20160826

UNUL DINTRE CEI MAI RADICALI AVANGARDIŞTI





Aleksei Krucionîh   
  (1886 – 1869)

În anul 1912, în poezia rusă se naşte (e născut!) un monstruleţ – de/din cuvinte, fireşte, – fiară nespus de „agresivă”, ce trezeşte-aţâţă-provoacă cele mai diverse reacţii, într-un diapazon cuprins între nedumerire şi blestem, curiozitate şi aprobare admirativă, în toate astea însă dominând confuzia, ca amestec de stupefacţie şi estetică, entuziasm revoluţionar (în artă) şi derută, perspective (parcă) şi totală absenţă a acestora... Monstruleţul, fiara suna-„urla” astfel:

Dâr bul şcil
ubeşciur
skum
vî so bu
r l ez –

fiinţă de cuvinte născută-semnată-„asmuţată” de Aleksei Eliseevici Krucionîh, ca ieri învăţător de provincie, născut, în februarie 1886, în satul Olevka din gubernia Herson, într-o familie de ţărani, absolvent al Şcolii de Arte din Odessa. În foarte scurt timp, s-a dovedit că monstruleţul-fiara de cuvinte sau, în aceeaşi măsură, din... anticuvinte (poate că şi: antecuvinte – ca pre-cuvinte) nu e unul/una ce încolţeşte, sfâşie, dărâmă, chiar otrăveşte, ziceau unii, ca scorpionul sau vipera, ci – din contră – ar avea incontestabile calităţi de ctitor, deoarece tocmai cu Dâr bul şcil se consideră a fi fost lansat un nou limbaj, zis transraţional (transmental), în originalul albiei sale ruseşti numit  zaumnaia reci sau, mai simplu, zaum’.
Până la acel an de (diz)graţie, Aleksei Krucionîh participase la activitatea unor cercuri marxiste, în 1905 fiind arestat pentru păstrarea literaturii ilegale (...faţă de care, peste 7 ani,  mica şi ne-tandra sa  fiară de cuvinte avea să se dovedească incomparabil mai periculoasă!). În acea perioadă, face cunoştinţă cu David Burliuk, nume celebru de reformator în arta plastică rusească, deloc mai puţin dotat şi cu har literar, supranumit Tatăl futurismului rus. În toamna anului 1907, fostul învăţător de gimnaziu se stabileşte la Moscova, unde participă la expoziţia de pictură „Impresioniştii”, urmată de o alta, „Cununa”, la Herson, de aici încolo colaborând la revista „Budilnik” (Deşteptătorul) şi alte publicaţii periodice. Începând cu anul 1910, Krucionîh este unul dintre protagoniştii grupului „Ghileea” (în traducere din greaca veche – silvana/ păduroasa, precum se numise o regiune din Sciţia). În fruntea grupului se afla David Burliuk, colegii săi mai fiind Velimir Hlebnikov, Benedikt Livşiţ, Elena Guro, Vasili Kamenski, Vladimir Maiakovski ş.a. De fapt, „Ghileea” a fost întâia şi cea mai radicală grupare a (cubo)futurismului rus, în cadrul căreia este  lansat celebrul manifest scandalos O palmă dată gustului public.
În timpul comunismului, creaţia lui Aleksei Krucionîh serveşte doar de ilustraţie a undergoud-ului epocii staliniste. În anonimat, sărac şi uitat de lume, avangardistul se preocupă de studierea şi clasificarea noii arte, parc ă deja – cea de ieri deja. Cel care fusese unul din fondatorii esteticii cubofuturismului se vede nevoit să-şi vândă volumele dactilografiate şi portretele scriitorilor pe care le elaborase în mai depărtatele sau mai recentele odinioare. Precum scria V. Sosiura, Krucionîh fusese „un dandi din primul deceniu, pictor, artist, poligrafist... Nu şi-a pătat mâinile cu salam. Onorarii nu a avut începând cu anul 1917 (şi până la!...). A editat pe cont propriu 124 de cărţi. Autor al libretului primei opere art,-fut,-şi pop. Trăia numai cu pâine şi apă. Estet! Unicul poet din istoria literaturii care şi-a elaborat el însuşi toate cărţile, manual”.



 

MOARTEA ARTISTULUI


deprinzându-mă cu-orice necuviinţe
eu însumi le căutam ziua cu lumânarea
dar vai! s-a dus moda la nesăbuinţe
neuitându-le însă – n-am alinare!

şi ţintind cu privirea necorporala fantomă
zisei încet, dar ardent, ca raza de fulgere:
lumea nu pare-a trezi  poftă de vomă –
                             şi căzui cu botu-n canalul de scurgere
                             
                              (1913)


DIN SAHARA ÎN AMERICA

Cinci suntem cine ar vrea să ne numere? Cinci
năsosascuţiţiîncomaţi cu braţe negre se vede clar fiecare
având câte cinci ucenici ce stau cu urechile ciulite ascultă
periem ca şi cum am şopti din greşeală
când păşeam pe zgârie-nori
săream uşor de la primul
până la ultimul
celor ce cred nu le e jale de un argint
aruncaţi-l şi noi tronând
ne tot adâncim după pahare
se-mprăştie buclele
lovii cu securea
marea adie în continuare
pocale scumpe sunt aruncate-n undele ei
crânguri bărbierite
şi ştiţi cine le...vă daţi seama?
Strâmboumili groteşti-din-grotă câini
din colţuri şi cu colţi şi cinci-şase capete
simple nu vor rezista ce beau tihnit
semilumină a nopţii e friguros să priveşti
în negrogalerii noi nu suntem
noi suntem aruncaţi la marginea lumii
vedem după steiuri mergem la biserică
să spunem vorbe deocheate
când câinii pleacă le rămâne gheara
smocuri de blană stau împrăştiate oriunde
tremurânde acele semne n-au cum să le găurească
nici peştele nici muntele
câinii latră la copaci păsările le atacă boturile deschise
dulăii încrâncenaţi între arbori norii zboară în
partea opusă câinii cască suntem liniştiţi
nimeni nu ne spânzură nu se spânzură
ci doar ca prin ceaţă coboară gloanţele înţeapă
şi scapă o iau aiurea iar noi aşteptăm
îmbrăcaţi gloanţele de-ar fi sfâşiate
de-ar face pentru burtă
clătite nu încap sunt sprintene
nimeni nu ştie
cum s-ar înşela când oamenii au scrisul la fel
şi scuipat-am eu în nasul ticăloşiei şi ea cabră
şi râgâi iar eu mai fleşcăit ca ciuperca murată
stăteam în faţa ei căzând cu capul
şi mi se arătă aerul ameţitor cu îndrăzneală
îmi desenează urechile
unde mai pui că şi scrumbiile îmi atârnă de umeri
iar la mijlocul frunţii
cuvântă o bătrână tânără
şi atunci
pe noi cinci ne vor aşeza pe o piatră
şi noi vom forţa scărpinările dintre
planetele ce se văd printre fostele frunze
ni se deschide ochilor prăpastia
şi ni se pare că am putea cădea în ea fără veşminte
urechile noastre sensibile aud chiar cum a fontă scârţâie dogit
planeta că negruviermele ascute cifrele
noi pătrundem în absurditatea neînţelepţilor şi
când din găuri praful zboară şi ne deşteptăm spre peşteră
cea vajnică veni să-i viziteze pe cei arşi
regina fecioarelor putină
cu slănină pe umăr braţele se încrucişară barza vajnică chemă
şoimii slavonităţii peşti roşii alungiţi
mişcarea reginei se schimbă alta începea deja
însă ambele sunt drepte şi scrum gri praful acoperiră drumul
şi oasele arse se mişcaseră semnele sunt adunate de câini
perlele ochilor ei păstrează şi braţele ascunde-vor piatra
piatra neagră trăsăturile mahărei despre care
se sfărâmaseră multe vânturi
noi într-o parte
amar e ovăzul nostru nu suntem iubiţi de
ochii cabalini ai reginei fecioare
dar câţi au tot rugat au ars jertfe
dacă nu lângă ea apoi lângă casă stau încovoiaţi
uscându-ne pe neobservate bi-bin şuierară
coarnele despicătura
străluciră trebuie ucis
izbucni în râs cuţitul căzu reteză picioarele
doar taie dulăii strănută
nevinovatul
e-e zeul
ceştile se mişcă osul oasele concreşte-vor întărindu-se?
Oase trup palisadă coastă ieşită-n afară
precum cuiul iarbă peste taur
amuţiră şi sprijini sug suc oasele toţi noi
ne uscăm
înmulţeşte piatra brută
pădurea tot copaci greu de marcat graniţele
capetele când sunt mici şi mai mult se pare
mai puţin bolnave
topazul e fumuriu nu e ignifug
apare un peşte chinuit strigă salvaţi Roma
se va îneca din nou
ştersu-s-au numele de pe scoarţa copacilor
vom creşte ca iarba pe cerbice de taur
toate bogăţiile ei sunt la noi
n-am devenit mai bogaţi
şi perla mi-i va încălzi trupul ce slăbeşte
şi mâinele nu-i vor albi
dulăii nu ne vor găsi chiar de stau pe burtă la pândă
în iarbă
şerpuiesc
se adună oasele
baie fierbinte
nu îndrăznesc câinii
se rotesc în jurul cozilor
tulpinile au încremenit
când eu îmi luai avânt să înalţ
acutoinsulele afinelor
m-au primit
dulăii nu ne zăpsesc nu vor schelălăi din nou jalnic
vor întinde gâturile şi aruncându-se la pământ
se aştern lui adulmecă
cu capul se mănâncă
începe să bureze
topazul e greu de deosebit de olmaz
creierul şarpelui e de leac
capetele noastre pleşuveau când eram bătrâni
trupurile ne încăpeau în firul de praf
os de mamut sub coajă de tei topită
dacă ne vindecă
şi lipitu-ne-am noi palmele de os şi ochii
înmărmureau
pădurea deveni ca ţepele
fluturară batiste
şi câinii noştri şi-au pierdut simţul amirosirii în vânt
totul fu acoperit de un grilaj
bărbaţii îşi salvară bărbile
îmbrăcară pe mustăţi pleoştite pe oală
sub bărbia câinelui bălos
se culcă obosit
furtuna-i departe
ceată de vânătorese vesele
eu venii de aiurea
la câinele meu
lângă casă – ţeapă-naltă
aşa şi se cere în harţă
în chiţimie ploşniţele înţeapă des
şi prafu-i până la cer
dar sunt fericit de puţin
chiar de-i alb în jur
chiar de aud mişcarea bolţilor...
roată grea...
dar mi-am strâns botul –
tu naibă! nu câine...
e cald cu smolitul alături
rumeg piele
dar sare mi-ar mai trebui
să-mi frăgezesc gâtul
ţin minte cum mă băteau
pentru prietenia cu tine
dar risipitu-s-au relele
peste noi o casă povârnită
ca santinelele
bat cărăbuşii
odinioară cum mai tresăreau
simţind împunsăturile
picioarele mi-au ajuns la grindă
dincolo de ea vibrează cântecul
mult alean zadarnic e-acolo
însă mie nu mi-i strâmt de loc
toată vesela noastră
o ceaşcă goală
nu apasă pe dedesubt
o hârtie albastră
împreună cu amicul ne-am încovrigit
e greu de respirat
a te întoarce pe cealaltă parte – mare problemă
gâtlejul se culcă peste mine
dinţii mei fără-ncetare
pielea mi-i destul de tare –
mă mănâncă spatele cu buzele
apeşi pe scândură ploşniţa
...colo în ungher spânzură o furculiţă...
nu trebuie să te rod –
când vom da de pleşuvie
vom coborî...
ce vise mi se mai arată
curând mă voi însănătoşi atunci
voi prinde a goni iepurii
barba nu-mi va atârna-ţurţure
şi mă voi zvânta cu sare
întărindu-mă cu smoală
însă spulberat de praf
nu voi mai cerca visare...

 (1913)

20160821

ÎN VECINĂTATEA AVANGARDIŞTILOR




CÂNTECELE TUNGUZILOR DIN BAZINUL AMURULUI

I

Fruntea ta – lasă-mă să o înfăş ca o bandă frontală!
Mă gudur alintat, precum cercelul prelung se gudură-alintă lângă obrazul smead.

Te voi strânge ca un pieptar cusut meşteşugit cu mărgele albe, sinilii şi negre;

Mă voi lipi de tine ca un şorţ din crepdeşin chinezesc înflorat;

Cu acest brâu lat dimpreună pieptul să ţi-l încingem;

La şorţul tău să fiu de brelocuri zângănitoare,
când tu atingi grăbită pânza iurtei,
îndepărtându-te cu paşi uşori şi repezi, –
Fă-mă breloc zângănitor la şorţul tău!

II

Ţie – celei cu frumoasele icre ale picioarelor! – îţi doresc coapsele,
Cum aş mai zbura întru-ntâmpinarea ta
Şi cu acest braţ încordat să te cuprind şi să te sărut, să te tot sărut…
Te-aş înconjura cu iubirea, cum cu plasă-i înconjurat negrul sobol,
Ca o plasă cu clopoţei de aramă cu care-i înconjurat scumpul sobol, –
Te-aş înconjura cu dragostea şi fericirea.

(1921)


NEOLITIC

(epoca pietrei şlefuite)

Les Hommes de cette èpoque sont des dolichocèpales…
       Ch. Debierre, „L’Homme avant l’histoire”. P. 1888, p. 178.

Din nou cleştele disperării
Îmi striveşte tâmplele.
Nu văd dimineaţa înflăcăratelor sultănele
Şi nicidecum nu mă-mbată primăvăratice iele.

Prisma are atâta nevoie de confortul gotic,
Rămâne fidel zăvorul ruginit.
Vieţile în neolitic sunt triste
În triunghiul nasului turtit.

O, adânc întristate dolicocefale!
Eu sunt ultimul vostru strigăt gelos,
Şi, înclinându-mă, sărut în negre ovale
Un chip lat şi fălcos.

Să uităm suliţele de piatră
Şi fumul focurilor de rugă ce înălţaţi.
Noaptea, în peşteri, încântate gemete de muieri
Şi plânsetul copiilor speriaţi.

Acum holbaţi orbitele coşmareşti,
Căscând gurile ştirbe, jimbate,
Însă nopţile, ştiu, voi visaţi
Bucăţi de nefrit, însângerate.

O, adânc întristate dolicocefale!
Eu vă sunt ultimul semănat.
Dimineaţa avară, în pirostii, din munţi
Adună opalul mort, împrăştiat.

(1921)

20160818

ISTORIA PATRIOTULUI RUS



Igor IARKEVICI*

ISTORIA PATRIOTULUI RUS

Traducere de Leo BUTNARU

Ruşii nu sunt iubiţi. Ruşii niciodată nu au fost iubiţi. Ruşii nu vor fi iubiţi în vecii vecilor. Pentru asta există destule motive. Înşişi ruşii se fac vinovaţi de atare situaţie. Ruşii fac totul, pentru ca să nu fie iubiţi – ruşii îl aleg pentru un al treilea mandat la rând pe Putin, ruşii joacă prost fotbal şi cântă anost şlagărele de estradă, iar când salută, nu sunt bucuroşi de cei cu care se salută, – când spun „Bună ziua”, ruşii nu privesc în ochii omului, ci se uită oarecum pieziş, aiurea. Unde mai pui că ruşii au gropi de gunoi la fiecare colţ. Fireşte, după toate astea nu se poate crede că ruşii ar putea fi simpatizaţi, ca să nu mai zicem de a fi iubiţi.
Igor Iarkevici
Plus că, din punct de vedere strategic, ruşii nu-l folosesc corect pe Dostoievski. Ruşii consideră cu Dostoievski trebui impus tuturor celor, care se trag spre Rusia. Chipurile, după ce-l cunosc pe Dostoievski, dânşii nu vor mai putea să nu iubească Rusia. Numai că în realitate totul e viceversa. După ce-l cunosc pe Dostoievski, toţi cei care se trăgeau, deja nu se mai trag spre Rusia.
Rusia şi ruşii sunt înjuraţi de toată lumea. Faţă de ruşi mereu sunt înaintate pretenţii şi revendicări. Ba că ruşii au o expresie a feţii, după care nu ştii la ce să te aştepţi, – sau că ruşii ar fi în stare să dea cu toporul, precum Raskolnikov, sau ar putea începe să-ţi vorbească despre ceva spiritual, precum academicianul Saharov sau preotul Kuraev1. De parcă de la ceilalţi, s-ar zice, ştii de la ce te poţi aştepta. Nu, de asemenea nu se ştie. Ba că ruşii beau de usucă. De parcă ceilalţi nu beau mult! Beau şi ei destul. Însă ruşii beau mult nu de aia că ar vrea să bea mult, ci din motivul că ei au o sumedenie de temeiuri din care trebuie să bea. Pe când alţii nu au astfel de temeiuri. Iar ruşii le au.
Ba ruşii sunt certaţi că l-ar fi băgat la mititica pe Hodorkovski. Numai că asta a ieşit întâmplător. Şi cu duduiţele alea din enervantul ansamblu „Pussy Riot”2 tot întâmplător a ieşit, deloc intenţionat. Dar cine, mă rog, nu bagă pe cineva întâmplător la pârnaie? Toţi bagă. Numai că pretenţiile sunt din nou adresate numai şi numai ruşilor.
Ba că ruşii sunt leneşi şi lucrează puţin. De ce puţin? Ruşii lucrează mult. Pe când alţii, spre exemplu panda, – nu lucrează deloc. Şi nimeni nu le impută nimic, ci, din contră, toţi mor de dorul urşilor panda, visând să se fotografieze pe fundalul neamului ăsta de mamifere exotice. Pe când pe fundalul ruşilor nu are nimeni chef să se fotografieze. Chiar dacă ruşii muncesc cu mult mai mult decât panda.
Ba că ruşii îl aleg preşedinte pe unul şi acelaşi Putin. Numai că ruşii de fapt nu ţin atât de tare la Putin. Pur şi simplu deocamdată nu au pe un altul mai bun decât Putin. De cum va apărea vreunul, fiţi siguri că-l vor alege neamânat.
Ruşii s-au obişnuit că sunt înjuraţi. Şi deja de multă vreme nu mai atrag atenţia la aşa ceva. Numai de ar plăti bani pentru petrol şi gaz, încolo, treaba lor, înjură-ne.
E drept, cu aşa ceva nu s-a obişnuit patriotul rus. Patriotului rus îi este neplăcut să audă cum e înjurată Rusia. Rusia a câştigat războiul. Rusia a scris „Evgheni Oneghin”. Rusia a filmat „Andrei Rubliov”. Rusia a inventat vodca şi tot ce se mai află în jurul ei – pâinea neagră, stacana şlefuită în faţete şi halucinaţia rusească dusă până la delirium tremens. Pentru toate astea Rusiei ar trebui să i se ierte belele care i se reproşează – mirosul urât din gură, Putin şi gropile de gunoi de pe la toate colţurile.
Argumentele patriotului în apărarea Rusiei sunt destul de banale, însă îndreptăţite – Rusia a salvat lumea de tătaro-mongoli, de fascişti, de scriitorii ruşi şi de Stas Mihailov3. Rusia a atras asupra sa loviturile lor. Cum ar fi fost, dacă tătaro-mongolii ajungeau până dincolo de Europa? Însă iată că nu, nu au depăşit limitele, nu a ajuns, nu au trecut, nu au ocupat. Pentru că Rusia i-a luat pe toţi, dizolvându-i în sine.

20160808

UNUL DIN AVANGARDIŞTII POEZIEI RUSE






S-a născut la Petersburg într-o familie de evrei rusificată, tatăl său fiind medic în anatomia patologică, doctor în medicină. Bunicul pe linie maternă, şi el medic de renume, era fiul unui rabin din Chişinău. În anul, împreună cu mama, emigrează la Paris. Din 1921, participă la întrunirile „Camerei poeţilor”, sub egida căreia îşi publică prima carte, „Haita celor fideli”, în care se resimte influenţa akmeistului Nikolai Gumiliov. În perioada 1923-1924, face parte din grupul „Peste” („Через”), unul din protagoniştii căruia era avangardistul radical Ilya Zdanevici. A mai fost membru altor câteva asociaţii ale scriitorilor ruşi emigranţi. A lucrat contabil la o companie chimică, patronul căreia era unchiul său.
A mai editat cărţile de poezie „Devotament” (1925), „Jeluire şi triumf” (1939), „Veste” (1957) şi „Inima” (1965). Unele din poemele sale au intrat în antologia „Ancora”, realizată de G. Adamovici şi M. Kantor (1936).
În 1946, a solicitat cetăţenie sovietică. Nu cu mult înainte de moarte, trece la budism.



PETERSBURGUL MEU

Petersburgul meu, cunoscute-mi sunt cocioabele,
Putoarea măruntaielor tale în putrefacţie –
Mai dragi sufletului, decât poveştile înţelepţilor.

Cu lumina felinarelor albăstrui
Mi-ai alinat sufletul.
La ropotul de potcoave, prin ninsoare, prin ploaie,
Răspundea ţocăit pe scări de la intrare
Ce-auzul mângâia.
În ritmurile lor speranţa era fremătătoare.

1913


ÎN MEMORIA LUI ALEKSANDR BLOK

Pocalul s-a spart.
Buzele necunoscutei sunt vopsite.
Şi brusc se sting luminile
În oglinzile neliniştite.

Calea laptelui s-a scurs. Gerul
A ars aburii de vin. Zăpada nopţii
A învăluit oraşul atât de trist.
Întinsul stepelor se extinse-n spaţii.

În cerul groaznic – fulguraţii aprinse,
Orbesc ochii. Stinsă pară.
O iapă dementă bate cu copitele
Ca-ntr-o tobă tătară.

1921


AUTOBIOGRAFIE
(versuri fără metrică)

Lui Serghei Şarşun

M-am născut la Petersburg.
Am fost prins de serviciul militar (dar nu voluntar,
ci prin recrutare obligatorie).
Sunt fricos, aproape neinteresant.
Nu mă bucur de succes.
Mă gândesc ca, pentru ameliorarea sănătăţii,
să înghit untură de peşte.

I.1924


DISCUŢIA AUTORULUI CU SINE ÎNSUŞI

Precum prorocul însingurat în suferinţă,
Încântat, însă neajutorat, în faţa sa
Îşi imaginează tineri perfecţi întru ideal,
Astfel şi tu, Aleksandr, enumeri
Nume pluricomplicate, la hurtă
Încredinţându-le versurilor.

Eu o doresc atât de mult, o visez,
Vreau dragostea mea să-i încredinţez.

Şi bălmăjeşti şi bombăneşti. O fi adevărată
A vieţii astea sălbatică garoafă?
Dar ajunge. Vântului: ga-fa!
Deci tu – nu-i aşa? – cheamă-l pe Aleksandr.

Gust sărat. Chiar dacă nu-ţi mai aminteşti.
Parcă-a fost să fie? Vezi, nu vezi.
Poate, vântul. Singuratic! Ţine minte:
Vei ieşi la drum de unul singur.
Eu sunt asemenea fiarelor virgine.
Şi cred neabătut în dragostea ta.

II.1924


*      *      *

Corifeul apare-n faţa corului.
Bucurie, fraţilor! Daţi drumul imnului.
Se scutură foşnetul discuţiilor.
În şir dublu, lucesc dinţii solistului.

20160807

LOCAL PENTRU POEME



Între două măşti

Poezia nu mă lasă să-mi întrevăd viitorul.
La ce bun zice să te vezi cum te stingi
sau doamne fereşte chiar mort?
Ce plăcere să-ţi vezi masca mortuară
secondată de ultimul ort?

…Azi
la oglindă
în faptul dimineţii
m-am surprins că mă bărbieresc cu mare atenţie
de parcă nu care cumva de pe obraji
să-mi răzuiesc şi poezia – această
străvezie mască a vieţii…


Karaoke de Dobrogea

În Babadag
turnul geamiei îşi zice vechiul karaoke de muezin.

Îmi amintesc de McLuhan:
mediul este mesajul…


Îngăduitor

Dumnezeu e atât de îngăduitor, încât
îi iartă până şi pe cei care îi rostesc
sau îi scriu numele cu greşeli.
                                              În genere
Dumnezeu nu se amestecă în chestia asta
cu scrisul – la o adică
Atoatecreatorul nu e un învăţător zelos de clase primare
care
serile
corectează teancuri de caiete.

Şi nici consilierii Săi nu se întâmplă să spună
să zicem
despre poeţi sau prozatori:
– Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce scriu!


Senzaţie sănătoasă în lumea bolnavă

Chiar în această lume
pe care unii
inclusiv filosofi
o consideră bolnavă
poţi trăi liniştitoarea senzaţie de imensitate
dublată de senzaţia că – uite
stai tu aşa
relaxat în imensitate
şi priveşti atent
foarte atent cum
timpul le vindecă pe toate…


Finalul inexistent

Ce uriaşă deosebire între lacul lebedelor – şi lebedele lacului!...

Ca între balet – şi tigaie
ca între balerina primadonă – şi friptura şătrarilor
ca între puci – şi spaţiile ex-sovietice…

Într-adevăr
ce delimitări de adevăruri între lacul lebedelor –  şi lebedele lacului
deosebire mai uriaşă decât
între acarul Păun – şi poetul Galaicu-Păun
între ei doi – şi o pereche de păuni ce procreează frumuseţi iluzorii
(îţi poţi imagina până şi ouă de păună încondeiate la Paşte
pentru că de ce ar fi doar Paştele cailor
nu şi Paştele păunilor?...)

Ce diferenţe uriaşe între diferenţele dintre lucruri
fiinţe
şi arta care pot – sau nu pot deveni artă
pentru a confirma fantastica diferenţă dintre poem
lacul lebedelor – lebedele lacului – balet – tigaie – primadonă –
puci – ex-URSS – acar – poet în carne şi oase –
ouă – Paşte –… şi acest final atât de diferit de
alte o mie şi unu finaluri ale acestui poem deosebit chiar de el însuşi –
ca oaia – de miel
încât îţi vine să cânţi: unde te duci tu mielule
unde te duci tu poemule?...

Ca să auzi aproape optimistul răspuns:
                                                              Spre
inexistentul final mergem domnule…


O, nu, nu!

Concurs Miss World.
Parcă – adevărat, frumoase, – sute de fiice ale Irodiadei,
în juriu – Irod.

O, nu, nu,
nu atare frumuseţe va salva lumea!


Recitind Gogol

Serile
în cătunul de lângă Dikanka
ici-colo pe la porţi
în bătaia craiului nou
de la slănina cinei
lucesc feeric buzele duduilor
şi feciorilor.

De altfel
ca şi prin Transilvania…


Alarmă aeriană

Nu este exclus că
dacă azi
din cer ar cădea, abundent, mană
cineva ar declanşa alarma aeriană…


Realitatea de facto

Ar reieşi că
predestinat
realitatea e ceva comun – o fenomenologie
un teritoriu ceva.

Însă nu e chiar aşa
adică realitatea nu e ceva comun
odată ce oarecine o mai drege cu un vis
o tămâiază cu marijuana
o diluează cu o iluzie
cu ceva subconştient
cu o pală de irealitate…

Iar cu adevărat complicat e când
în această realitate
ce ar trebui să fie – predestinat – comună
unul intervine cu ceva filosofie
altul cu poezie
ca şi cum personalizând-o
ba chiar – pardon – privatizând-o…