UMBRA LUI DANIEL TURCEA ÎN SUEDIA
(Pagini de jurnal)
1
noiembrie 1998
Astăzi, am acordat un interviu pentru
televiziune (TVM), în care eram întrebat şi despre călătoria mea în Suedia. Nu
mai ţin minte ce am notat în blocnotes, dar aş dori să dau, en brève, o biografie de emigrant român,
pre nume Răzvan Turcea, stabilit la Stockholm încă din 1976. Este cumnatul domnului
Radu Lăzărescu, la care l-am şi întâlnit, de unde, împreună cu colegul Andrei Burac,
mergem şi la Răzvan ,
în casa lui gen vilă, cu două nivele, în care, în afară de stăpân, mai
locuieşte un pisoi uriaş. Dl Turcea abia îşi revine dintr-un şoc de adâncă
stupefacţie, în melanj cu nişte sentimente de dragoste, sau doar de obişnuinţă
„în doi”; în amestec cu o nemeritată
nostalgie pe care nu o poate nicidecum tăinui. Vorba e că, acum o lună
jumătate, i-a plecat de acasă soţia suedeză. De ce? Zice Răzvan: „Cu vreun an
în urmă, ea îmi propusese să mergem să ne stabilim în nordul ţării, de unde-şi
are obârşia. Eu am contestat acest plan, nevrând să schimb Stockholmul,
metropola, pe o depărtare ceva mai rece şi mai străină mie. Ea însă a tăcut, nu
a contestat contestaţia mea. Adică, nu ne-am certat, nu am insistat asupra
subiectului. Ei, suedezii, sunt firi închise. Şi iată că, într-o zi proastă,
venind seara acasă, găsesc bileţelul că dânsa se reîntoarce în nord, pe
meleagurile baştinei sale”. Bietul nostru român recunoaşte că a suferit mult,
ştiau de asta şi ceilalţi, rudele, prietenii. Zice Răzvan: „După mine, am tras
din ţară vreo 50 de rude”. Vila sa e într-un sector elitar, întrebată. Ar costa
cam la 250 de mii de dolari americani. Are o grădină, câţiva meri foarte
roditori. Însă, deja de câţiva ani, nu mai face ţuică din fructele adunate.
 |
| Dabiel Turcea |
Dar să o luăm de mai departe, de pe la
1972, când junele român Răzvan Turcea îşi cam făcea planuri să evadeze din
ţară. Cum, însă? Aha! Îi vine o idee. Mă întreabă:
– Ai auzit de ansamblul Căluşul?”
Eu:
– Da, Căluşarii”.
El:
– Nu de Căluşarii, ci de Căluşul
din Scorniceşti, în care evoluau doar rudele lui Ceauşescu. Ştiam că acest
colectiv este admis să meargă des peste hotare, să ne reprezinte. Cum să nu
aibă ei încredere în rudele secretarului general al PCR? Şi, ce-mi zic eu? –
Hai să mă transfer cu traiul la Scorniceşti. Asta şi fac. Vin în oraşul de
baştină al preşedintelui, mă angajez frumos şi serios la lucru, mă mai înscriu
şi în echipa pregătitoare de dansatori a Căluşului.
Mă căsătoresc, îmi cumpăr casă bună. Bună, căci – ce să-ţi spun? – am fost
până şi „şef la mături”. Adică, eram brigadier într-un atelier de legat mături.
Parcă, ai zice, muncă de jos, dar necesară pentru ţinta pe care o urmăream eu.
Aşadar, doi ani învăţ a dansa cât se
poate mai bine. Împreună cu soţia, deja dansăm în echipa de bază a Căluşului, însă când vine momentul, suntem
lăsaţi la Scorniceşti ,
nu suntem luaţi peste hotare. Odată însă, cel mai mare peste ansamblu zice că,
iată, unul dintre noi, eu sau soţia, mergem în turneu în Italia. Sigur, se
temeau să ne ia pe amândoi, să nu rămânem acolo. Eu mă dumiresc pe loc, ţinând
cont de planul pe care mi-l propusesem, şi unde fac oarecum abătut, a lehamite,
că pe mine nu mă interesează străinătatea, Italia, şi n-aş sfătui-o nici pe
soţia mea să se ducă, dar dacă, mă rog, ea vrea să plece – n-are decât. În
fine, pleacă soţia. Nu rămâne, adică, astfel că e bine şi frumos. Simt eu că
acţiunile încrederii faţă de noi cresc, dar nu sută la sută. Pentru că, în
preajma unui turneu în Austria, şefii noştri încă nu se hotărăsc – să ne ia pe
amândoi, pe mine şi pe soţie, sau doar pe unul dintre noi? Eu chiar îi spuneam
şefului: „Am vrea să ştim, dacă e să ne luăm merinde pentru unul sau pentru
doi”. Pentru că aşa practicam noi: luam merinde de acasă, diurnele băneşti care
ni s-ar fi cuvenit intrând în buzunarele celor din stirpea Ceauşeştilor. Dar
decizia lor nu era clară nici chiar cu două zile înainte de plecare. Abia în
ajun, şeful zice: „Bine, luaţi mâncare pentru doi”. Nu a zis: mergeţi amândoi, ci doar de câtă mâncare
să luăm ne-a spus, dar era clar că plec şi eu şi nevasta. Asta-i şi basta! De
cum ajungem la Salzburg ,
părăsim ansamblul Căluşul şi, cu
nevasta de mână, ne prezentăm la poliţia austriacă, spunând că noi solicităm
azil politic. Era în 1976 şi pentru cei din lagărul socialist atare cereri de
regulă erau satisfăcute.
În fine, ni se acceptă şi nouă cererea,
dar cu o condiţie: să îngăduim vreo 2 luni în
vreunul din lagărele de filtrare. Stau eu şi cumpănesc, după care zic:
Nu. O luăm noi spre Suedia, ţară care nu avea regim de vize. Prin urmare, urcăm
cu soţia în avion via Stockholm. Ajungem. Fără un ban în buzunar, doar cu o
conservă într-o pungă de plastic. Dezorientaţi, oarecum speriaţi, ne aşezăm
undeva pe o bancă, desfacem conserva, o mâncăm şi tot ne frământăm mintea ce e
de făcut. O pornim la întâmplare prin Stockholm şi, la o intrare, vedem un
bărbat în uniformă, galonat. O fi ofiţer de armată, o fi poliţist?, ne
întrebăm. Şi ne apropiem. Încercăm să-i explicăm durerea noastră, dar nu
cunoşteam vreo limbă străină, în special repetând că dorim să ajungem la cea
mai apropiată circă de poliţie. Bărbatul se dovedi a fi un simplu uşier de
hotel, însă el pricepu mai mult decât încercam noi să-i explică, astfel că ne
îndreptă exact spre biroul care se ocupa de potenţialii emigranţi, de
solicitanţii de azil politic în Suedia. Ajungem. Reuşim a ne face înţeleşi după
paşaport – că suntem români, poliţistul de serviciu chemă o translatoare,
româncă de origine. Bine, dar era vineri seara şi cei responsabili cu
clarificarea situaţiilor de acest gen erau deja plecaţi. Ce-i de făcut până
luni?
Oameni generoşi, ce mai… Domnul poliţist
ne ia la el acasă, ne ţine câteva zile, ne ajută, până ni se lămureşte
situaţia.
Deci, am fost acceptaţi în Suedia. E-he,
am făcut multe munci. Mă străduiam în draci. Făceam câte o normă şi jumătate,
două, ca în socialism, până, odată, se prezintă o delegaţie de sindicalişti
care mă avertizează că în Suedia nu se munceşte pe întrecute, aici nu este
admisă concurenţa dintre un muncitor şi alţi muncitori… Am plecat de acolo, –
ce era să fac? Eu vroiam să câştig mai mult, dar celorlalţi le convenea cât
câştigau, şi sindicatele avea grijă să se găsească o cale de mijloc. Deci, am
plecat la altă muncă, mai bănoasă.
–
Familia?
–
O vreme, bine mersi. Am crescut
doi feciori, i-am aranjat pe la casele lor. Dar cu soţia am divorţat. Cum i s-a
întâmplat şi lui nea Marin, taximetristul care v-a preluat de la aeroportul
„Aclanda”. El are cam aceeaşi situaţie. A divorţat. Copiii, doi băieţi, au
rămas cu el. Muncea, ziua-noaptea, avea grijă de copii, ba chiar a dat
admiterea la universitate, intrând la facultatea de economie, una din cele mai
grele şi mai căutate aici. A terminat-o cu bine. Şi-a aranjat copiii. Şi-a
cumpărat taxiul său, pe care-l are de partener pe un ungur. Se înţeleg, câştigă
bine.
Dar vroiam să-ţi spun
că, o vreme, soţiile românce, aici, îşi caută de treabă, caută de familie.
Însă, de cum se mai înfiripă puţin, îşi cam iau nasul la purtare. Şi ce să-i
faci? Divorţul…
– Răzvane, de la bun început am vrut să te
întreb, dar era interesant, şi trist ceea ce povesteai şi nu am cutezat să te
întrerup; am vrut să te întreb dacă nu ai nimic în comun cu poetul Daniel
Turcea.
– Cum să nu?! Suntem, am fost verişori,
Dumnezeu să-l ierte. În copilărie, pe biciclete, făcurăm o mare buclă
turistică, până la Braşov
şi îndărăt în Oltenia. Nu puseserăm la curent părinţii. Vreo săptămână, ai
noştri erau înnebuniţi, nu alta, tot întrebându-se unde am fi noi dispărut. Daniel părea voinic, dar nu ţinea
la pedalat. Gâfâia de-a binelea. Nu a murit de ceea ce se crede, de un atac de
cord, ci de leucemie. Avea sângele atacat.
Odată, şi mai demult, pe când eram în clasa a
doua, a treia, cu încă alţi câţiva copleşi alde noi, ne-am pus în gând să
plecăm în pădure şi să ne facem partizani. Ne-am pregătit în secret merinde,
alte lucruri necesare, dar, în ultimă instanţă, unul câte unul am renunţat să
ne partizănim. A rămas ferm în decizia sa doar Nelu, fiul învăţătorului nostru
la primare. Parcă îl văd acum cum, la 10 ani ai săi, îmbrăcat într-un cojocel,
cu un cufăraş de lemn în mână, el o luă spre depărtări, spre pădure, să se facă
partizan. Apoi pe noi ne-au constrâns părinţii şi noi i-am divulgat tovarăşului
învăţător secretul nostru militar. Nelu a fost găsit după urme: dăduse o primă
zăpadă uşoară care-i imprimase urmele. Astfel că partizanul a fost readus la
şcoală…
…Răzvan Turcea a avut înălţări şi căderi. Acum,
după şase luni de ghinion, şi-a revenit şi în afaceri. Şi-a sistat orice
activitate în România, unde a avut restaurante ş. a. Este unul din acţionarii
unei firme prospere. A scăpat de datoriile care, la un moment dat, constituiau
peste 200 de mii de dolari. Zice că e posibil, anii grei de la urmă, pe care
i-a tot dus în eşecuri, frământări, nereuşite, să fi influenţat şi starea
psihică a soţiei sale suedeze, care plecase. Cine ştie… „Dar parcă aş avea
semne că dânsa ar vrea să se reîntoarcă”, zice Răzvan Turcea.
Băiat de toată isprava, fără şcoală românească
serioasă (asta e, a fost dansator, nu?), dar cu o solidă şcoală a vieţii,
facultăţile căreia le-a trecut şi le trece cu îndârjire, ambiţie şi edificare
de sine. O altă viaţă, într-o altă lume, întru-un Altfel existenţial.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu