ALTE COSMOGRAME

Leo BUTNARU

Oscilație

Nu ai ce ascunde – poezia e o artă străveche cu reputația destul de instabilă, mai mult decât oscilantă, de la odă cântată lui Platon până la darea ei de către acesta afară din cetate, până la darea afară din conștiință, unde să rămână cât mai mult loc pentru filosofie – dar, de obicei, ca un dar imprevizibil, filosofia, pomenindu-se în largul ei, degradează sau se înalță până la condiția de poezie sau chiar de contopire cu aceasta care, vă spuneam, este o artă străveche cu reputația destul de... – ce să mai vorbim – oscilantă...

Cutie cu pudră

Spațialitate, sălbăticia singurătăților inconștiente de sine, goluri umplute cu – bineînțeles – materie, spre exemplu – pudră de chinină, nimic fastuos – ordinarisimă, plată în tot ce se petrece ca în tot ce s-a întâmplat deja – anonimă emisie de sensuri.

Insectele luminii, poți să spui, și cele rudimentare – ale prafului te învăluie ca într-un magnetism nefuncțional cu atracțiile și respingerile în repaos – stare de pre-haos, și el inactiv, în cumpăna așteptării indecise ca un monstru difuz în condiția de prezumție.

Se încearcă necesare clape, butoane, claviatură, tastatură, orgă sau orgie spre a emite sensuri îngerește sau păcătoase psihedelic-pidosnic în circuit direct sau sofisticat, în cyberspațiu și cerber-spaimă cu departajări de inerție și depărtare de ură, ceva să se închidă, altceva să se deschidă ca un  bordei sau ca o piramidă sau, în bătaia vântului, – ca o cutie de pudră pe care, din neatenție, o deschide doica greoaie, colosală, aidoma Uriașei  lui Baudelaire – vlăguită mumă universală.

UN IMPORTANT POET FRANCEZ: GUILLEVIC

Monștrii

Există monștri care-s foarte buni

Ce stau în fața ta cu ochii mijiți de tandrețe

Pe încheietura mâinii tale

Punând laba lor păroasă

Într-o seară

Când în univers e totul violet

Când stâncile își reiau traiectoriile nebune

Ei se trezesc.

 

Vântul

Aceea nu era

O aripă de pasăre.

Era o frunză

Bătută agitat de vânt.

Numai că în acea zi

Vântul nicicum nu se trezi.

*      *      *

În pomul lipsit de fructe și de frunze

Deja obosit

Cu ramurile ce joacă pentru ca să nu vadă

Apusul soarelui

Printre crengi

A rămas un măr.

Și roș de strigăt

Plânge pe marginea timpului.

O POETĂ DIN ARGENTINA

S-a născut la Buenos Aires într-o familie de ovrei imigranți din Polonia. În 1954 este admisă la Facultatea de Filosofie și Jurnalism a Universității din capitala Argentinei, paralel studiind pictura. Frecventează cursuri de psihanaliză.

În anii 1961-1964 a locuit la Paris, unde face cunoștință cu Cortazar, Paz, Calvino etc. La Buenos Aires e apropiată de cercul suprarealiștilor. Îl intervievează de Borges. În 1966 i se acordă premiul pentru poezie. În 1968 obține bursa Guggenheim, în urma căreia are un sejur la New York.

După două tentative de suicid (1970 și 1972), ultimele cinci luni din viață și le petrece în ospiciu, la ieșirea din care își pune capăt zilelor cu o supradoză de stupefiante.

Din edițiile sale antume amintim: „Cel mai străin pământ” (1955), „Ultima curățenie” (1956), „Aventurile pierzaniei” (1963, cu o prefață de Octavio Paz), „Extragerea pietrei prostiei” (1968), „Nume și chipuri” (1969), „Infernul muzical” (1971), „Contesa sângeroasă” (1971).

Creația sa este tradusă în engleză, franceză, germană, italiană, portugheză, suedeză, cehă, rusă și alte limbi.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Arborele Dianei

1

Am făcut saltul din mine în zori.

Mi-am lăsat trupul împreună cu lumina

și am cântat tristețea a ce s-a născut.

2

Acestea sunt versiunile pe care le propun:

o gaură, un perete ce tremură...

3

doar sete

tăcere

orice întâlnire

ai grijă de mine dragostea mea

păzește-te de cel tăcut în pustiu

de călătorul cu vasul pentru apă gol

și de umbra umbrei sale

4

Acum:

Cine va opri scufundarea mâinii sale

de tribut pentru micile griji. Va plăti

frigul. Va plăti vântul. Ploaia va plăti.

Va plăti tunetul.

5

Pentru un minut din viața scurtă

doar ochi deschiși

pentru a vedea timp de un minut

flori mici în creier

dansând precum cuvintele în gura unui mut

6

ea se dezgolește în raiul

memoriei sale

ea nu cunoaște nemiloasa destinație

a viziunilor lor

ea se teme de a nu ști numele

a ceea ce nu există

7

MOLDOVA/ ROMÂNIA SAU... BASARABIA?

Mi s-a întâmplat să dau mai multe interviuri colegilor și prietenilor de la București, Iași, Botoșani, Cluj, Craiova etc., etc. în care, într-o formulare sau alta, apăra și ideea interogativă, dacă eu, Leo Butnaru, mi-aș fi simțit nașterea în Basarabia drept un handicap sau un avantaj.

Nu, nu nașterea în Basarabia, ci în Uniunea Sovietică am simțit-o ca pe o nefastă nedreptate. Partea estică a României, componentă a Moldovei Istorice, este impropriu numită Basarabia. Pe mine unul, această confuzie istorică prin atribuirea unui nume nepotrivit unei părți de Moldovă, de Românie, mă supără.  Pentru că, atunci când spui Basarabia, apare – brusc! – umbra cortinei de fier. A primei cortine de fier, pe care o instalase, la Prut, Rusia țaristă, în blestematul an 1812. A doua oară, cortina de fier a fost înstăpânită deja de URSS, declarată succesoarea de drept a nedreptului imperiu rus, precum astăzi Rusia este succesoare (de drept) a strâmbei URSS.

Această rocadă... sâcâitoare amintește mereu de cortina de fier. Și trebuie să ne revoltăm când, de la o vreme, sau cam de acum circa două secole, dar mai ales în ultimul timp, uneori parcă din… bune intenții, patrioții, totdeauna din rea intenție – hoții abuzează, iresponsabil(i), de rocada greșită: Moldova – Basarabia, după care în locul reginei/regelui pe tabla de șah a istoriei apare Basarabia care, de fapt, nu a fost gândită decât ca un simplu pion pe tabla de schimb și împilări a imperiului rus.

Numai că noi (cu și fără ghilimele, acest: noi) continuăm să perpetuăm abuzul, dându-i prioritate Basarabiei(-cal troian) în fața Moldovei lui Ștefan. Dacă s-ar trezi Domnitorul din mormântul său de la Mănăstirea Putna și i-ar vorbi cineva despre… Basarabia, Ștefan cel Mare nu ar ști ce i se spune, la ce se face referință-tendință și – de ce! Cronicarii noștri, Ureche, Neculce, Costin, habar nu ar avea de Basarabia, la auzul acestui nume strângând din umeri și strângându-și dezamăgiți penele de scris, depășiți de astfel de confuzii pernicioase. Domnitorul și cronicarii nu ar putea să-și imagineze că fortărețele din Est, de la Nistru, se află în… Basarabia.

DESPRE UN JURNAL, BA - DESPRE DOUĂ DIN STÂNGA PRUTULUI

Leo BUTNARU

JURNALUL LUI VASILE VASILACHE

( și nu numai...)

Pentru Vasile Vasilache scrierea jurnalului nu a ținut de hazard, de moft, de „printre altele”, ci a fost un act conștientizat, asumat și continuat chiar cu efort, cu acribie, când era cazul, precum reiese din cele constatate de I. Nagacevschi, prefațatorul, care a cunoscut caietele „de formate diferite, cu mult moloz în ele, cu scris mărunt și înghesuit, cu zeci de ștersături și corectări, cu șirurile de litere având tendința să se extindă în toate părțile, să se lățească peste câmpuri, să iasă în afara paginii”. 

E o parte din diaristica lui Vasile Vasilache sau, cum ar fi zis însuși autorul: „Cum să vă spun eu, bre? E o postată din truda mea de taină”. (Colegul avea o expresie neaoșă mustoasă, care tenta pe unii din noi de a-l parafraza, imita, dar nu și de a-l continua. Vasilache nu putea fi continuat sau... stopat decât de el însuși.)

Pe 18 noiembrie 1966, apare prima notiță în viitoarea sa carte, editată, iată, peste cincizeci și unu de ani, în 2017. Ca program vag încă, scriitorul își vede rezumatele din paginile ce au a urma ca pe „o confruntare a «Eu»-lui cu lumea, cu cei de mă cunosc și… nu mă cunosc…”

Implicit, în discursul selectiv, se întrevăd și punctele de atenție ale autorului, unul dintre care ține de portretele colegilor, de-ai noștri sau de aiurea, primul din ele fiind al lui Ion Druță („Un talent, în care se zbat, crispat, harul și vanitatea, provocând zilnice revărsări de fiere”.). Portrete individuale, dar și colective: „Scriitorii noștri, (cei de inimă!), parcă-s șapte la o pălărie… Aida-de, of, da, Doamne! … N-avem intelectuali… Niște moaște gemânde!”

Sau portrete din lumea și literatura mare: „Aseară am făcut cunoștință cu Tarkovski (Andrei – l.b.). Gesticulația, mișcările, comportarea – un neastâmpăr, parcă voit demonizat… Poate pentru a-și ascunde înstrăinarea față de cele înconjurătoare? Oricum, ai impresia unei agresivități silite, «forțate», «nevoite» (de la «nevoie»), pentru a-și păstra intactă o copilărie întârziată (sau poate netrăită?…)... Are un râs sticlos, nervos, o față care te izbește printr-o necontenită mișcare convulsivă; ai senzația că poartă un obrăzar din care face ce vrea, pungindu-l, desfăcându-l, unghiurile, colțurile gurii ducându-le până la ureche, străin, automat”. (Portret realizat de un maestru, ce mai!)

Ori: „Gorki reprezintă pentru literatura universală unul din cele mai rare și mai ciudate cazuri: o sete nebună de cunoaștere a hamalului, – amestecată sau mai bine zis inoculată într-un talent, căruia tocmai asta îi e contraindicat, – a dat naștere unui călugăr fanatic, care propovăduiește… beat… de tot ce-a vorbit o lume… până la el!” Superb! 

Prozatorul se abate pe pistele teoreticienilor, unde își expune preocupările pentru artă (literatură, cinema), relațiile dintre oameni, colegi. Astfel, în timp ce „critica literară” aservită, de uz general sau academic de la Chișinău, stivuia pe raftul de bibliotecă bizarerii despre realismul socialist, omul nou, rolul partidului, atașamentul față de astea... și de celelalte, republicane și unionale, ale „literaturii sovietice moldovenești” și a bravilor ei șoimi care nu erau, de fapt, decât niște coțofene guralive, Vasilache scrie în jurnal despre unul din fondatorii și promotorii formalismului rus, răspândit năvalnic în Europa și peste ocean, Roman Jakobson, care într-un interviu din „Les Lettres Françaises” „încearcă să dezvăluie o enigmă din multele, – raportul cuvânt-creație, interacțiunea, interdependența și, totodată, contradicția dialectică dintre acestea (fenomenologia ori structuralismul în lingvistică). Arta este un adjectiv al realității, mulțumită primului, căci are tendința de verb, adică de mișcare... Ciudat ca niciodată, azi arta dă dovadă de structuralism. Au nu cumva o încătușă multavansatul scientism, au nu cumva tendința amețitoare de a abstractiza exhaustiv noțiunea «lumea» știrbește spontaneitatea artei, actul intuitiv?” Aici și în alte momente revelatorii din această spunere de sine și de alții, de lume, îl vedem pe Vasile Vasilache cel mai puțin cunoscut – scriitorul de dincolo de cromaticul său neaoșism asumat cu bună știință – intelectualul timpului său, conectat la suflul și pulsiunile spirituale transfrontaliere, de dincolo nu doar de hotarele sovietice, ci și de dincolo de realismul socialist.

URECHEA ȘI PROFEȚIA LUI HOMER

                                                                           

Cosmograme

Unul Suprem

Unul și cu unul fac doi?...

În afară de tot ce nu este lichid (doi stropi de apă, de vin sau de sânge...), când este adunat unul și cu unul – obiect, lucru sau – cum se știe – și abstracta cifră adunată, îngemănată cu ea însăși – obligatoriu fac doi – exercițiu la mintea copilului. Însă doi stropi de sânge, adunați unul și cu celălalt, fac tot un strop de sânge, doar că mai mare. Imaginează-ți sângele nostru – al meu, al tău, al tuturor pământenilor – ca niște stropi supradimensionați, adunați unul la altul, la toți ceilalți stropi, pentru a face de asemenea un singur strop – fantastic de mare, peste mările pământului, și minuscul totuși în infinitul universului... – aceste gânduri dramatice pornind de la simpla contemplare a câtorva bujori ce se scuturau, sub vaza în care se aflau născându-se o formă nouă, imprevizibilă, din când în când modificată, de o altă petală, de altele...

Singurătăți

Două singurătăți sunt ca și două picături de apă, dar mai ales ca două picături de sânge: când se întâlnesc și se ating – se contopesc, devenind o picătură, o singurătate mai mare, mai împovărătoare pentru fiecare din cei doi înglobați în singurătatea colectivă, cum ar veni…

…Cu toate că ar fi mai nimerit să asemănăm două singurătăți cu doi nori care, când se întâlnesc, se contopesc și – Tună, fulgeră! uriașa singurătate înspăimântătoare…

IRONIA DE LA BUCUREȘTI E MAI... IRONIE DECÂT CEA DE LA CHIȘINĂU?

 Într-un mai recent număr din „România literară” (13/ 2018), Gheorghe Grigurcu recenzează una din cărțile mele apărute acum 9 ani, „Ordine de zi, ordine de noapte”. Nu pot spune că nu mă încearcă ușorul sentiment de automăgulire că: uite, domnule, mai rezistă... (Sper că nu e un păcat prea mare...)

Numai că exegetul pornește oarecum de la parti-pris-uri care, referitoare la poezia din stânga Prutului, ar fi fost, poate (dar nici aici nu e sigur), oarecât îndreptățite până prin 1987-1988, nu și la cea scrisă deja după două decenii de la deschiderile libere spre zările lumii ale poeților de la Chișinău.

Exemplul vine chiar din capul recenziei amintite. Zice criticul: „...după cum remarcam și altădată, o trăsătură caracteristică a confraților dintre Prut și Nistru o constituie exprimarea ironică. E un mod de ripostă la condițiile istorice inicve, la precaritatea vieții (inclusiv culturale) de care au avut parte basarabenii, circumstanțe care le-au interzis adesea rostirea directă a nemulțumirilor și aspirațiilor legitime. Formă conotativă, ironia presupune un rafinament orientat”.

Ei bine, dacă referitor la ironia unui poet de la București (metropolă în care, de altfel,  exprimarea ironică e la ea acasă!) s-ar spune că ea, ironia, apare exact în contextul postmodern, chiar fiind aproape o condiție sine qua non a postmodernismului, în ce privește un autor din Interriverania specificul postmodernismului ca și cum nu ar fi unul... funcțional, nu ar ține de o manifestare firească a expresiei literare. S-ar crede (și se mai crede!) că, în Basarabia, ironia apare din cu totul alte motive decât cele general-umane sau general-românești. Sau... general-literare,e stetice. Oriunde în alte părți ale lumii, la baza ironiei stă postmodernismul, însă între Prut și Nistru, ironia, fie și una de bună calitate, chiar de... actualitate, este provocată, în continuare, de ușor de invocat parti-pris-uri la îndemână ca „mod de ripostă la condițiile istorice inicve, la precaritatea vieții (inclusiv culturale) de care au avut parte basarabenii, circumstanțe care le-au interzis adesea rostirea directă a nemulțumirilor și aspirațiilor legitim”.

Ei bine, însă poemele din volumul „Ordine de zi, ordine de noapte” nu au fost scrise într-un mediu și în circumstanțele de care spune criticul, ci în plină libertate, în plin spirit contemporan, postmodern, dacă vreți. Apoi, nici la București sau Iași, Cluj sau Timișoara etc., în respectivul retro-context, poeții nu au fost scutiți de „condiții istorice inctive”, de „precaritatea vieții (inclusiv culturale)”, de „circumstanțe care le-au interzis adesea rostirea directă a nemulțumirilor și aspirațiilor legitim”.

În acest caz, – pardon, de ce pe o parte de Prut ironia e una, pe cealaltă parte – e alta? Pentru că, pentru Chișinău, exegetul caută motivații socio-istorice, iar pentru București, în literatura scrisă în aceeași perioadă a lagărului socialist (comunist) operează cu motivații estetice. Eu unul mă îndoiesc de eficiența unor astfel de duble orientări, chiar dacă, la drept vorbind, ele nu deranjează... Ci doar cam dezorientează...