CEL MAI RADICAL FUTURIST RUS (130 de ani de la naştere)

Aleksei KRUCIONÎH                                                                                   

(1886 – 1869)

În anul 1912, în poezia rusă se naşte (e născut!) un monstruleţ – de/din cuvinte, fireşte, – fiară nespus de „agresivă”, ce trezeşte-aţâţă-provoacă cele mai diverse reacţii, într-un diapazon cuprins între nedumerire şi blestem, curiozitate şi aprobare admirativă, în toate astea însă dominând confuzia, ca amestec de stupefacţie şi estetică, entuziasm revoluţionar (în artă) şi derută, perspective (parcă) şi totală absenţă a acestora... Monstruleţul, fiara suna-„urla” astfel:

Dâr bul şcil

ubeşciur

skum

vî so bu

r l ez –

fiinţă de cuvinte născută-semnată-„asmuţată” de Aleksei Eliseevici Krucionîh, ca ieri învăţător de provincie, născut, în februarie 1886, în satul Olevka din gubernia Herson, într-o familie de ţărani, absolvent al Şcolii de Arte din Odessa. În foarte scurt timp, s-a dovedit că monstruleţul-fiara de cuvinte sau, în aceeaşi măsură, din... anticuvinte (poate că şi: antecuvinte – ca pre-cuvinte) nu e unul/una ce încolţeşte, sfâşie, dărâmă, chiar otrăveşte, ziceau unii, ca scorpionul sau vipera, ci – din contră – ar avea incontestabile calităţi de ctitor, deoarece tocmai cu Dâr bul şcil se consideră a fi fost lansat un nou limbaj, zis transraţional (transmental), în originalul albiei sale ruseşti numit  zaumnaia reci sau, mai simplu, zaum’.

Până la acel an de (diz)graţie, Aleksei Krucionîh participase la activitatea unor cercuri marxiste, în 1905 fiind arestat pentru păstrarea literaturii ilegale (...faţă de care, peste 7 ani,  mica şi ne-tandra sa  fiară de cuvinte avea să se dovedească incomparabil mai periculoasă!). În acea perioadă, face cunoştinţă cu David Burliuk, nume celebru de reformator în arta plastică rusească, deloc mai puţin dotat şi cu har literar, supranumit Tatăl futurismului rus. În toamna anului 1907, fostul învăţător de gimnaziu se stabileşte la Moscova, unde participă la expoziţia de pictură „Impresioniştii”, urmată de o alta, „Cununa”, la Herson, de aici încolo colaborând la revista „Budilnik” (Deşteptătorul) şi alte publicaţii periodice. Începând cu anul 1910, Krucionîh este unul dintre protagoniştii grupului „Ghileea” (în traducere din greaca veche – silvana/ păduroasa, precum se numise o regiune din Sciţia). În fruntea grupului se afla David Burliuk, colegii săi mai fiind Velimir Hlebnikov, Benedikt Livşiţ, Elena Guro, Vasili Kamenski, Vladimir Maiakovski ş.a. De fapt, „Ghileea” a fost întâia şi cea mai radicală grupare a (cubo)futurismului rus, în cadrul căreia este  lansat celebrul manifest scandalos O palmă dată gustului public.

În timpul comunismului, creaţia lui Aleksei Krucionîh serveşte doar de ilustraţie a undergoud-ului epocii staliniste. În anonimat, sărac şi uitat de lume, avangardistul se preocupă de studierea şi clasificarea noii arte, parc ă deja – cea de ieri deja. Cel care fusese unul din fondatorii esteticii cubofuturismului se vede nevoit să-şi vândă volumele dactilografiate şi portretele scriitorilor pe care le elaborase în mai depărtatele sau mai recentele odinioare. Precum scria V. Sosiura, Krucionîh fusese „un dandi din primul deceniu, pictor, artist, poligrafist... Nu şi-a pătat mâinile cu salam. Onorarii nu a avut începând cu anul 1917 (şi până la!...). A editat pe cont propriu 124 de cărţi. Autor al libretului primei opere art,-fut,-şi pop. Trăia numai cu pâine şi apă. Estet! Unicul poet din istoria literaturii care şi-a elaborat el însuşi toate cărţile, manual”.

DIN SAHARA ÎN AMERICA

Cinci suntem cine ar vrea să ne numere? Cinci

năsosascuţiţiîncomaţi cu braţe negre se vede clar fiecare

având câte cinci ucenici ce stau cu urechile ciulite ascultă

periem de parcă am şopti din greşeală

când păşeam pe zgârie-nori

săream uşor de la primul

până la ultimul

celor ce cred nu le e jale de un argint

aruncaţi-l şi noi tronând

ne tot adâncim după pahare

se-mprăştie buclele

lovii cu securea

marea adie în continuare

pocale scumpe sunt aruncate-n undele ei

crânguri bărbierite

şi ştiţi cine le...vă daţi seama?

Strâmboumili groteşti-din-grotă câini

din colţuri şi cu colţi şi cinci-şase capete

simple nu vor rezista ce beau tihnit

semilumină a nopţii e friguros să priveşti

în negrogalerii noi nu suntem

noi suntem aruncaţi la marginea lumii

vedem după steiuri mergem la biserică

să spunem vorbe deocheate

când câinii pleacă le rămâne gheara

smocuri de blană stau împrăştiate oriunde

tremurând acele semne n-au cum să le găurească

nici peştele nici muntele

câinii latră la copaci păsările le atacă boturile deschise

dulăii încrâncenaţi între arbori norii zboară în

partea opusă câinii cască suntem liniştiţi

nimeni nu ne spânzură nu se spânzură

ci doar ca prin ceaţă coboară gloanţele înţeapă

şi scapă o iau aiurea iar noi aşteptăm

îmbrăcaţi gloanţele de-ar fi sfâşiate

de-ar face pentru burtă

clătite nu încap sunt sprintene

nimeni nu ştie

cum s-ar înşela când oamenii au scrisul la fel

şi scuipat-am eu în nasul ticăloşiei şi ea cabră

şi râgâi iar eu mai fleşcăit ca ciuperca murată

stăteam în faţa ei căzând cu capul

şi mi se arătă aerul ameţitor cu îndrăzneală

îmi desenează urechile

unde mai pui că şi scrumbiile îmi atârnă de umeri

iar la mijlocul frunţii

cuvântă o bătrână tânără

şi atunci

pe noi cinci ne vor aşeza pe o piatră

şi vom forţa scărpinările dintre

planetele ce se văd printre fostele frunze

ni se deschide ochilor prăpastia

şi ni se pare că am putea cădea în ea fără veşminte

urechile noastre sensibile aud chiar cum a fontă scârţâie dogit

planeta că negruviermele ascute cifrele

noi pătrundem în absurditatea neînţelepţilor şi

când din găuri praful zboară şi ne deşteptăm spre peşteră

cea vajnică veni să-i viziteze pe cei arşi

regina fecioarelor putină

cu slănină pe umăr braţele se încrucişară barza vajnică chemă

şoimii slavonităţii peşti roşii alungiţi

mişcarea reginei se schimbă alta începea deja

însă ambele sunt drepte şi scrum gri praful acoperiră drumul

şi oasele arse se mişcaseră semnele sunt adunate de câini

perlele ochilor ei păstrează şi braţele ascunde-vor piatra

piatra neagră trăsăturile muierii-mahăr despre care

se sfărâmaseră multe vânturi

noi într-o parte

amar e ovăzul nostru nu suntem iubiţi de

ochii cabalini ai reginei fecioare

dar câţi au tot rugat au ars jertfe

dacă nu lângă ea apoi lângă casă stau încovoiaţi

uscându-ne pe neobservate bi-bin şuierară

coarnele despicătura

străluciră trebuie ucis

izbucni în râs cuţitul căzu reteză picioarele

doar taie dulăii strănută

nevinovatul

e-e zeul

ceştile se mişcă osul oasele concreşte-vor întărindu-se?

Oase trup palisadă coastă ieşită-n afară

precum cuiul iarbă peste taur

amuţiră şi sprijini sug suc oasele toţi noi

ne uscăm

înmulţeşte piatra brută

pădurea tot copaci greu de marcat graniţele

capetele când sunt mici şi mai mult se pare

mai puţin bolnave

topazul e fumuriu nu e ignifug

apare un peşte chinuit strigă salvaţi Roma

se va îneca din nou

s-au şters numele de pe scoarţa copacilor

vom creşte ca iarba pe cerbice de taur

toate bogăţiile ei sunt la noi

n-am devenit mai bogaţi

şi perla îmi va încălzi trupul ce slăbeşte

şi mâinile nu-i vor albi

dulăii nu ne vor găsi chiar de stau pe burtă la pândă

în iarbă

şerpuiesc

se adună oasele

baie fierbinte

nu îndrăznesc câinii

se rotesc în jurul cozilor

tulpinile au încremenit

când eu îmi luai avânt să înalţ

acutoinsulele afinelor

m-au primit

dulăii nu ne zăpsesc nu vor schelălăi din nou jalnic

vor întinde gâturile şi aruncându-se la pământ

se aştern lui adulmecă

cu capul se mănâncă

începe să bureze

topazul e greu de deosebit de olmaz

creierul şarpelui e de leac

capetele noastre pleşuveau când eram bătrâni

trupurile ne încăpeau în firul de praf

os de mamut sub coajă de tei topită

dacă ne vindecă

şi noi ne-am lipit palmele de os şi ochii

înmărmureau

pădurea deveni ca ţepele

fluturară batiste

şi câinii noştri şi-au pierdut simţul amirosirii în vânt

totul fu acoperit de un grilaj

bărbaţii îşi salvară bărbile

îmbrăcară pe mustăţi pleoştite pe oală

sub bărbia câinelui bălos

se culcă obosit

furtuna-i departe

ceată de femei-vânători vesele

eu venii de aiurea

la câinele meu

lângă casă – ţeapă-naltă

aşa şi se cere în harţă

în chiţimie ploşniţele înţeapă des

şi prafu-i până la cer

dar sunt fericit de puţin

chiar de-i alb în jur

chiar de aud mişcarea bolţilor...

roată grea...

dar mi-am strâns botul –

tu necurate! nu câine...

e cald cu smolitul alături

rumeg piele

dar sare mi-ar mai trebui

să-mi frăgezesc gâtul

ţin minte cum mă băteau

pentru prietenia cu tine

dar s-au risipit relele

peste noi o casă povârnită

ca santinelele

bat cărăbuşii

odinioară cum mai tresăreau

simţind împunsăturile

picioarele mi-au ajuns la grindă

dincolo de ea vibrează cântecul

mult alean zadarnic e-acolo

însă mie nu mi-e strâmt de loc

toată vesela noastră

o ceaşcă goală

nu apasă pe dedesubt

o hârtie albastră

împreună cu amicul ne-am încovrigat

e greu de respirat

a te întoarce pe cealaltă parte – mare problemă

gâtlejul se culcă peste mine

dinţii mei fără-ncetare

pielea mi-e destul de tare –

mă mănâncă spatele cu buzele

apeşi pe scândură ploşniţa

...colo în ungher spânzură o furculiţă...

nu trebuie să te rod –

când vom da de pleşuvie

vom coborî...

ce vise mi se mai arată

curând mă voi însănătoşi atunci

voi prinde a goni iepurii

barba nu-mi va atârna-ţurţure

şi mă voi zvânta cu sare

întărindu-mă cu smoală

însă spulberat de praf

nu voi mai cerca visare...

(1913)

*     *     *

...Idiot ritos mă izbii de masă

Dorind fruntea ori lemnul să sfărâm

Şi mă ridicai în şir de Sodome

Pe toţi uimindu-i credinţa de sălbatic

Pe hornul înflăcărat drăceşte

Voi urla înfulecând jarul

Burta umplându-mi cu orice jumări

Râgâind pe urmele îmbrăţişatelor perechi...

Şi între dinţi topitu-s-a rafinatul zahăr

Al nevinovatului oscior de copil

Eu sunt ochiul de lup vindecător sunt

Criminalul june fu ars ca-n clocotul de var

Şi iată – prinse a se-nroşi piciorul de oţel

Al celui care nu cunoaşte boli

Ceva ce-aduce-a răzmeriţă sau pateu

Ce-ar fi folositor patriei să zicem

A-a! Hulpav prinde-voi să-nfulec oameni

Ce mi-s mie legi şi interdicţii?

Şi cu ciolanele voi arunca în gloată

Să amuţească-n veci molâii gură-cască

(1914)

PICTORIŢEI OLGA ROZANOVA

Luai o seringă de lungimea a trei străzi

când se înfige nu pricinuieşte durere

omorând pe nesimţite

omenirea suferea de adâncă pierdere de memorie

însă cândva acest ac de sticlă unise Benoresul* şi

Ierusalimul pe el umblând catâri şi oameni

însă cea pe care o luasem cu noi la drum

pierdu calităţile sale păstrându-şi doar răutatea

spasmodicii proprietari deja nu mai sperau s-o utilizeze

aruncând-o printre străzi fără a-şi face griji

şi stricăciunea era mare şi oamenii slăbănogi

îşi schimbară direcţia şi

trecând pe lângă portaluri nu se opreau luând-o

de-a dreptul în lungul depărtării şi spinărilor netede

ce păreau toate solemne şi într-adevăr firmele şi

spinările erau un dimpreună unul o sărbătoare oarecare

trecea peste spate umeri netezind

atunci s-a şi ridicat Uliana şi a prins

a cerşi de la străzi trecătoare roţi

ca să nu meargă drept amintind că seringa

răneşte în orice câmp casă

eu am trasat căile luminoase ale străzilor ştiind că neîndoiala de nimic

nu s-a posomorât ca la începutul

zilei ce se repezi îndărăt

însă între timp spinările reîntoarse şi picioarele fracturate

nu mă recunoscură dat fiind că ochii mei

zburaseră aiurea şi mă numeau Uliana

cu toate că probabil mă luau drept Ivanov

căci era o mare-nvălmăşeală

cineva nimerea sub perdelele ude ce acopereau geamurile

altcineva se pierdea pe urmele alergătorilor

mai apoi abătându-se în casă străină

unde era parcă un animal cunoscut

cu patru picioare

burtă

penele nuferilor conturau în adâncul galben al albiei

semnificaţia ce le amintea tuturor celor de ieri

şi de devremele-mai-înainte despre care uitaserăm

şi iată că moscoviţii aduseră seringa

iar râul se topi şi urma lui era

alb-siniliul stepei pustiului şi ceva mai jos

pieirea fluierului...

şi totul strivi sub roţi trenul ce trecu

şi lacul alb zburător

se căţără în podul căsoaiei

şi geme că nu i se dă vin

lelea peţitoare îşi lasă coada între vine

şi ameninţă cu o stinghie...

(1917?)

_______ 

*Benares – oraş în nordul Indiei.

*     *     *

Curat femeieşte grijuliu şi tandru

Ea mă convinse că aş fi adevărat talent

Că mă vor include în meniul special

Şi ca pe o cină aleasă mă va înfuleca înecându-se

Gloata manieraţilor rumegători

Arunca-se-va asupra piciorului meu de viţel

Eu le voi arunca un set de zâmbete de peştişor de aur

Molipsiţii vor dănţui până-n zori

Zângănind agresiv din linguri

Bând lichiorul înfloratei mele cămăşi

Peste care prins de bretele atârnă un divan de mahon

Şi mă voi retrage-n ungher şi voi plânge

De încântare şi recunoştinţă

Iar după mine va face la fel

Întregul restaurant...

(1919)

*     *     *

Eu sunt furnizorul de salivă „apetit” pentru 30 de ţări

reuşesc s-o distribui fără amânare

încărcat de ea ca un dreadnought –

şinele strălucesc precum cancanul.

Cisternele asigură cu sos exotic orice bucate

mie aţâţătorului de pofticios cadril mi-e scumpă înfăţişarea de spumantă dezlănţuire

cu fundiţă în fâlfâire.

Eu sunt pepsină pentru digestie şi mândrie

mă înspumeg până la extenuare

cântăreţii plescăitor îmi sărută mânuşiţele.

Broaştele duioşiei cu ochi cenuşii

ies din nările apeductului

îndrăgostite robuste

lingându-mi lobii urechilor!

Sunt legate de toate planetele interdependent

Mueka şterge-ţi cu bluziţa lacrimile

transatlanticul transport al adâncului meu cuprins de guturai

nu cunoaşte stavile!

Vaporul e încărcat pe traseul planetar

şoldurile i-s doldora cu de toate

nu mai ia la bord şi alte conserve

şi prin lumea scuipăcioasă îşi va străluci

curcubeul-grimasă

fără el ar fi ca şi fără vegetaţie pe uscat.

(1919)

JERTFA VESELĂ

În murdărie la mondiala bucătărie

Se tăvăleau multe oraşe şi cadavre,

Parlamentari în mână cu ramul orfan,

Precum şcolarii, boceau prosteşte.

Iar noi aflând că domnul e canibalul suprem,

Îi cedarăm acţiuni cam la douăzeci de procente,

Aruncându-ne veseli asupra prânzului,

consacrându-ne Muncii cu pasiune nesăţioasă!

Ne-am lăsat arşi, căliţi în cărămidă,

Sufletul fiind mai rezistent la foc decât argila,

Chiorî cucuveaua supremă

Iar acţiunile noastre au căzut fatal!...

Şi, încheind o pace obscenă,

Făcurăm să devină mai sfânt ca orice

Ceea ce cunosc sfinţii!

Acum cu adevărat mergem să zdrobim

Ultima redută englezească!

Ce mai crâşmă se ridică în cer

În chiţcăitul liliecilor şi palizilor heruvimi!

Domneşte-acum tu, suflet de burlac,

Ce ai respins întregul trib de heruvimi!

– Bătrâneilor miopi în mâini cu o carte răutăcioasă

Ce alergau după o fetiţă mărunţică,

Răsucind o contrafăcută verighetă!... –

Noi înşine ne suntem dumnezei, NIMENI – peste noi!

E confortabil să trăieşti tolănit în casa ta,

Când tavanu-i tencuit temeinic

Şi din el nu picură cereasca umezeală!...

(1920)

 

 

VELIMIR HLEBNIKOV ÎN ANUL 1915

După ploaia gri, a laşului-cutremurat-teluric*,

pe bucăţile de grinzi pârjolite

omul deja prinde a se chinui

să-şi înalţe un alt adăpost.

Te vor scuipa în faţă, la călcâie

te-or bate cu nuiele de bambus,

iar tu, glorificat de ticăloşi,

fără a da semn de slăbiciune, mergi

spre atotnorodnica tortură.

Artist, sărac, golan inveterat,

mândră lalea a-ntinsului pustiu,

fără frică,

fără bani

aluneci peste pietre

înveşmântat în raze şi piele de bârsană.

Ca o lumină licărind îţi sunt

braţele-ndreptate spre-nălţime.

Nădăjduirea cea nepotolită

nestinsă pâlpâire!

Şi astăzi mult mai aprig decât ieri

şi în vecii vecilor aşijderi.

(1921-1966)

_____

   *Laşului-cutremurat-teluric – în original: „zemletrus” – neologism format din: pământ+fricos.

 

 

DIN BEZNĂ

Caducule vers al rătăcitoarelor vocale

să-alergi spre culmi nu e uşor

şi de cazi – nici prea jos

iar mai înţelept te-ncovrigi

roată... lucrul ce salvează...

nu vei cădea şi nu te vei anina

ci pur şi simplu te rostogoleşti spre adânc

într-un spaţiu plin de neghiobii

dar cerul nu se vede

în sine intri în sine însuţi

şi tot mai departe în interior

ai uitat ceva? Greu de crezut

toate sunt aici

o vă asigur: cel ce stă pe culme

măsoară adâncimea

şi i se pare: se vor căţăra ăia

şi l-or trage în jos;

unul la înălţime e înţeleptul

dar şi lui i s-ar face dor

s-o ia ca prin întuneric –

nu se află totul pe strada aurită

acolo jos înţelepţeşte-ţi puţina experienţă

pe care o ai

cei iute de picior o iau spre tărâmuri depărtate

însă de se-ntâmplă a-şi frânge glezna

ajung să fie ţinta batjocurii

celor din urmă...

ce sonor e vesperalul zvon de clopot

în care-ai încerca să baţi cu pumnii

fără de răzbunare e de netrecut

nici barem o treaptă

care-ar duce dincolo de stele

trebuie să te cobori din nou

unde-i umbra

acolo vei vedea chipurile radioase

ale celor pe care îi iubeşti

chiar dacă nu vei mai reuşi

să le atingi cu mâna!

Picioarele îţi vor trosni (în)frânte

te va-nvălui blajina fericire

pe când se aude-un glas ce se-ndepărtează...

strigă precum viii!

Ucid mai feroce

bătând cu cazmalele în piatră.

*     *     *

În miez de noapte pe cearşaful meu observai

ceva negru şi tare

de mărimea unei ploşniţe

cu roşiile franjuri ale picioruşelor.

Apropiai un chibrit aprins, să-l ard.

Iar el s-a umflat fără arsură

ca un flaconaş de fier întors cu fundul în sus...

Mi-am zis: Să fie flacăra prea mică?...

Însă pentru atare gâgâlici chibritul e cât un buştean!...

Prietenii care intrau chiar atunci

aruncară pe el surcele

hârtie muiată-n gaz lampant – şi îi dădură foc...

De cum s-a împrăştiat fumul, văzurăm o micuţă fiară

stând în ungherul patului

în poza lui Buddha (cu înălţimea de ¼ arşini)

şi, ca şi cum – bum – bo rânjea răutăcios.

Pricepând că aceasta e o vieţuitoare APARTE

m-am dus la farmacie după spirt

între timp prietenii

îşi stingeau răsucit mucurile de ţigară de

burtica scrumieră

o călcau în picioare, o loveau peste mutrişoară

îi prăjeau urechile

iar unul din ei înroşea cu lumânarea fierul patului.

Revenind, îi întrebai:

–A-ţi terminat-o

– Aţi ars-o?

– Nu, ea însăşi s-a împuşcat....                                               

 PENTRU CĂ, spuse,

 ÎN FOC AM AFLAT CEVA MAI BUN!

(1922)

 

VARĂ DE ŢARĂ

Moalele capului zemoşilor lingolipicioşi

Şi albu-omăt miezul lor

Cu a-mi-ro-si-toa-re-ademenire-adie-albina

– Z-z-z-z! Z-z-z-z!-emos...

Şi uscat-secul bondar cornaci mişcă cochilia

Şi mişcă şoricelul, viespea, z-z-zburdalnici.

Şi şopârla-picioare-strâmbe-i ici ca-ntr-o chilie de tul

Cu limbuţa-i aspră-despicată ce trage spre mierărie!

Şi pepenele galben l-am tot purtat prin mâini

Ca pe o leliţă drăgăstoasă!

În câmpuri se va-ntinde a odihnă amiaza de cuptor

Şi cu toţii molfăie fragedele fructe

Şi nu-i mai sperie cu razele ţepoase

Ácele de spart băşici de-arsură!...

 

PĂDURE TROPICALĂ

negrul trezindu-se încet se ridică

în ceaţă ca-n clăbuci de albă esenţă

şi contemplându-şi rotunda burtică

îi încearcă-ascuţita proeminenţă

jet de apă-albastră acoperă creştete

dinţii strălucesc printre liane şi sipică

întins pe suliţe de frunze sumete

cineva cântă la scripcă

POEME DIN: