MANIFESTUL LUI ANTON SOROKIN
(Manifestul geniului Siberiei nu se referă la
idioţi, cretini, beţivani şi la cei care au gologani, astfel că astă pleavă a
vieţii poate să nu se deranjeze cu cetitul lui)
Noi,
Anton Sorokin, din mila gândului şi a uimirii omeneşti regele celui de-al
şaselea imperiu, trimitem credincioasele şi neînvinsele noastre oştiri de
soldaţi-buchii, aliniate în rânduri brave, în divizii – pagini, cărţi – armate;
le trimitem la luptă cu prostia şi cu ticăloşia omenească. Vin în grabă
comandanţii noştri – talentul şi inspiraţia, – urlând panicaţi: ,,Nefericitule
rege, salvează-ne, pentru că armatele tale sunt zdrobite de o mare putere – de
prostia şi ticăloşia omenească. Ai tăi oşteni-gânduri au pierit însinguraţi în
arhivele prăfuite, îngropaţi în mormintele anonimilor sau în bălţile
mlăştinoase ale creierilor putrezi. Jefuitorii de cadavre smulg hainele-hârtie
şi le duc la talcioc să învelească în ele cârnat şi scrumbie şi să fumeze
ţigări picioruş-de-câine, le aruncă în latrine. Iar pe tine, primul rege al
celui de-al şaselea imperiu, rege al anului nouăsprezece, vor să te
împopoţoneze în purpură de vizon, să te facă măscărici demn de batjocura şi
râsul lumii.
Şi
iată că pentru ultima oară am trecut în revistă domeniile noastre, am privit
nălucirile, parcurile verzi ale vasalilor noştri, castelele din nori, grădinile
înflorite cu păducel alb şi am sorbit, am gustat aleanul din pocale. Şi am
dorit aprins, încât însuşi Buddha a agăţat de noi jucării sunătoare şi Hristos
ne-a încheiat sandalele. Şi noi, măscăriciul Benezo cu tichie din ziar, facem
tumbe pe podiumul vieţii. Faţa ne este zugrăvită, iar veşmintele ni-s în paiete
opace. Plecăm să-i jucăm reprezentaţia noastră oraşului friguros, să scâncim precum
câinele lovit, să ne afişăm veselia pe mutra stâlcită şi să ridicăm nasul
zmeuriu. Iar dincolo, departe de piaţa oraşului, se întind domeniile noastre.
Când vom începe să ne jucăm reprezentaţia, vom merge la năluci să ne holbăm.
Hei,
voi, lipiţi afişele ţipătoare pe scândura cenuşie, murdară. Paiaţa Benezo va
râde, astăzi inima măscăriciului Benezo este îndurerată. Obrajii au început să
se rumenească, tricoul mângâie trupul. Eu am devenit Franz-chefliul şi jegosul,
tristul Coco. Destinul rupe cu târnăcopul bucăţi din viaţa frântă. Sub cupola
arcată a circului mă maimuţăresc cu alienata grimasă a aleanului. Proşti,
sătui, duri, cu inima ca pesmeţii. Priviţi cu sclipiri de diamante cum arde
inima catifelată. Dându-mi capul pe spate, stelelor le voi zice serenade, şi în
mototolitul rai ruginit Buddha va izbucni în hohot de clovn. Ca berea beau
înţelepciunea şi râd, pentru că sună vesel zdrăngănitul tichiei cu jucării. Iar
tristeţea şi-a lăsat voalul peste faţă. Pe plapuma de nisip a arenei
încolăci-voi în vie spirală gândul. Sub
cupolă orchestra a amuţit, s-au stins leneşele scripci. Trupul tinereţii mele
dintr-un colţ în altul îl arunc. Eu lumea o croiesc pe nou, altfel, un alt plan
calculez, izvodesc. Din Ivan(ov)ii cei proşti şi tâmpiţi totdeauna se va naşte
un Ivan. Viaţa vă stă pe umerii jigăriţi ca o povară netrebnică şi grea. Cu
boabe sfinte însămânţează tâmpitele trupuri idiotizate. Voi sunteţi troiene de
dragoste în desprimăvărare, sălbaticii furtunilor geroase. Ajunge de-a mai
naşte debili, ajunge de-a mai plodi cretini. Voi sunteţi cei stăpâniţi de
vicii, pentru un tainic minut de joc plătiţi cu progeniturile voastre, viaţa
întreagă blestemându-vă destinul. Pentru o rublă şi cincizeci de copeici aveţi
nevoie de mirese turbate, îmbătate de dragoste. Nenorocite destine strivite ca
aluatul, ce vă dau vouă bărbaţii măcelari? Veni-va ziua în care veţi simţi
strâmtoarea sugrumătoare a dragostei şi aleanului. Ah, de ce să iasă numaidecât
Ivani din Ivanovi?! Iarba rea trebuie stârpită. A venit timpul să odrăsliţi
Tiţiani, să semănaţi Ibseni.
Înţelepciunea
ne-a încoronat întru domnie, fantezia ne oferă fericire. Noi îl cunoaştem pe
Wilde, îl preţuim pe Mozart, în noi cântă muzica soarelui. În veci vor ţine
minte omenii timpul revoluţiei din anul optsprezece. În piaţă – un negru orator
curajos. Şi răsună glasu-i răcit, răguşit. – Astăzi pariem fără coroană. Pe
când noi suntem însinguratul imperiu Anton Sorokin. Şi iată-mă în faţa unei
gloate de berbeci. Dar cine vine cu mine? Vă chem. Într-acolo de unde voi, întorcându-vă,
veţi arunca povara gogomăniei. Vă chem într-acolo unde e Buddha întrauritul.
Unde Iisus e ornat cu diamante. Şi negrele gloate au prins a tropăi tâmp,
ducându-se spre grădina fermecată. Pe pământ, cu tunurile lui Krupp joace-se
doar gloata diavolilor. Au venit şi ultimele termene ale judecăţii de apoi şi
tunetul se chirceşte în flacără. În zilele revoluţiei, fericitul dement Sorokin
a cutezat să se autoproclame rege. Dăruitu-i-a omenirii mila sa. Chem tinerii
să vină la mine. Priviţi cum agonizează lumea beată, ispitită de o luptă
inegală. Iată, primăvara şi pământul va îmbrăca verdele veştmânt. Văd,
fecioarelor, cum, de dragul banilor, îmbrăcaţi rochiile de mirese, iar soţiile
ce veţi ajunge vor plodi cretini crăcănaţi şi murdari, slăbănogi şi transpiraţi.
Noi, Sorokin Anton, vedem toate astea de la înălţimea tronului, regretăm, vă
chemăm îndărăt. Hei, voi, cele care vă vindeţi trupurile neguţătorilor beţi ce
seamănă fiarelor! Toţi cei care cheltuiţi prin restaurante, ascultaţi ce vă
vorbesc vouă: ,,Putrezi-va puterea viclenilor târgoveţi, împrăştia-se-va ceaţa
somnului greu. Noi, Sorokin Anton, îi recrutăm pe cei frumoşi şi sănătoşi.
Trandafirul sănătos nu poate fi comparat cu palida şi pipernicita floare de
câmp. Vlăguita mârţoagă a sacagiului nu se compară cu un armăsar de prăsilă.
Mârţoagele se plodesc pe nimic, mii – pentru un urmaş de trăpaş sadea. Noi,
regele scriitorilor, deplângem toate acestea, nemărginită ne este tristeţea. Pe
un fundal auriu-sângeriu dănţuiesc avariţia şi vulgaritatea.
Fetelor,
femeilor, veniţi de primiţi geniala noastră prăsilă. Convins în propria-mi
genialitate, vă voi dărui preţioasă progenitură. Tocmai acesta e darul pe care
Sorokin Anton îl face veacurilor viitoare. Se vor potoli strigătele
soldăţeilor, va amuţi zăngănitul aurului. Pe voi, fetelor, femeilor, vă
îndemnăm noi, Sorokin Anton”.
Ajunge
pentru azi. Inima noastră e îndurerată. Când va zâmbi spăsită seara şi va veni
noaptea întunecoasă, vom spune: „Inima paiaţei Benezo e îndurerată de moarte”.
Pe străzi – doar praf şi vânt, şi bocetul râsetului de prostituate. Oraşul,
cavaler din La Mancha ,
priveşte aiurit şi jalnic. Sufletul măscăriciului Benezo pleacă după distincta
linie a felinarelor, pleacă maimuţărindu-se, clătinându-se ca un beţivan.
Oraşul mototolit se va oploşi în memorie ca un tablou de Čiurlionis.
Anton Sorokin
(1919
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu