O dată la zece bătăi în
poartă
Pe
când eram deja un înger destul de bătrân în vârstă (aici, eu dau textul mărturisirii mele, acestei, acelei istorioare în varianta ei de bruion,
cu unele emendaţii, tăieturi, cu mici imprecizii stilistice etc.), precum
prevede pravila legiuirile tăriilor cereşti, am fost şi eu, ca şi
cei din acelaşi contingent cu mine, transferat din împărăţia azurului briant în
partea azurului clarobscur, unde se hotărăşte destinul de mai departe al celor
care şi-au făcut stagiul serafic angelic activ. Îmi amintesc că, în
primele zile şi nopţi – ba nu, – doar în prima zi, deoarece acolo
aici e o ziuă continuă, permanentă, – ar reieşi că, de fapt, totul e,
otova, doar o primă zi-non-stop – deci, de cum am fost instalat la noul meu loc
de vieţuire, am rămas foarte uimit că, la bătăile în poartă, care răsunau din
vreme în vreme, ceilalţi fraţi aripaţi din parte clarobscură a azurului nostru
priveau, pe rând, prin vizorul ce dădea în lumea de dincolo şi, fără să deschidă,
se retrăgeau, tupilat, în adâncul curţii sau, pur şi simplu, se întindeau,
tăcând chitic, chiar lângă poartă. Bineînţeles, mă prinse curiozitatea şi chiar
l-am întrebat pe un frate întru cerească cetate ce înseamnă acest acel comportament, la care el îmi
răspunse în şoaptă, să nu audă cei care, din vreme în vreme, băteau în poartă:
–
Nu-ţi fă griji… sau, hai să zic, nu te teme: nu bate decât stafia vreunui biet om pământean sau poate marţian
rătăcit. Uneori, vreun sufletul care, se ştie, după ce purtătorul său se
isprăveşte, urcă la cer, – iar acest suflet se dovedeşte a fi atât de puternic,
încât, în propulsia energeticii sale (ce frate inteligent! – mi-am zis atunci,
când îl ascultam), este în stare să ridice şi o parte din materialitatea trupului
în care avusese azil, aducându-l încoace. Cele mai multe la porţile Domnului
ajung doar în stare de suflet pur, spirit sui
generis (aici eu am cutezat să-l întreb pe frate ce înseamnă ,,sui generis”
şi el mi-a explicat cu bunăvoinţă), însă unele din ele – e drept, foarte rar puţine, – reuşesc să rămână parţial incarnate
în spuza de materialitate a fostului lor trup. Anume acestea, sufletele
purtătoare de oarece materie, şi bat la poarta noastră.
…Explicaţiile
fratelui meu din azurul clarobscur au fost mult mai pe îndelete, astfel că eu
le voi rezuma: deci, la poarta rezervaţiei noastre noastră băteau doar sufletele ce se mai
menţineau în iluzia fantoma cât de cât materială a trupului din care au
urcat la cer, ele având şansa – dacă erau lăsate să intre – să se reîntrupeze
în înger. În cazul când vreun suflet uman, populând şi fantoma unei părţi din
materialitatea fostului său trup azil, are norocul să ajungă dincoace de
poartă, în curtea noastră, unul dintre noi, din îngerii pensionaţi mult
înaintaţi în vârstă este… ,,înmormântat”!
– Cele trei puncte de suspans, ,,ghilimelizarea” ghilimelele şi
semnul exclamării le-am utilizat anume pentru domniile voastre, eventualii
cititori pământeni, pentru a sugera că, de fapt, nu este vorba de o
înmormântare – înmormântare, în toată legea, ce survine în urma unui deces –
deces; în cazul nostru – decesul unul înger. Nu, vorba fiind că, odată ce un
suflet de om, care a reuşit să aducă în slăvile cereşti ceva din materialitatea
ex-trupului care i-a fost de lăcaş, – deci, odată ce un atare suflet se
îngereşte reuşeşte este lăsat să
treacă de poartă, ajungând în rezervaţia staniştea noastră de îngeri
foarte în vârstă, în scurtă vreme el însuşi devenind înger şi luând astfel
locul unuia dintre noi, acesta, înlocuitul, fiind ,,înmormântat” conform unui
codex aparte, care prevede coborârea sa, deja a ex-îngerului, pe pământ
şi a transformării sale în om. Adică, în curtea noastră, în azurul obscur clarobscur
de sub picioarele noastre săpăm o groapă şi, benevol-predestinat, fratele
nostru dezlocuit coboară în ea, iar noi îl acoperim cu azurul pe care
l-am scos din acel mormânt acea adâncitură, peste locul respectiv
rămânând, un timp, să plutească planeze fostul său nimb de lumină care
nu poate fi transferat jos, în lumea oamenilor. Iar de acolo în jos, cât i-i
unui înger aripat să ajungă pe Pământ? Aşa, un zbor bun, finalul căruia e demn
de atenţie: de cum îngerul ajunge cam la un metru distanţă de suprafaţa
pământului, aripile sale se… volatilizează, dispar, astfel că, de aici
încolo, fostul trăitor în ceruri redevine ajunge om simplu.
De
aceea şi se comportă – deja o fac şi eu la fel – fraţii-îngeri, precum v-am
povestit că se comportă, la auzul bătăilor în poarta cazărmilor
staniştii noastre din azurul clarobscur adumbrit, temându-se – de ce am
ascunde acest lucru? – că odată, cândva va fi dezlocuit de sufletul care ar
trece de poartă.
Cu
toate că, trebuie menţionat, oricâte suflete ar bate în poartă, oricâţi îngeri din
generaţia a treia, să zic, ar sta cu inima cât puricele pitiţi în
dosul porţii, dincoace, în stanişte, există parcă nişte reguli legi
stricte ale jocului schimbului. În această rocadă prin poartă
înger–suflet este respectată următorul principiu: oricâte suflete ar bate în
poartă, râvnind să intre în bivuacul staniştea noastră, şi oricâţi fraţi
aripaţi de-ai noştri ar fi înfricoşaţi, că ar cădea sub incidenţa
înlocuirii/ dezlocuirii, dinafară nu poate intra decât un singur suflet, iar în
afară nu iese decât un singur înger. Schimbul, înlocuirea la hurtă sunt
excluse. Procedura a fost gândită în perspectiva ca respectivul schimb să ţină
pe durata eternităţii. Bineînţeles, dacă pământul şi locuitorii săi, oamenii
get-beget şi ex-îngerii, ajunşi pământeni, vor exista o veşnicie, ceea ce,
de fapt este greu de presupus, chiar dacă, până în prezent, nimănui nu-i sunt
cunoscute planurile intenţiile
Atoatecreatorului… Dar se poate
presupune cu suficientă certitudine că ,,rocada” va dura destul de multă vreme.
Atenţie!
– chiar şi acum se aud bătăi în poartă…
Noi
privim prin vizor, ne pitim după poartă sau ne retragem în vârful degetelor în
adâncul curţii, tăcând chitic.
Scenariul
e deja cunoscut: sufletele cvasimateriale bat cât bat în poarta
staniştii, noi nu deschidem, după care ele se retrag, strigând:
–
Egoiştilor, fricoşilor o să revenim!
De
regulă, chiar aşa se şi întâmplă – unele din ele, care nu şi-au pierdut
speranţa, dar având şi ceva noroc, se reîntorc, bat din nou, aşteptându-şi,
râvnitor, şansa. Iar pentru unele, puţinele, şansa chiar apare. Pentru
că şi aici, în staniştea azurului adumbrit, este în vigoare legea marţială a decimaţiei din legiunile
romane: o dată la zece bătăi în poartă, noi suntem obligaţi să deschidem…
l.b.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu