luni, 14 martie 2016

CUM SE SCRIE, AZI, UN JURNAL




18.VII.2015. Într-un interviu de acum mai bine de trei sferturi de veac, Eugen Lovinescu opina că jurnalul ar fi ,,o aruncătură de peniţă, lavă izbucnită sub presiunea unei emoţii, impresii nemijlocite şi pasionale”. Azi nu mai e peniţa. Ce ar fi jurnalul? O clipocire pe claviatura not-book-ului, o digitaţie pe ecranul „tabletei”? Dar, de cele mai multe ori, jurnalul începe de la notele din blocnotes, de pe tichete de avion sau tren, prospecte procurate pentru a te dumeri într-un oraş sau altul, pagini informative tipărite şi puse pentru vizitatori în biserici, intrări în muzee, şerveţele… Vremurile şi modificările din firea omului, din registrul emotiv al acestuia au mai atenuat din presiunea emoţiilor, plusând ceva mai mult raţionament, stil „neutru”, abilităţi tehnicist-scripturale, digitale, electronice, internautice, virtuale… – he-he, de la clasicii literaturii noastre încoace, s-a schimbat, totuşi, s-a schimbat ceva în lume şi în firea omului! Mai aproape de realitate (prezentă) e Eugen Simion, când scrie că: ,,Orice jurnal de călătorie este un extaz al şocului şi al meditaţiei”. Cu componenta meditaţie nu poţi să nu cazi de acord, însă extazului şi şocului ar fi cazul să le cauţi sinonime ceva mai domolite. Trebuie să fii un genist de dezamorsare a superlativelor, exceselor. De la augmentare să treci la o firească argumentare. Numai că aceasta nu trebuie să excludă totalmente impactul şocului cu şoapta ghiocului. Şoapta – ca taină, poezie, romantism, exotism în cumpănită dozare, de care nu se poate lipsi un jurnal de călătorie. În unul din care (probabil, dintre milioane, în întreaga lume) scriu şi eu în zorii acestei zile, în periplul meu italian.
20.VII.2015. Paginile de jurnal, mai multe dimpreună, pot fi numite şi ele „Foaie pentru inimă şi minte”, precum cea apărută în prima jumătate a secolului XIX la Braşov. Dar, aceste pagini, doar pentru inimă şi minte? Titlul deplin al publicaţiei transilvănene era: „Foaie pentru inimă, minte şi literatură”. Parcă, în măsura posibilităţilor şi îndemânărilor mele, eu nu încerc să şi literaturizez în această expunere diaristică?
Îmi dau seama că, prin travaliu permanent, de mulţi ani, la jurnale de călătorie, mi s-a consolidat un anume bagaj tehnic de regizare a textelor. Însă totul e bine, până la momentul în care tehnica nu ţi-o ia înainte, nu ţine să domine, ci „aşteaptă respectuos” să fie solicitată, când e cazul, să o aplici. O îndemânare tehnică în bune relaţii cu spontaneitatea, surpriza deschiderilor de noi unghiuri narativ-jurnaliere.
Dar, din acest punct al începutului de mileniu trei (zic, ca să dau… gravitate acestei intervenţii), nu pot să nu constat (la modul… neutru?) avantajele pe care le oferă calculatorul (notebookul, tableta) întru sporirea randamentului elaborării jurnalului: nu mai transcriu mulţimea de fişe (o parte din ele o scriu, totuşi, pe hârtie, nu se poate altfel), ci am notele, pasajele de text direct în fişier, de unde le preiau pentru totum.  În comparaţie cu acum câţiva ani, deja sunt excluse câteva operaţii, pe care le necesitau paginile scoase din maşina de scris: hârtia, plombagina (pentru copii), meticulozitatea corecturii, când operai cu radieră, lamă, pastă, lichid, bandă, pix corectoare. Iar nu o singură dată, în dependenţă de exigenţă, pur şi simplu unele pagini trebuia dactilografiate din nou.
Poate, cândva, în imprevizibilul viitor, omul doar se va gândi ce doreşte să scrie, şi textul gândurilor sale va apărea direct pe display… 
27.VII.2015. Un jurnal de călătorie poate fi scris, parţial, secvenţial, în concomitenţă cu cele ce ţi se întâmplă, sau în imediateţea lor, în nu prea marea depărtare în timp de ele; timp abia… trecut, cum s-ar spune. Iar partea lui „temeinică” se scrie serile, însă de cele mai multe ori – dimineţile, cum mi se întâmplă mie, când înconjor spaţiul din faţa şi de pe laturile calculatorului cu fişele de note, cu mici pliante culese de prin locurile pe care le-am vizitat. Însă asupra jurnalului se meditează de la distanţă, de la o anumită depărtare cronologică, post-factum. Astfel regizarea, completarea şi redactarea lui fiind mai eficiente.
Şi iarăşi din proprie experienţă reieşind, susţinut, poate, de amplul volum de texte de călătorie, „Drumuri cu şi fără hieroglife”, publicat acum patru ani la „Editura Fundaţiei Culturale Poezia” din Iaşi, cred că jurnalul e o stare de intens travaliu scriitoricesc.
Volumul respectiv include „Jurnale (Yes-eu) de călătorie” din anii 1989–2011: Mongolia, Grecia, Turcia, Bulgaria (cu specificarea: de pe trei mări şi trei continente), China, Polonia, Franţa, Ucraina, Armenia, unul – cu scriitori în fostul tren regal, prin România… Între timp, m-am mai pricopsit şi cu alte câteva jurnale: de Lituania, Tatarstan, de Volînia, de Sulina… Şi iată-mă, la peste 2 mii de kilometri depărtare de biroul meu de la Chişinău, scriind la un nou jurnal, aici, în Italia, la Siena şi Bagno de Gavorrano, Buonconvento şi San Gemignano, Pisa şi Pienza,  Florenţa şi Arezzo…
3.VIII.2015. Ieri, pe fb, după ce postasem (doar) imagini de la Perugia, colegul olandez Jan Wilem Boss, traducător din literatura română, îmi scria: „Domnul Butnaru, mergeţi perfect pe traseul nostru din luna mai. La Assisi când? Să nu rataţi”. Nu, nu am ratat, ieri am fost şi la Assisi.
Concomitent, constat că mi s-a schimbat ceva în procesul de scriere, de elaborare, de regizare a unui jurnal de călătorie: e prima oară când folosesc comunicarea facebook. Şi, cred, nu fără efect benefic, ea făcând să-ţi sporească randamentul, să zic aşa, şi operativitatea de completare a jurnalului, odată ce web-ştie-tot îţi oferă oricând informaţia de care ai nevoie. 
6.VIII.2015. Prin bisericile vechi – grupuri sculpturale sau statui aparte, unele dintre care pot fi chiar capodopere, însă odată ce nu au ieşit de sub dalta lui Michelangelo dau da Vinci, odată ce nu sunt de mai demult, ele trec drept obişnuite.
Băncile din bisericile mereu deschise au odihnit milioane de turişti. Pe unele din ele am scris/ scriu la acest jurnal.
7.VIII.2015. Pe alocuri, impresiile jurnaliere implică analogii şi raporturi ca de la sine, dintre natura colinară cu chiparoşi şi arhitectonică, artă – sculptată, pictată – la nivelul unei tentaţii de exerciţiu creativ. Atunci când văzutul, aflatul direct se autopropulsează spre interiorul firii tale, unde e supus, în măsura de care eşti în stare, asimilării, dar şi evaluării estetice.
8.VII.2015. Mereu, în completarea jurnalului mă ajută, mă serveşte pe cinste un MS. Un simplu Memory Stick. Iată că, azi, acest „rudimentar” (după cum arată) înglobator de informaţie devine expresia sui generis a ceea ce spunea anticul prin: Omnia mea mecum portoTot ce am eu port cu mine. Asta, după mai bine de două milenii şi jumătate, de când respectivul adagiu apăru pe lume, rostit sau scris de filosoful Bias, unul din cei şapte înţelepţi semilegendari ai Greciei. În memoria stick-ului am trecut şi zecile de cărţi pe care le-am scris sau le-am tradus, astfel că, mai având la îndemână şi notebook-ul, pot oricând cita din ele, extrage pasajele la care mă trimit un moment sau altul din concreteţea cotidianului sau vaporozitatea ideilor sau imaginaţiei în general.
9.VIII.2015. Coborâm spre Piazza del Campo. Multe grupuri de turişti. Ghizi, în mână, cu diverse fanioane, „sceptre” – o ramură de laur, o eşarfă, o umbrelă închisă… Turiştii, în mâini cu hărţi, vademecumuri, pliante, mai mari, mai mici, iphonuri, telefoane „inteligente”, conectate la internet, tablete deschise… – poţi consulta hărţile-schemele de pe ele, formându-ţi/ urmându-ţi itinerarul.
Apoi, misiunea ta de interesat care ia note, scrie un jurnal de călătorie, la vizitele pe care le face în muzee este înlesnită cu mult de aparatul de fotografiat, dar şi de materialele informativ-ilustrative pe care instituţiile respective ţi le pun la dispoziţie „gratis”. Iau aici „gratis” între ghilimele, gândindu-mă că, odată ce biletul de intrare costă de la 5 la 50 de euro (acesta, la Muzeul Vaticanului), ce i-i unui muzeu să tipărească micile pliante, prospecte, fişe, cartonaşe cu informaţii, care ar costa, unul, 3-4 cenţi?  
10.VIII.2015. După mine, un jurnal de călătorie înseamnă să te documentezi pe măsură chiar pentru nemăsuratele lucruri pe care le poţi întâlni, vedea, contempla, poate chiar admira, unele dintre care, bineînţeles, ţi le înfăţişează Italia.
11.VIII.2015. Uneori, notele de jurnal sunt, recunosc, cam sumare şi fugitive; sunt despre locuri şi valori despre care s-au scris zeci de monografii. Însă un jurnal de călătorie nu e nicidecum un studiu doct, academic, ci, mai curând, un studiu de sine în raport cu lumea, cu cele pe care ţi le înfăţişează ea.
12.VIII.2015. Ca de obicei, trezindu-mă în jurul orei şase, îmi beau paharul cu apă şi lămâie, după care deschid notebook-ul şi încep a redacta paginile de jurnal, recapitulând priveliştile/ informaţiile din ziua trecută, din zile mai de dincolo de aceasta (deja… aceia, ziua…). Fiind singur în imensul apartament (până la trezirea lumii!), în excepţionala bibliotecă, îmi fac munca în tihnă şi – nu fie de deochi! – cu oarece spor. Nici nu se poate să nu ai spor în Italia care te copleşeşte cu atâta istorie, cu atâtea privelişti, cu atâta căldură…
13.VIII.2015. Redactez unele momente din Jurnal. Alessandro trece pe două CD-uri sutele de fotografii pe care le-am făcut pe durata călătoriei-documentare. Imaginile le am stocate şi pe stick, însă asta e – dacă poţi să fii precaut, de ce să nu le treci şi pe CD? Iar un CD e de mare ajutor, şi el, în redactarea unui jurnal de călătorie.

14.VIII.2015. Cu tableta pe genunchi, în aeroportul Bologna, înainte de plecare. A fost bine şi frumos, interesant, uneori misterios, şi aşa cum un jurnal de călătorie nicidecum nu e o condică de reclamaţii, şi acesta, de finalul căruia mă apropii, e unul eminamente pozitiv, chiar luminos.

Din toate astea a reieşit, ca de la sine, şi tonalitatea acestor pagini. Eu le-aş zice, simplu: pagini cumpătate. Pentru că la vârsta mea nu mai încerci efuziuni de entuziasm care, la scrierea unui jurnal, să-ţi ceară poante priponite în semne de exclamaţii. Însă nici absolut distant nu poţi fi, sec-constativ, făcând-o pe snobul ce-şi afişează o mină plictisită, comentată cu mincinosul „déjà vu”. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu