duminică, 25 octombrie 2020
luni, 19 octombrie 2020
Leo BUTNARU - POEME RECENTE
Mă vizitează în vis
alteori în ședințe
de spiritism (pe care
de altfel
nu le-am avut
niciodată);
pe scurt
–
mă vizitează
Buddha, Confucius, Mohamed
Newton, Einstein
sau, între primii
trei și ceilalți doi, – Copernic
fiecare spunându-mi
tot ce știe
însă de fiecare
dată concluzia mea
e una și aceeași:
niciunul din ei nu
știe
cât știa Socrate
care
nu știa nimic.
Din preajma Araratului
Vetrele primarilor
trăitori din Urartu
în prejma
înzăpezitului Ararat
neamuri cu nasul
artistic coroiat
leit clonțul
bufniței
zisă pasărea
înțelepciunii
în esențele ei
biblio-armene
teritorii pe care
și eu le străbat
întâlnind pe aici
un antic necunoscut
chiar pe mine
însumi în persoană.
Armenia!...
În minte mai am
românizarea
minunatelor voroviri despre tine
aduse pe lume de
Mandelștam
iar pe mine aici
la poalele muntelui
pe care-a adăstat Noe
unde e-n dispute cu
sine însuși pământul
mă duce gândul că
lumea a ieșit cum a ieșit
și este cum este
chiar din motivul
că la început a
fost Cuvântul
și poate că,
parțial, Araratul...
Demografică
Necruțătoare criză demografică – demono-
grafică...
De
mai continuă cu același ritm depopularea țării
curând nu va mai fi nevoie de recensământ
ci de o simplă strigare a catalogului.
Dar nu se știe dacă
printre cei care vor răspunde la apel
vom fi și noi...
vineri, 9 octombrie 2020
COSMOGRAME
Pe cele mai proaste mâini
Totul pare a se
stinge – așa, într-un provizoriu asfințit-noapte de 8-12 ore, și numai poftele
politicienilor se reaprind în periodicul apogeu devastator.
Nu mai e nimic de
făcut. Dumnezeu ne-a lăsat pe cele mai proaste mâini din câte ar fi fost
posibil. Ne potopesc miliardele de semnături pe care, nictemer, politicienii
lumii (nu și luminilor) le pun pe fleacuri; iscăliturile lor cinice ca niște
râme-blitz fecundate de limacșii decepției și stupefacției, încercate încă de
mesopotamianul Ghilgameș – el singur sieși și Tigru și Eufrat(e) –, când
șarpele apelor subterane îi fură lotusul nemuririi, mult mai a naibii fiind
această eutanasie lent-iminentă a curviștiniei zise comunizmodemocrație
(specific autohton), fecundată de politicieni impotenți împroprietăriți cu ce
le poftește lipsa de inimă și blegismul generalizat – adică de stat.
Nu mai e nimic de
făcut, de montat, când deja ochelarii de cal ai secretarului de partid al
„democrației” pruto-nistrene, dar și bucureștene fac parte din craniul
acestuia; ochelari concrescuți cu scheletul feței ciudat de nimicspunătoare.
Ce creier mic! –
i-a alunecat în mandibulă – să fie mai scurtă distanța de la i(u)dee la limbă,
de la sămânță seacă la trăncăneală.
Ei ne asigură
coșul zilnic de inepții, încât multă lume pur și simplu își pierde pofta de
mâncare, astfel economisind gologanii (golobanii) disprețului,
înjurăturii urbane și sudălmii de cătun, de unde – de altfel – zilele acestea a
venit un răvaș imperativ: „Faceți ceva cu ei!”
...Dar nu mai e
nimic de făcut, decât această leșietică dorință de a-i avortovomita din
text sau, poate, din simplisimele și – uneori – inocentele, defloratele cuvinte
ale cubofuturiștilor lumii, peste care la Mănăstirea Căpriana (ce are deja de
co-ctitor un mahăr comunist!) ar da cu mătăuzul bidinelei Picasso, dar mai
abitir Dalí totuși.
Pseudo tratat filosofic
1
Să presupunem că viața și nemurirea… Ba nu: să presupunem că Dumnezeu… Pardon –dar până acum ce am făcut?
luni, 5 octombrie 2020
joi, 1 octombrie 2020
DIN AVANGARDA LUMII
În traducerea lui Leo BUTNARU
(1887 – 1938)
În anul 1913
devine membru al „areopagului” Asociației Intuitive a Egofuturismului. A editat două cărți de versuri –
„Netăcutul căzător” („Padun
nemolcinîi”, 1913) și
„Flori de gheață” (1914), precum și proclamația-poem „Coralul-preludiu” (1912).
În perioada 1912-1916 publică frecvent versuri și articole în revistele și
almanahurile futuriste și neofuturiste. (În principiu, spre deosebire de
cubofuturiști, egofuturiștii
se remarcau distinct prin caracterul asocial al scrisului, promovând
individualismul, cerând abolirea rigorilor etice în artă.)
În pofida
evidentei influențe a poeziei lui Igor Severianin, Dmitri Kriucikov era autorul
cel mai „temperat” din asociație. Caracterul contradictoriu – tradiționalism-avangardism – a fost
remarcat în recenziile semnate de I. Ehrenburg și V. Briusov.
În anul 1923
este arestat și condamnat la 10 ani de închisoare. După al doilea arest, în
PRIN ZĂPEZI
Din nou s-a
răsturnat și împrăștiat
Pudriera care
îți ia vederea
A unei aurite
porumbițe cârlionțate!
Și iarăși,
oboseala înfruntându-mi,
În
înflăcărate-mpurpurări de-amurg
La scară-o să aștept îngândurat.
Peste mine prin
pajiști azurii
Norii de
ninsoare-n depărtare
Ajurul și-l
plutesc în legănare...
Și-n înghețata,
geroasa minunăție –
Ce scârțâit
strident, ce freamăt tumultos!
Râul – stea
scânteietoare.
Ziua-i ca o
perlă mică,
Inima-i tare și precaută, –
Inimii a pierde
nimica nu-i este dat.
Pudriera care
îți ia vederea
A unei aurite
porumbițe cârlionțate
Din nou s-a
răsturnat, împrăștiat!
(1913
ÎN TOAMNĂ
Din nou sunt al
tău, oraș al toamnei,
Am venit la
tine de pe stânci polare,
Unde-i densă,
tulbure aroma pinetului,
Unde-i de
ne-îmblânzit talazul din zare.
Îmi place
electricul tău refren,
Severul joc
tresăltat al tramvaielor,
Al canalelor
plescăit elegiac
Și coerenta
vorbă-a înserărilor.
În suflet,
precum tundre-acaparatoare,
S-au extins
realități și vise ciudate,
Iar în inimă –
contrare e; amintirile
Își răvășesc –
păzea! – lumi împuținate.
Și până la
crăpat de zori gata-s de a-ți bea
Purpurul sau
azurul luminilor clare,
Până-ar fi să
cad răpus de oboseală
În pădurea felinarelor cântătoare.
Că-ar fi
aproape-o ninsoare scânteioasă
I se pare
inimii – drept albă uvertură
Pe sub
stelarul, radiosul râu
Ce umbrele ne
joacă a caricatură.
(1913)
* * *
Tu ești
îmbrăcată în rotondă de fulgi scânteioși.
Deja se duce
și-al cincilea ceas.
Seara-i sobră, tihnită.
Iar în
depărtatul azur cineva risipi neglijent
Cioburi-mii de
gheață dintr-o sfărâmată sită.
Imaginează-ți
cum, noaptea, va luci dens-intens
Smaralde
revărsate de al tăriilor ocean,
Cum plana-va
pasărea cu ochii negrii,
Cu negre aripi,
de-asemeni, – antic-eternul bâtlan.
Imaginează-ți
cum se va-nălța ancestralul luminător
Din argintie
raclă, cum și cât de calm, neauzit
Va da ocol
tundrei, locașul ocrotindu-și
De ochi răi, de
obide și cuvânt
răstit.
Imaginează-ți
cum, în noapte, cu văz friguros,
Tot mai mult se
răcesc ghețari, acostând
Precum copleși
orfani, nomazi sinilii,
Plutitori,
licăr de faruri ca și purtând.
Pe pervaz –
plâns-ozor din lacrimi înghețate.
Ca și mine, capricios, el e stih
care moare.
Tu treci în
rotondă de fulgi scânteioși.
S-a dus ora
cinci. Seara-i tihnită, se pare.
(1913)
_______
*Novaia zemlea
(Pământul nou) – insulă în Oceanul Arctic.
Graal-ARELSKI/ Stefan Petrov
(1888/89 – 1938?)
miercuri, 30 septembrie 2020
UN INTERVIU ÎN SERBIA
–
Arseni Tarkovski, deseori numit ultimul poet al secolului de argint rus, scria
că „poezia înseamnă cel mai puțin literatură. Ea e un mod de a trăi și de a muri”.
Pentru
dumneavoastră, domnule Leo Butnaru, ce înseamnă poezia? Poetul moare sau devine
nemuritor în versurile sale?
– A vorbi despre poezie în general,
despre legăturile tale de destin cu ea, inevitabil apar oarece vibrații
retorice, emotive, un stil aproape nefiresc, ai putea spune. Nu e nimic de
făcut, totdeauna poezia a cerut jertfe frumoase și subtile... etern
dăinuitoare! Iar la vârsta mea bineînțeles că deja nu mă mai pot imagina fără o
contopire de destin cu poezia, fără o biografie personală a amândurora. Dacă e
să vorbim de alter ego, al doilea eu
al meu e chiar poezia. Noi ne-am plăsmuit, ne-am modelat, ne-am creat reciproc
unul pe celălalt. Însă, cu părere de rău și ceva ironie, vorbind despre
nemurire trebuie să punem surdina necesară. Să vă răspund cu un poem laconic:
omul e atât de neștiutor
omul e atât de hazliu
omul e atât de
iresponsabil
încât poate spune orice
spre exemplu:
nemurire...
–
Poate oare vocea poetică să rămână detașată de ceea ce interesează, îl
frământă, uneori îl neliniștește pe emițătorul ei?
– Să ne amintim de mereu neobișnuita,
inevitabil reluata, rediscutata formulă poezia
pentru poezie. Poezia pură, autoreferențială, ca o decontaminare a
limbajului de inevitabilul „praf” al cotidianului, o relaționare a cuvintelor
în spațiul ermetic și sterilizat al conotațiilor loruși suficiente. Poezia
pură, sui generis despre sine, pentru
sine, în sine, pe care, chipurile, n-ar atinge-o nimic concret din cele ce se
întâmplă în lume, cu lumea, în istorie, societate etc. Însă eu unul cred că
purtătorul, creatorul unei asemenea poezii... „aseptice” nu poate să rămână la o
parte de... el însuși, adică de ceea ce
l-a preocupat, de cum a trăit, a gândit, s-a neliniștit sau s-a bucurat chiar
în timpul ce crea acea poezie pentru poezie. În sensul cât mai îngust al
cuvântului (adecvat în cazul exemplului nostru), pe autor îl interesa, îl
preocupa, îl mobiliza, îl punea la muncă tocmai „extrem de pura” poezie pentru poezie. Deci, în numele
ei și împreună cu ea poetul și-a creat arta, dar și propriul destin. Și noi
suntem siguri că de dragul ideilor sale a cugetat, a filosofat, a suferit, și-a
pus și a rezolvat probleme estetice. Prin urmare, ca să revenim la întrebare,
poetul nicidecum nu a putut să rămână detașat de ceea ce era... mobilizat,
orientat sau... dezorientat, de căutări și de micile-i sau mai marile-i
realizări ce-i creau bucurii, satisfacții pe potrivă. Nimeni nu poate fi
absolut... paralel cu lumea, să facă ceva fără să se implice... pe sine; nici
chiar zeii rațiunii reci, pure, „privați” de sentimente. Ce e viu e predestinat
implicat. Chiar în sine ca dar și modalitate de a fi viu. De care nu se poate
detașa. Pur și simplu poezia le permite în chip diferit poeților... să nu
rămână detașați, inclusiv de ei înșiși.
– Poate
oare poezia să se asemene rugăciunii, reculegerii?
