici Saka. Cine-i știe... Însă nu sunt eu chiar atât de timid, ca să închin steagul. (O rimă ieftină: „Spiritul răzbunător/ Caută loc pentru izvor”.) Un tip dezmățat pornit contra unui tânăr este un criminal.

Toți cei mari te consolează. Mă simt și eu „vizat” de spusele lui Tolstoi (în noiembrie 1870, câte Strahov): „Mă aflu într-o chinuitoare stare de incertitudine (…) și de neîncredere față de mine însumi, și cu toate astea sunt prins de o îndârjită muncă interioară”. Dar trebuie să ajung să pot spune: „M-am străduit să mă perfecționez ca spirit – am învățat de toate, ce am putut și spre ce m-a împins viața; m-am străduit să-mi fortific voința, să-mi impun reguli, pe care să le urmez”.

30.X.1970

Eveniment: o scrisoare din Franța. De la o familie cu care am îndrăznit să fac, foarte întâmplător, cunoștință. Pur și simplu, ieșeam din Casa Presei și, la intrare, văzui trei persoane care discutau ceva în franceză. Eu, pe nepregătite, mă cer în vorbă... Doamna și domnul veniseră în ospeție la fratele ei, locuitor al Chișinăului. Iată ce-mi scrie doamna Tyrislou: „Cher Monsieur, nous vous remercions pour les photos que vous avez fait parvenir. C'est pour nous un agréable souvenir de Kichinev.

L'interet que vous portez a notre langue fait bien plaisir et nous vous souhaitons beaucoup de succes dans vos enterprises futures”. Și, dat fiind faptul că doamna, ovreică de origine, însă născută cetățeancă română, a plecat când a fost să plece spre Franța, încheie în română: „Vă trimit prin poștă două cărți de Diderot care eu cred că vă vor interesa.

Avec notre meilleur souvenir...”

Citind despre volumele lui Diderot, am început să am emoții deosebite. Oare vor trece frontiera? Cum aș mai vrea s-o treacă! Aș fi fericit sau, cum ar fi zis Camus, „persoana mi s-ar acorda cu existența pe care o duc”. Firește, ar fi o fericire de moment.

Pare-se, le voi trimite o nouă scrisoare, rugându-i să-mi recomande vreo cunoștință cu care aș putea întreține corespondență. Diferența de vârstă ca imposibilitate a întemeierii unei prietenii de lungă durată?

Cu soții Tyrislou din Franța (1970)

1.XI.1970

Aceste însemnări ar fi fost cazul să le fac acum două zile.

Ziua Poeziei. Caricatură. Deja au început să se teamă chiar și de Aleea Clasicilor. Autograful pentru Zi. Cafeneaua „Știuletele de aur”, împreuna cu Gh. Mazilu. Ne-am întâlnit cu Simion Ghimpu.

Fac un curs de ars poetica intens, după Pasternak, Apollinaire, Mieželaitis.

Am scris foarte puțin din câte ar fi trebuit.

3.XI.1970

Nu-mi prea pot ordona gândurile. Texte dezlânate. Nu le am la inimă. Păcat. Unele sunt  duse  până spre final, însă finalul se lasă așteptat. Înainte, o porneam  „il sccopio” (exploziv).

Vorba Iui Călinescu: „Jurnalul intim nu se scrie niciodată pentru o singură persoană”. (Cu alter ego, nu se fac două?)

DIN MINIATURA POETICĂ RUSĂ (I)

Iar dacă Poeziei i-a fost dat să înflorească în Patrie mea, eu, îndrăznesc să spun, i-am fost totdeauna o radioasă și adevărată martoră… Sunt convinsă că noi nici până astăzi nu știm întru totul ce minunat cor de poeți avem și cât de tânără și mlădioasă e limba rusă și că de nu prea multă vreme scriem versuri, pe care le iubim și cărora le credem.

Anna Ahmatova

Gheorghi ADAMOVICI    (1894 – 1972)

*     *     *

O, viața mea! Să nu ne mai pripim,

Să nu ne plângem – în zadar ar fi.

În lume tihna vine – calmează-te și tu.

Aș vrea zăpada grea să se așeze,

Cerul să se întindă clar-albastru

Și eu să viețuiesc, pentru-a putea simți

Gheața – pe inimă și promoroaca-n pomi.

1920

*     *     *

Acolo, undeva, cândva

La poala muntelui, pe țărm de râu

Sau după o trăsură hodorogită,

De obicei rătăcind prin ploaia piezișă,

Sub cerul tupilat, gri, interminabil

Sau poate mult mai târziu și

Cu mult, cu mult mai departe,

Nu știu nici ce, nici nu țin minte,

Dar undeva, cândva, posibil...

*     *     *

Ce frig e în câmp, ce gol e

Și nimic ce ar înveseli ochiul cât de cât;

Sărmane sate de izbe rusești

(Mai ales spre seară, azi și demult).

Casă sub pin, mlaștină,

Pârâu sub o pantă de smoală, parcă,

Nu e vesel să trăiești aici, dar cineva

Îmi tot spune: „Încearcă,

Săptămâni și ierni, și ani,

Lacrimile să-ți seci cât mlaștina toată,

Spre-a învăța de la natură

Indiferența față de soartă”.

1919

*     *     *

N-ai cu cine să schimbi un cuvânt. Nu bea vin

Părăsește-ți casa. Lasă-ți soție, frate.

Lasă oamenii. E timpul sufletul să se-ncredințeze

Că în trecut a se întoarce nu se poate.

Celor ce-au fost – retrage-le dragostea.

Pe urmă nici pentru natură n-o să ai iubire.

Spre-a fi zi de zi tot mai indiferent,

Prin săptămâni și ani în risipire.

Și alene vor muri speranțele, oricare.

Bezna va domina împrejurimea. Iar, drept semn,

În noua viață moarte vei vedea deslușit

Cununa de spini și, grea, crucea de lemn.

*     *     *

Geaca ponosită cu guler de blană

S-o uit ca din senin!

Leneșa voce cu-nalte ecouri

Cum s-o domin?

Noaptea, prăpădul bate-ndărătnic

În ușă, cu pumnul de scrum,

Stinge lumina... Biata mea fericire

Unde-ai fi acum?

La botez ți-am dat nume ne-nțeles,

Tu – uitare și hău.

Sau, poate, îmi zic CIANURĂ DE KALIU

E numele tău.

Viktor ADRAGA    (n. 1970)

*      *      *

uneori eu uit

că

sunt om

după care

mult timp privesc în oglindă

căutându-mi o denumire potrivită

A FOST DEZVELIT MONUMENTUL CELEBRULUI REGIZOR DE FILM

Andrei Tarkovskiy, cunoscut în special pentru filmele „Andrei Rubliov”, „Solaris”, „Oglinda”, „Călăuza” și „Sacrificiul”, ar fi împlinit 85 de ani. S-a stins în 1986, în Franța.
Azi, în orașul rus Suzdal, a fost dezvelit monumentul celebrului regizor.

Placă memorială în Florența

OPORTUNISMUL OCCIDENTULUI ȘI LIMBA... MOLDOVENEASCĂ

Anni

OCCIDENTUL ȘI LIMBA... MOLDOVENEASCĂ. DRAMATIC, DESPRE UN ONORARIU PENTRU TRADUCERE

Din Jurnal

Printre colegii cu care am corespondat, virtual, a fost și Anni-Lorei Mainka. În 1981, a absolvit Universitatea din București cu teza de „Zwischen Dinggedicht und Christusvisionen-R.M.Rilke. Ein Versuch”. Locuia, alternativ, la București și Köln. Din textele sale autobiografice: „Bunica din partea mamei era o femeie mică, o față ca o lună plină, tăcută, iar când totuși vorbea, săseasca ei scotea și mai tare la iveală blândețea dialectului din Marienburg, ceea ce nu pot să spun despre dialectele auzite în fața bisericii Lutherane din București, duminică de duminică după terminarea slujbei”.

Miercuri, 6 august 2014, cenușa scriitoarei Anni-Lorei Mainka a fost depusă la cimitirul evanghelic Bellu din București.

19.I.2012

Ieri și azi, scurt dialog pe facebook.

Butnaru: Dragă Anni Lorei, mulțumesc pentru semnele pe care mi le dai. Dar, iată, mă miră faptul că, la limbi cunoscute, tu pui Romanian, dar și – pardon! – Moldave... Chiar așa? Crezi că există l. moldovenească?...

Anni: Eu evident că nu cred, dar aici, în acest mare vest, este o limba străină și, ca traducător, trebuie să o pui, nici nu știi cât m-am luptat să nu o pun, sigur că cine are ochi și știe, știe, dar pe cartea de vizită nu am pus-o. Da, asta e trista poveste din vest despre Limba Moldovenească care nu există. Îmi pare rău sa-ți spun această veste.

Butnaru: Regret și eu că ai cedat atât de ușor (inclusiv... oportunist). Cariera mai presus de adevăr?...

Anni: Nu are cu cedatul nimic, este un formular, și sigur că ei vorbesc românește... dar formularul – asta e. Și nu am cedat, ci am fost dată afară cu interdicție de munca pe 3 ani, asta așa, dacă doriți amănunte... Iar restul nu cred că doresc să le ...

Butnaru: Asta e – obtuzitatea occidentală și... Păi, pentru limba "moldovenească" nu se mai pedepsește nici pe aici... Sau pe colo mai continuă vânătoarea de vrăjitoare?... Apoi, aia e o anchetă de birou, nu știu de ce afișezi eroarea și pe facebook...

Anni: Pentru că având atât de puțin de lucru, cei de aici își caută pe FB liber profesioniștii... Am șters. Oricum sper să ajung să-mi fac un blog civilizat, ca lobby-urile nu mai dau de lucru decât celor care fac parte strict din ele. Și eu mai am de crescut și un copil, ea cu proiectele ei, însă reușește cel puțin sa-si plătească cărțile.

24.I.2012

Am postat pe blog unele păreri referitoare la decizia colegului Lu. V. de a se lăsa de poezie; cel puțin, de a nu mai publica. Iar opiniile mele a făcut-o pre Anni Lorei, rezidentă în Germania, să-mi scrie:

„M-a pus tare de tot pe gânduri. Tare. Acum un an o doamna nu a avut bani sa-mi plătească o traducere, mi-a adus în schimb o peniță din Murano, un caiet din piele vechi, o brățară din nu știu ce pietre de prin lume... Avea lacrimi in ochi, se despărțea greu, dar nu dorea să rămână datoare... La ea a trebuit să mă gândesc acum, nu știu de ce. Cred că și prietenul dvs. o duce așa, o apăsare mare îl face sa își închidă carapacea prin care noi cititorii îi vedeam "perlele" de gânduri scrise cu penița. Vă admir pe toți pentru puterea de a hotărî”.

Eu: „Înduioșător ceea ce spuneți despre onorariul "material" pe care l-ați primit. Și despre situațiile mai speciale în care poate nimeri vreun poet...”

Lorei: „Știți, cu gândul la facturi mi-am făcut o pungă și pun în ea ce-aș putea vinde, dar acele lucruri, de la acea doamnă care parcă mi-ar fi dat bucăți din zidurile vieții ei, pe care aș lua un ban, nu pot să le dau... ciudat, sau? Sunt lucruri care pentru mine nu au amintiri, dar să fi văzut ochii aceia de nedescris de plini... Parca o vedeam în depărtările deceniilor cum a fost tânără și fericita și purta pietrele, poate le-a cumpărat personal din Asia, poate caietul i-a fost dăruit "să îți aducă aminte de mine", îi va fi șoptit o voce... Acum era o femeie nălucă, nevăzută, transparentă, cum sunt cei în vârstă... Un număr pe o cartolină a unei asigurări... Ce a, dori ar fi să-i poată asculta, înregistra și retine ce au ei de spus din ultimele decenii, dar sunt atât de temători...”

Eu: „Dragă Anni, ceea ce ai scris atât de aplicat realității triste e un fragment excelent, foarte dramatic de proză... Asta e, arta se naște și din suferință... Sunt vibrante detaliile pe care le dai... Să ne gândim cum am putea să ne susținem mai cald oarecum, mutual, atunci când împrejurările ne reduc la muțenie...”

DESPRE MONUMENTELE LUI BRÂNCUȘI - ALTFEL

 Pe 2 aprilie 2008, primeam de la un prieten din Ploiești un mesaj (readresat) despre o altfel de citire a unor monumente ale lui Constantin Brâncuși. Îmi amintește despre asta filele de jurnal, pe care le voi reproduce mai jos. Acum doi ani, când vizitam și eu Târgul Jiu, nu-mi reveniseră în memorie lucrurile de care e vorba aici. Astăzi, unesc textul din 2008 cu imaginile din 2015, cu gândul că pentru cineva dintre vizitatorii acestui blog îi vor fi interesante. 

"Despre Brâncuși. Fascinant..!!! ... am aflat de la un doctor de aici, care acum este mort (a murit in 1999) și care a locuit lângă Tg. Jiu. Părinții săi au fost directori la școlile din Tg Jiu: cea de băieți si cea de fete. Tatăl sau, Matei Stoicoiu, a cumpărat o casa chiar în Tg. Jiu ca să fie aproape de școala. Într-o vara, când se plimba prin parcul de la Tg. Jiu l-a întâlnit pe Brâncuși. Ei se cunoșteau, caci fuseseră colegi în clasele primare. L-a întrebat de ce a venit, iar el a spus că a venit ca să cerceteze locul în parc, unde să amplaseze niște monumente, care au fost comandate în memoria eroilor din primul război mondial. Apoi Matei i-a spus că o sa-i facă cunoștință cu fiul său, doctorul de care v-am spus, Traian Stoicoiu.
Astfel că atunci când Traian l-a cunoscut pe Brâncuși, a rămas impresionat. Traian era supărat când îmi povestea că comuniștii au schimbat adevăratele nume ale operelor lui Brâncuși și anume:
            – Nu se chema "Coloana infinitului", ci "Coloana sacrificiului infinit" dat de eroii noștri. Pe de alta parte, dacă numărați modulele din care este alcătuită coloana, veți obține un număr care reprezintă anul când a fost primul război mondial și se termină cu o jumătate din modul, adică reprezintă jumătatea anului respectiv.

– Al doilea monument, așa cum l-a conceput Brâncuși, este o masă înconjurată de 12 scaune. Deci nu "Masa tăcerii", ci "Masa apostolilor neamului", iar in mijloc s-ar afla Iisus Christos.

– Al treilea monument, arată ca o poarta, dar nici pe departe nu este poartă. Deci, nu se numește "Poarta sărutului", caci nu are legătură cu memoria eroilor, ci monumentul "Întregirii neamului", deoarece fiecare stâlp este alcătuit din 4 stâlpi uniți sus cu o grindă. Sărutul mai înseamnă și unitate. Deci acestea reprezintă 8 regiuni care trebuiau sa se alipească patriei mame, România. Trebuie sa știe lumea ca Brâncuși a fost un sculptor simbolist. Comuniștilor nu le-au plăcut numele date de Brâncuși, operelor lui. De atunci a rămas așa, iar romanii parca sunt drogați, nu vor să schimbe nimic. Doctorul înainte de a muri, mi-a spus să transmit în țară aceste lucruri pe care el le știa perfect. Cu stima, Liviu Popp”.