luni, 19 octombrie 2020

Leo BUTNARU - POEME RECENTE



 Entropică

 

Mă vizitează în vis

alteori în ședințe de spiritism (pe care

de altfel

nu le-am avut niciodată);

                                       pe scurt –

mă vizitează Buddha, Confucius, Mohamed

Newton, Einstein

sau, între primii trei și ceilalți doi, – Copernic

fiecare spunându-mi tot ce știe

însă de fiecare dată concluzia mea

e una și aceeași:

                          niciunul din ei nu știe  

cât știa Socrate

                         care

nu știa nimic.


Din preajma Araratului


Vetrele primarilor trăitori din Urartu

în prejma înzăpezitului Ararat

neamuri cu nasul artistic coroiat

leit clonțul bufniței

zisă pasărea înțelepciunii

în esențele ei biblio-armene

teritorii pe care și eu le străbat

întâlnind pe aici un antic necunoscut

chiar pe mine însumi în persoană.

 

Armenia!...

 

                   În minte mai am

românizarea minunatelor voroviri despre tine

aduse pe lume de Mandelștam

iar pe mine aici

la poalele muntelui pe care-a adăstat Noe

unde e-n dispute cu sine însuși pământul

mă duce gândul că lumea a ieșit cum a ieșit

și este cum este chiar din motivul

că la început a fost Cuvântul

și poate că, parțial, Araratul...

 

Demografică

 

Necruțătoare criză demografică – demono-

grafică...

              De

mai continuă cu același ritm depopularea țării

curând nu va mai fi nevoie de recensământ

ci de o simplă strigare a catalogului.

 

Dar nu se știe dacă

printre cei care vor răspunde la apel

vom fi și noi...

vineri, 9 octombrie 2020

COSMOGRAME

 


 

Pe cele mai proaste mâini 

Totul pare a se stinge – așa, într-un provizoriu asfințit-noapte de 8-12 ore, și numai poftele politicienilor se reaprind în periodicul apogeu devastator.

Nu mai e nimic de făcut. Dumnezeu ne-a lăsat pe cele mai proaste mâini din câte ar fi fost posibil. Ne potopesc miliardele de semnături pe care, nictemer, politicienii lumii (nu și luminilor) le pun pe fleacuri; iscăliturile lor cinice ca niște râme-blitz fecundate de limacșii decepției și stupefacției, încercate încă de mesopotamianul Ghilgameș – el singur sieși și Tigru și Eufrat(e) –, când șarpele apelor subterane îi fură lotusul nemuririi, mult mai a naibii fiind această eutanasie lent-iminentă a curviștiniei zise comunizmodemocrație (specific autohton), fecundată de politicieni impotenți împroprietăriți cu ce le poftește lipsa de inimă și blegismul generalizat – adică de stat.

Nu mai e nimic de făcut, de montat, când deja ochelarii de cal ai secretarului de partid al „democrației” pruto-nistrene, dar și bucureștene fac parte din craniul acestuia; ochelari concrescuți cu scheletul feței ciudat de nimicspunătoare.

Ce creier mic! – i-a alunecat în mandibulă – să fie mai scurtă distanța de la i(u)dee la limbă, de la sămânță seacă la trăncăneală.

Ei ne asigură coșul zilnic de inepții, încât multă lume pur și simplu își pierde pofta de mâncare, astfel economisind gologanii (golobanii) disprețului, înjurăturii urbane și sudălmii de cătun, de unde – de altfel – zilele acestea a venit un răvaș imperativ: „Faceți ceva cu ei!”

...Dar nu mai e nimic de făcut, decât această leșietică dorință de a-i avortovomita din text sau, poate, din simplisimele și – uneori – inocentele, defloratele cuvinte ale cubofuturiștilor lumii, peste care la Mănăstirea Căpriana (ce are deja de co-ctitor un mahăr comunist!) ar da cu mătăuzul bidinelei Picasso, dar mai abitir Dalí totuși.

 

Pseudo tratat filosofic 

1

Să presupunem că viața și nemurirea… Ba nu: să presupunem că Dumnezeu… Pardon –dar până acum ce am făcut?

Leo BUTNARU Între desen și amintiri. Un film de Constantin VACIU, 2020

joi, 1 octombrie 2020

DIN AVANGARDA LUMII

 

 Din poezia avangardei ruse

În traducerea lui Leo BUTNARU


Dmitri KRIUCIKOV                                          


              
(1887 – 1938)

 

În anul 1913 devine membru al „areopagului” Asociației Intuitive a Egofuturismului. A editat două cărți de versuri – „Netăcutul căzător” („Padun nemolcinîi”, 1913) și „Flori de gheață” (1914), precum și proclamația-poem „Coralul-preludiu” (1912). În perioada 1912-1916 publică frecvent versuri și articole în revistele și almanahurile futuriste și neofuturiste. (În principiu, spre deosebire de cubofuturiști, egofuturiștii se remarcau distinct prin caracterul asocial al scrisului, promovând individualismul, cerând abolirea rigorilor etice în artă.)

În pofida evidentei influențe a poeziei lui Igor Severianin, Dmitri Kriucikov era autorul cel mai „temperat” din asociație. Caracterul contradictoriu – tradiționalism-avangardism – a fost remarcat în recenziile semnate de I. Ehrenburg și V. Briusov.

În anul 1923 este arestat și condamnat la 10 ani de închisoare. După al doilea arest, în 1937, a fost împușcat. Reabilitat post-mortem ca jertfă a ororilor stalinismului.

 

 

PRIN ZĂPEZI

 

Din nou s-a răsturnat și împrăștiat

Pudriera care îți ia vederea

A unei aurite porumbițe cârlionțate!

Și iarăși, oboseala înfruntându-mi,

În înflăcărate-mpurpurări de-amurg

La scară-o să aștept îngândurat.

Peste mine prin pajiști azurii

Norii de ninsoare-n depărtare

Ajurul și-l plutesc în legănare...

Și-n înghețata, geroasa minunăție –

Ce scârțâit strident, ce freamăt tumultos!

Râul – stea scânteietoare.

Ziua-i ca o perlă mică,

Inima-i tare și precaută, –

Inimii a pierde nimica nu-i este dat.

Pudriera care îți ia vederea

A unei aurite porumbițe cârlionțate

Din nou s-a răsturnat, împrăștiat!

 

(1913

 

 

ÎN TOAMNĂ

 

Din nou sunt al tău, oraș al toamnei,

Am venit la tine de pe stânci polare,

Unde-i densă, tulbure aroma pinetului,

Unde-i de ne-îmblânzit talazul din zare.

 

Îmi place electricul tău refren,

Severul joc tresăltat al tramvaielor,

Al canalelor plescăit elegiac

Și coerenta vorbă-a înserărilor.

 

În suflet, precum tundre-acaparatoare,

S-au extins realități și vise ciudate,

Iar în inimă – contrare e; amintirile

Își răvășesc – păzea! – lumi împuținate.

 

Și până la crăpat de zori gata-s de a-ți bea

Purpurul sau azurul luminilor clare,

Până-ar fi să cad răpus de oboseală

În pădurea felinarelor cântătoare.

 

Că-ar fi aproape-o ninsoare scânteioasă

I se pare inimii – drept albă uvertură

Pe sub stelarul, radiosul râu

Ce umbrele ne joacă a caricatură.

 

(1913)

 

 

*   *  *

 

Tu ești îmbrăcată în rotondă de fulgi scânteioși.

Deja se duce și-al cincilea ceas. Seara-i sobră, tihnită.

Iar în depărtatul azur cineva risipi neglijent

Cioburi-mii de gheață dintr-o sfărâmată sită.

Imaginează-ți cum, noaptea, va luci dens-intens

Smaralde revărsate de al tăriilor ocean,

Cum plana-va pasărea cu ochii negrii,

Cu negre aripi, de-asemeni, – antic-eternul bâtlan.

Imaginează-ți cum se va-nălța ancestralul luminător

Din argintie raclă, cum și cât de calm, neauzit

Va da ocol tundrei, locașul ocrotindu-și

De ochi răi, de obide și cuvânt răstit.

Imaginează-ți cum, în noapte, cu văz friguros,

Tot mai mult se răcesc ghețari, acostând la Novaia zemlea*,

Precum copleși orfani, nomazi sinilii,

Plutitori, licăr de faruri ca și purtând.

Pe pervaz – plâns-ozor din lacrimi înghețate.

Ca și mine, capricios, el e stih care moare.

Tu treci în rotondă de fulgi scânteioși.

S-a dus ora cinci. Seara-i tihnită, se pare.

 

(1913)

_______ 

*Novaia zemlea (Pământul nou) – insulă în Oceanul Arctic.

 

 

Graal-ARELSKI/ Stefan Petrov   

(1888/89 – 1938?)

 

miercuri, 30 septembrie 2020

UN INTERVIU ÎN SERBIA



– Arseni Tarkovski, deseori numit ultimul poet al secolului de argint rus, scria că „poezia înseamnă cel mai puțin literatură. Ea e un mod de a trăi și de a muri”.

Pentru dumneavoastră, domnule Leo Butnaru, ce înseamnă poezia? Poetul moare sau devine nemuritor în versurile sale?

– A vorbi despre poezie în general, despre legăturile tale de destin cu ea, inevitabil apar oarece vibrații retorice, emotive, un stil aproape nefiresc, ai putea spune. Nu e nimic de făcut, totdeauna poezia a cerut jertfe frumoase și subtile... etern dăinuitoare! Iar la vârsta mea bineînțeles că deja nu mă mai pot imagina fără o contopire de destin cu poezia, fără o biografie personală a amândurora. Dacă e să vorbim de alter ego, al doilea eu al meu e chiar poezia. Noi ne-am plăsmuit, ne-am modelat, ne-am creat reciproc unul pe celălalt. Însă, cu părere de rău și ceva ironie, vorbind despre nemurire trebuie să punem surdina necesară. Să vă răspund cu un poem laconic:

omul e atât de neștiutor

omul e atât de hazliu

omul e atât de iresponsabil

încât poate spune orice

spre exemplu:

nemurire...

 

– Poate oare vocea poetică să rămână detașată de ceea ce interesează, îl frământă, uneori îl neliniștește pe emițătorul ei?

– Să ne amintim de mereu neobișnuita, inevitabil reluata, rediscutata formulă poezia pentru poezie. Poezia pură, autoreferențială, ca o decontaminare a limbajului de inevitabilul „praf” al cotidianului, o relaționare a cuvintelor în spațiul ermetic și sterilizat al conotațiilor loruși suficiente.  Poezia pură, sui generis despre sine, pentru sine, în sine, pe care, chipurile, n-ar atinge-o nimic concret din cele ce se întâmplă în lume, cu lumea, în istorie, societate etc. Însă eu unul cred că purtătorul, creatorul unei asemenea poezii... „aseptice” nu poate să rămână la o parte  de... el însuși, adică de ceea ce l-a preocupat, de cum a trăit, a gândit, s-a neliniștit sau s-a bucurat chiar în timpul ce crea acea poezie pentru poezie. În sensul cât mai îngust al cuvântului (adecvat în cazul exemplului nostru), pe autor îl interesa, îl preocupa, îl mobiliza, îl punea la muncă tocmai „extrem de  pura” poezie pentru poezie. Deci, în numele ei și împreună cu ea poetul și-a creat arta, dar și propriul destin. Și noi suntem siguri că de dragul ideilor sale a cugetat, a filosofat, a suferit, și-a pus și a rezolvat probleme estetice. Prin urmare, ca să revenim la întrebare, poetul nicidecum nu a putut să rămână detașat de ceea ce era... mobilizat, orientat sau... dezorientat, de căutări și de micile-i sau mai marile-i realizări ce-i creau bucurii, satisfacții pe potrivă. Nimeni nu poate fi absolut... paralel cu lumea, să facă ceva fără să se implice... pe sine; nici chiar zeii rațiunii reci, pure, „privați” de sentimente. Ce e viu e predestinat implicat. Chiar în sine ca dar și modalitate de a fi viu. De care nu se poate detașa. Pur și simplu poezia le permite în chip diferit poeților... să nu rămână detașați, inclusiv de ei înșiși.

Poate oare poezia să se asemene rugăciunii, reculegerii?