COŞBUC

Public acest fragment coşbucian din romanul meu memorialistic „Copil la ruşi”, imboldul pornind de la prietenul Vasile Gogea care a publicat pe blogul său informaţii despre Festivalul Coşbuc de la Bistriţa. (De altfel, sunt şi eu printre laureaţii din anii trecuţi ai acestei manifestări tradiţionale.)

 Aşadar, despre cărţile lui George Coşbuc în copilăria unui pui de om din stânga Prutului

*                        *                       *

…Dar ce-ar fi să-mi revăd cărţile copilăriei, să le caut prin Biblioteca Naţională, mai ştiu eu pe unde s-o fi păstrat surate de-ale lor, apărute pe lume prin 1956-1958, după dezgheţul ce urmase condamnării cultului personalităţii stalinist?... Pentru că, îmi dau seama, fără acele momente cruciale nu putea să apară în Moldova Estică, ajunsă colonie ruso-sovietică, George Coşbuc! Ba chiar, până la acea etapă, nu fuseseră editaţi nici Eminescu sau Creangă, să zicem, „moldoveni” get-beget, nu români sadea ca transilvăneanul Coşbuc...

Aşadar, re-ajuns la Chişinău (eram în… Mongolia, în 1989! – l.b.), peste un timp am intrat la Biblioteca Naţională (pe atunci purtând numele... Nadejda Krupskaia, ce suna ca una din... poreclele sinonime ideologiei bolşevice... Barem să fi fost o tovarăşă frumoasă – contează şi asta, nu? – pe când, în realitate...), unde, întâi şi întâi, am solicitat, fireşte, „Abecedarul”, de care spuneam. Peste un timp – şi volumele „chirilice” ale lui George Coşbuc, care devenise, pur şi simplu, Gheorghe. Însă era o adevărată minune, o temeinică faptă de cultură, totuşi, ca, la Chişinău, în 1956, să apară două ediţii din operele coşbuciene! (Pentru că, nu peste mulţi ani, cu cât socialismul sovietic devenea tot mai... progresist, creaţia poetului nostru a fost şi ea băgată la index, adică – de nu interzisă oficial,  – era, oficial, trecută sub tăcere! Primul volum apăruse în colecţia „Cartea pentru toţi”, care aproape că reproducea întru totul, însă cu caractere de litere chirilice, formatul (postbelic), aspectul cărţilor din colecţia bucureşteană „Biblioteca pentru toţi”. Din căsuţa tehnică reţin: Editura de Stat a Moldovei, 1956, 103 pagini, preţ 70 de copeici, tiraj – 15 mii (deloc puţin!), tipărită la... Tiraspol! În loc de postfaţă – o notă biografică, nesemnată, ce spune că: „Marele poet român Gheorghe Coşbuc s-a născut la 20 septembrie 1866 în satul Hordou, regiunea Dorna (Transilvania)”. Cartea se deschide cu idila Noapte de vară, urmată de: Nunta Zamfirei, Cântecul fusului, Rugăciunea de pe urmă, Vestitorii primăverii, Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, La oglindă, El-Zorab, Brâul Cosânzenei, Lordul John, Moartea lui Fulger, Un cântec barbar, Mama, Noi vrem pământ, Doina, Dragostea învrăjbită, Decebal către popor, Tricolorul, Nunta în codru, O scrisoare de la Muselim-Selo, In opressores – acest titlu din încheierea sumarului  sugerându-i, probabil, autorului notei să tragă sociologista concluzie că: „O latură însemnată a poeziei coşbuciene îi duhul de răzvrătire împotriva orânduielii burghezo-moşiereşti din România la hotarul veacurilor XIX-XX. Critica română a căutat de cele mai multe ori să-l înfăţişeze ca autor de idile nevinovate, ascunzând mereu latura asta revoluţionară a creaţiei lui. Coşbuc a crezut totdeauna că norodul român va sfărâma în cele din urmă lanţurile robiei, devenind stăpân pe soarta sa”.

În Negurenii mei de baştină se cânta celebra melodie pe versuri coşbuciene „La oglindă”, – spun aceasta ca element de pandant de peste decenii când, intrând la poetul Alexe Rău, directorul Bibliotecii Naţionale a Moldovei şi spunându-i cum îmi revăzusem cărţile copilăriei din lumea cărora voi scrie, eventual, „reportaje”, dânsul zise cu un aer nostalgic-întristat: „Şi mama cânta La oglindă”...

Şi dacă nu cunoşteam cine ar fi autorul baladei subtext-sexuale, cu „Iar în pat, o, Doamne Sfinte! / – Numai el şi cu nevasta,  / – Dar o grămadă de picioare!” (despre care vă voi spune mai multe ceva mai la vale),  bineînţeles că ştiam cine e autorul unui alt poem din repertoriul meu de actor-declamator al şcolii şi, implicit, al satului, anunţând grav, solemn, sonor: „Iarna pe uliţă de Gheorghe Coşbuc!”  Idila plăcea, pentru că era scrisă „după natură”, puteai spune, chiar în Negurenii noştri: „Nu e soare, dar e bine, / Şi pe râu e numai fum, / Vântu-i liniştit acum...” – aici, fiecare dintre noi, imaginându-ne că râul nu e altul decât Răutul nostru, apă ce ne era de leagăn şi ne asigura cu hrană; râu bogat, încă, în bălţi cu sălbăticiuni şi peşte fel de fel, până avea să-l pângărească, să-l umilească – prin asanări, chimicale etc. – stupida râvnă de cincinale colhoznice, brejneviste...

POEME DESPRE TRADUCĂTORI ŞI TRADUCERE

Leo BUTNARU

RITUAL CU TRADUCĂTOR

Precum la întâlnirea şefilor de state

cu gărzi de onoare

şi cu parlamentări prealabile

când marele traducător purcede la

re-înveşmântarea poeziei altui grai

ar trebui să se intoneze imnurile celor două ţări.

11.III.2012

DIN EXPERIENŢA UNUI TRADUCĂTOR

1

uneori

precum totdeauna de fapt

când traduc din poezia lumii

mă gândesc naiv că

şi libera circulaţie a poeziei

ar putea modifica oarecum

starea de spirit din vămi – mereu

apăsătoare

pentru bietul ins cu paşaportul în mână;

ar putea modifica contextul

lipsei de text – muţenia înfiorată  din

vămi...

dar în genere

când traduc din poezia lumii

mă mângâi cu speranţa că... –

dar mai bine zis

cu un concomitent sentiment de admiraţie şi

pocăinţă...

2

după ziua sa de muncă

în vămile dintre literaturile lumii

un traducător începător

dar bun

însă din păcate ajuns nebun de legat

bate cap în cap două poeme – cel original

cu cel tradus

de ţi se creează impresia că ar ferfeniţa un iluzoriu papirus

astfel dânsul scutură ceea ce s-ar părea că e în plus

şi în original

şi în ceea ce a tradus

după care

o ia de la început cu translaţia

din ce-a mai rămas în original modelând

ce ar trebui să rezulte în limba şi literatura sa natală

uneori – după bătaia în draci a textelor cap în cap

sens în sens

puls în puls

întâmplându-se să rămână foarte puţin din discursul iniţial

alias poemul

puţin ajungând şi în albia traducerii

dar mai grav – spre bucuria traducătorului –

ceea ce rezultă e un cu totul alt poem

ce mai că (maică!) nu are nimic în comun

cu originalul şi traducerea acestuia – pur şi simplu

după insistenta metodica nemiloasa bătaie cap în cap

sens în sens puls în puls trop în trop

a aceluiaşi poem în cele două înfăţişări ale sale

original – avers traducere – revers

poţi ajunge la propriul tău poem original

pe care altcineva să-l traducă în limba textului original

pe care l-ai bătut cap în cap cu varianta traducerii tale

ca iluzie a oarecare posesiuni

sau a dorinţei de a cita din Ecleziast: deşertăciunea

umplerii golului golurilor...

3.VII. 2009 / 30.XI. 2009

IMAGINI EXCEPŢIONALE

1922. Sigiliul de la intrarea în cavoul faraonului Tuntankhamun: a stat neatins... 3 245 de ani!

1900. Primul teleobiectiv din lume.

1981. Transportarea spre rampa de lansare a primului satelit cosmic indian...

1987, Alba Iulia. Strămutarea unui bloc de locuit ce avea greutatea de 7600 de tone.

PE MĂRI, PRIN ŢĂRI...

13-25.XI.1994

Din notele răzleţe din croazieră. La un moment dat, şi pe mult timp legănat de valuri, prinde a-mi bâzâi în memorie refrenul acela cu „Melancolie – dulce melodie”. Dar mă întreb: oare nu s-ar fi putut dramatiza niţel, cântându-se: „Ah, agonie – sfâşietoare melodie”.

Ion Buduca e cu un deget bandajat. Explicaţia: „A dat cu degetul într-o scandinavă înfundată”.

Rada Aleksandrova din Bulgaria despre colegii mai tineri: „O, ei sunt mai instruiţi ca noi, cei de cândva, alaţii la vârsta lor, însă nu cred că sunt şi mai talentaţi”. 

22.XI.1994

Ioan T. Morar, „caţavencist” ce e, pentru a se ţine într-o formă bună, o tot dă în calambururi. Unele din ele, improvizate când mergeam spre şi vedeam dinspre Pergam (de acolo vine pergamentul!), fost antic-grecesc, acum – tucesc. (De altfel, Morar se autodefineşte astfel: „Eu sunt stre-sarea şi piperul grupului”.)

*     *     *

Există poligamie

Şi pergamie,

Aceasta – numai pe hârtie.

*     *     *

Şi dacă ramuri bat în geam,

Eu sunt,  mândră,  la Pergam.

*     *     *

Din Pergam dintre ruine,

Eu scriu, mândră, către tine.

*      *       *

                       Lui Ştefan Acopian

De cum priveşte înspre Ararat,

Armeanul gândeşte automat.

(Trecând prin preajma unui lan de bumbac recoltat, prin care se răsfira o turmă de oi):

*      *      *

Mănâncă oile bumbac, –

Vă daţi seama ce lână fac?

            O altă expresie a sa: „Colindăm de-a lungul şi de-a destrăbălatul”.

Şi una de-a lui Adrian Popescu:

Nu are importanţă

Precum bobul de faianţă

O "COSMOGRAMĂ" DIN

            Leo BUTNARU

Cobaiul

Din timpuri imemoriale, pe aceste tărâmuri s-au întâmplat multe din cele pe care fiinţele de pe alte planete şi le mai doresc şi astăzi. Adică, s-au realizat noiane din visele, ipotezele, speranţele ce păreau, la început, demenţă curată, dacă nu chiar stare paranoică incurabilă, acest s-au realizat însemnând că aici, pe aceste meleaguri, ale noastre, până şi virtualitatea a devenit realitate. Spre exemplu, dimineţile, o parte din populaţia din metropolă şi nu numai – vreau să spun, în genere din localităţile de orice rang, – partea asta de populaţie nu mai merge la muncă în chip… real, adică – nu doreşte să se folosească de transportul public, – de metrou, să zicem; partea aceasta de populaţie, fracţionată în mii şi mii de indivizi, pur şi simplu se tele-cyber-reportează, în mod virtual – virtualitatea a devenit realitate, – se tele-cyber-reportează la serviciu. Adică, doar se gândeşte, ca scop, că trebuie să ajungă la locul de muncă şi, chiar în fracţiune de timp în care se gândeşte asta, – hop! – se şi pomeneşte la birou, în laborator, la aero-tele-report, cosmo-tele-drom, în vreo seră fantastic de frumoasă prin tot ce creşte în ea, la grădiniţă, şcoală, superioară şi hiper-superioară, la… la toate locurile care pot fi numite de muncă se pomenesc fiinţele cvasi-reale-cvasi-virtuale de pe tărâmurile noastre.

Mijloacele mass-media de pe aici scriau că preferinţa telereportării faţă de mijlocul obişnuit de deplasare are ca motivaţie şi un  factor psihologic, generalizat în cazul miilor şi miilor de locuitori, – factor special, destul de delicat, am putea spune. Vorba e că, fiind foarte sensibili, până la posibilitatea de a recepta starea de spirit a celorlalţi co-meleagişti¹, dimineţile ei sunt deranjaţi de ceea ce – în transportul public, pe străzi, oriunde – le recepţionează sensibilitatea conştiinţei lor hiper-cyber-sensibile. E un dezastru să simţi, să ştii cu ce sentimente apăsătoare merg cei mai mulţi co-meleagişti  la serviciu! Cum s-ar spune, se duc acolo de parcă ar avea ştreangul de gât!... Nu, nu le arde lor de serviciu, însă existenţa impune nevoinţele ei… Prin urmare, este îngrozitor să te pomeneşti în această stare aproape generalizară de nervozitate… temperată, tăinuită, dar nu şi de propria ta sensibilitate afectată foarte neplăcut de negativitatea animozităţii faţă de ceea ce înseamnă loc de muncă, de nedorinţa de a merge acolo, la serviciu…

Bineînţeles, intensitatea acestei stări de spirit transmisibilă de la ins la ins în mijloacele de transport în comun este cea mai intensă în orele dimineţii, de aceea, vă spuneam, unii locuitori de pe la noi preferă să se tele-cyber-reporteze la serviciu în singurătate şi, să zicem, autonomie emoţională, decât să suporte agresiunea încărcăturii negative emise de semenii lor chinuiţi de gândul de a merge – şi azi! – la corvoadă… Adică: of, mamă, iar mă-nhamă…

Însă după orele de vârf, înaintând spre amiază, încetul cu încetul, o atare stare de negativitate scade considerabil, pentru că cei rămaşi în afară, în oraş, au cu totul şi cu totul alte sentimente, alte stări de spirit, unele destul de agreabile – să zicem a celora care au făcut cumpărături reuşite sau care pur şi simplu se plimbă, aflaţi în concediu sau în turism; a celor care intră în sau ies din cafenele, baruri, sau  – pardon – bordeluri…

Iar seara… Seara e greu de definit starea pe care ai putea-o lega de reperele date mai sus, cele de dimineaţă, pentru că seara cei mai mulţi orăşeni se tele-cyber-reportează în masă, grăbiţi să ajungă acasă, să scape cât mai curând – într-o fracţiune de clipită! – de ceea ce înseamnă loc de muncă…

Eu însă, fiind reprezentantul unei profesii libere, adică şi a unui „loc de muncă” benevol şi cu plăcere asumat, nu sunt influenţat de atare stări de negativitate, decât în măsura în care ele îmi pot fi de imbold pentru a le descrie, a le transfigura sub aspect psiho-artistic, pentru ca să le fac parte componentă în vreo naraţiune, în vreo nuvelă sau, pur şi simplu, într-un text oarecare sau, şi mai simplu, – în textualism, inter(planet)textualism ş. a. Chiar aşa e, precum v-aţi dat seama: eu sunt un om al scrisului, al mărturisirilor personale, dar – fără falsă modestie fie spus – mai sunt „specialist” şi în recondiţionarea artistică a mărturisirilor semenilor mei, a timpurilor în care vieţuim. Astfel că, dimineţile, neforţat să merg, obligatoriu, la serviciu, uneori mă plimb prin oraşul cu străzile aglomerate suportabil, dat fiind că, precum vă spunea, o parte din populaţie preferă să se tele-cyber-reporteze, pentru a nu-şi face, involuntar, transfuzie de stări negative legate de nedorinţa de a merge la serviciu.

LERMONTOV - 200

Mihail LERMONTOV  (1814 – 1841)

Cântec rusesc

1

Zăpada cade smocuri, nu se cerne.

De ce frumoasa tânără se teme

Să coboare din pridvor,

S-aducă apă de izvor?

Ca un popă ce sicriu-l duce,

Aşa viforul cântec îşi zice

Din izvoade,    

Pe când sub lemnul de poartă,

Dulăul nărăvos lanţul şi-l roade

Şi latră…

2

Dar nu lătrat de câine-n lume,

Nu urlet de vifor a-ngropăciune

Trezeşte frică

În ochi ei de sticlă:

Drăguţul ei înmormântat cândva,

Mai alb ca neaua se va-nfăţişa

Pe înserate

Ca să-i spună: „Tu m-ai înşelat”

Şi inelul de logodnă, nesperat,

Să i-l arate!...

(1830)

*        *        *

Adio, deci, Rusie nespălată,

Ţară de domni, tărâm al robilor,

Rămâneţi voi, mundire-albastră pată,

Şi tu popor umil, supusul lor.

Caucazul, poate, ca un zid înalt

Mă va feri de zbirii tăi tehui,

De ochiul lor oriunde la vânat,

De-auzul lor – pe urmele oricui.

(1841)

În româneşte de Leo Butnaru

"CONTRAFORT" - 20 DE ANI

„O stare de spirit” – aşa se intitula editorialul primul număr al revistei Contrafort care apărea în octombrie 1994, încercând să răspundă aşteptărilor unei generaţii noi de scriitori basarabeni – generaţia optzecistă –, „surata” mai mică în ani a Generaţiei ’80 din România, de care ne simţeam apropiaţi şi solidari în opţiuni estetice şi existenţiale. Odată cu primul număr al Contrafortului, enunţam şi programul publicaţiei, pe care, ulterior, l-am sintetizat în două teze: promovarea spiritului critic şi sincronizarea cu literatura română contemporană. O revistă a creaţiei literare, o oglindă a vieţii culturale, o arenă a dezbaterilor intelectuale şi civice pe teme de larg interes pentru un public cultivat şi exigent.

Contrafort şi-a dorit, prin obiectivele sale, să completeze cu o „verigă basarabeană”, de respiraţie nouă – alături de Sud-Est Cultural –, salba de publicaţii de prim-plan ale culturii române: România literară, Contrapunct (prima serie), Convorbiri literare, Revista 22, Dilema, Orizont (Timişoara), Echinox (Cluj-Napoca) ş.a. Dar şi circuitul publicaţiilor din exilul românesc, cum au fost Agora şi Meridian (redactate de Dorin Tudoran în Statele Unite). Ulterior, atunci când elanurile tinereşti au trebuit să se încline în faţa vârstei biologice a redactorilor săi (atent supravegheată de tot felul de „amici” din lumea literară), am redefinit Contrafortul drept „revistă de literatură şi dialog intelectual”, păstrând liniile directoare ale programului nostru şi deschiderea faţă de toţi creatorii valoroşi din Basarabia şi România.

La ceas aniversar, „după 20 de ani” de la lansarea Contrafortului, invităm câţiva scriitori, colaboratori ai noştri de o parte şi alta a Prutului, să participe la o anchetă consacrată acestui moment important din biografia revistei, o anchetă mai degrabă reflexiv-evocativă. Lecţiile vieţii, inclusiv nefericita ruptură care a intervenit în 2013 (sistarea sprijinului financiar de către ICR) dând peste cap regimul firesc de apariţie a revistei – episod ale cărui consecinţe le resimţim şi azi –, spulberă, descurajează orice „abur festivist”, făcându-ne să privim cu un optimism moderat aventura ce se întinde în faţă.

– Cum v-aţi simţit în paginile „Contrafortului” şi ce înseamnă pentru Dvs. colaborarea cu revista noastră?

Leo Butnaru: M-am simţit şi mă simt primit cu prietenie, colegialitate, dar şi cu generozitate la „Contrafort”, unde, de ani mulţi deja, semnez o rubrică permanentă, „Cosmograme”, dar şi grupaje de poeme sau texte de opinie. Pentru un scriitor, e un noroc să aibă posibilitatea de a colabora la această revistă temeinică, serioasă, apreciată fără echivoc drept una dintre cele mai valoroase publicaţii ale contemporaneităţii/ spiritualităţii panromâneşti. Publicaţie de o orientare modernă, înnoitoare, însă care respectă principiile clasice: valoarea textelor, excluderea autorilor întâmplători, conceptul general de structurare redacţională elevat. Onorându-şi numele, inclusiv în simbolismul său (consolidare, întărire), „Contrafortul” este expresia sui generis a unui nivel înalt de ctitorie cultural-artistică, estetică de certă particularizare, când sunt îmbinate generozitatea cu criteriul valoric, solicitudinea cu rigurozitatea. Însă trebuie subliniat că această revistă modernă, elitară nu este doar un catalizator al modificărilor de conştiinţă artistică, un barometru al esteticului, ci are şi o implicaţie socio-ideatică în ceea ce anticii numeau res publica, periodic lansând chestionare/ sondaje tematice incitante, astfel punând umărul şi la construcţia comuniunii naţionale. Astfel că, prin complexitatea activităţii sale, „Contrafort” rămâne a fi un modul şi model de referinţă în complexitatea istoriei literare, socio-culturale româneşti contemporane, contribuind la crearea şi reflectarea acesteia, având asigurată deja o nişă de arhivă ce va atrage investigatorii din viitor, pe care îi vor interesa versantele, de împlinire şi de continuare, a două secole, XX – XXI. La distanţă în timp, se va înţelege importanta contribuţie a contrafortiştilor la configurarea totuumului spiritualităţii româneşti, în care revista noastră propulsează evenimente şi elemente din, în primul rând, Moldova Estică, spaţiu ultragiat de istorie, însă mereu vital prin creaţie, în creaţie, cu o anumită specificitate, cu nuanţări ceva mai altfel, însă fără a reclama rabat axiologic. Graţie „Contrafortului”, toate astea devin mai dinamice, mai accentuate, ca ideaţie, semantică şi valoare.