Despre "Copil la ruşi"Am început să citesc Copil la ruşi, de Leo Butnaru (Ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2008) dintr-un preliminat interes documentar, fiindcă o carte despre Basarabia anilor '50, cum scrie în subtitlu, nu poate fi decât extrem de interesantă, însă, perseverând în lectura volumului, care-şi propune o rechemare aproape magică a copilăriei pe care autorul a trăit-o în mahalaua lui Papuc din Negurenii Vechi (la 35 km de Orhei), mi s-a deschis gustul unei abordări participative, fiindcă, dincolo de a fi o „retro-utopie”, aşa cum autorul o numeşte la pagina 119, cartea îi propune lectorului să se implice în universul ei, să-l folosească drept pretext pentru propria anamneză. „...îndrăznesc să cred – scrie el în finalul volumului, într-un moment când şi acesta nu mai este decât amintire – că şi prezenta [...] carte îi va ajuta pe mai mulţi oameni, din diferite generaţii şi, cum e posibil astăzi, din mai multe secole (XX, XXI) să citească în propriile lor copilării, să le invoce şi să le jure că vor face acest lucru cât mai des, întru nedespărţirea lor vreodată (ca niciodată, cât o mai fi să fie pe lume).” Mi-am zis atunci că o paralelă între copilăria autorului şi copilăria mea, petrecută la Făgăraş, la poalele munţilor, nu e chiar imposibil de făcut, fiind chiar în spiritul şi litera cărţii: Leo Butnaru s-a născut în ianuarie '49, eu cu puţin peste patru ani mai târziu, şi am fost surprins să găsesc în carte similitudini de mentalitate care ne apropie, deşi între cele două localităţi sunt aproape o mie de kilometri. Faptul e surprinzător, fiindcă ţine de o paradigmă comună a copilăriei, pe care arealul spiritual românesc a întreţinut-o indferent de zonarea geografică.
De pildă, scrie Leo Butnaru ca o „cheie” a întregului său volum rememorativ, „copilăria noastră a fost destul de glumeaţă, isteaţă, veselă, chiar când îi clănţăneau dinţii de frig şi de...lozinci!” Aşadar, cei care vor căuta cu tot dinadinsul atrocităţi ideologice în volum, forme de înregimentare politică brutală, forţată, vor fi dezamăgiţi, deşi epoca se preta la aşa ceva. Să ne reamintim: ne aflăm imediat după foamete şi după război, în plină penurie, isteria politică a lui Stalin ajunge la apogeu, culminând în omoruri nejustificate, apoi dictatorul moare în martie 1953 (prilej de doliu în URSS şi în toate statele satelite ale Moscovei), urmează Hruşciov cu Discursul secret din februarie '56, de la cel de-al 20-lea congres al partidului, şi debarcarea noului lider în octombrie 1964, pe când era în vacanţă în Abhazia. Aceasta este perioada politică pe care o trăieşte Leo Butnaru în calitate de copil, ferit de atrocităţi prin surdinizarea violentă întreţinută de către părinţi şi oamenii din sat şi de privilegiul de a trăi la marginea geografică a colosului rus, unde atrocităţile ajungeau mai greu, învelite uneori în detalii la care nu te aştepţi.
Copilul îşi aminteşte, de pildă, de foametea din anii trecuţi, a căror consecinţă era naveta de 35 de km până la Orhei, pe care unii săteni o făceau pentru un sac de pâine de secară, îşi aminteşte de interzicerea poveştilor Fraţilor Grimm – pe motiv că autorii sunt germani -, sau de psihoza surmontării economice şi politice a Statelor Unite, care sosea în sat sub forma unor înscrisuri pe capota maşinilor ornate cu Serp i Molot (secera şi ciocanul), îşi aduce aminte – nu se putea altfel – de hotărârea familiei sale de a vinde pe bucăţi una dintre cele trei case pe care le aveau, pentru a putea supravieţui, însă, în rest, copilăria sa e ludică şi relativ luminoasă, în ciuda penuriei generale în care se desfăşoară. Privind în urmă, descopăr acelaşi fenomen de protecţionism discret pe care o asigurau părinţii şi la mine: eu am prins, la Făgăraş, dictatura lui Dej până în 1965, când el moare (înmormântarea fiind, cred, prima transmisie de televiziune la care am asistat, în casa unor evrei înstăriţi care aveau aparatul) şi, mai ales, psihoza exacerbată a „partizanilor” din munţi, pentru izolarea cărora Făgăraşul se transformase într-o redută a vigilenţei şi delaţiunii. Mai era un detaliu, la fel de relevant, a cărui atrocitate nu aveam s-o conştientizez decât mai târziu, la maturitate: am crescut literalmente în umbra Cetăţii Făgăraşului, care era închisoare politică până în 1973, dar nu ştiam nimic despre ce anume se întâmpla înăuntru, deşi imi dau seama retroactiv că fusesem marcaţi de interdicţii specifice în ceea de priveşte spaţiul: cetatea era înconjurată de un superb şanţ de apă, care îngheţa iarna formând, de jur-împrejurul zidurilor, un foarte lung patinoar, îl şi foloseam până la epuizare, dar ştiam că n-avem voie să trecem de linia imaginară care proteja zidurile, fiindcă s-ar putea „trage” în noi de sus (ceea ce, acum, cred că era puţin probabil să se întâmple).
Însumând: candoarea care ne înconjura copilăria – şi pe care Leo Butnaru o reconstituie admirabil şi foarte precis în volumul său memorialistic – ne-a împiedicat să dobândim de timpuriu o conştiinţă politică, prin care n-am fi făcut decât să ne traumatizăm copilăria, transformând-o în anxietate şi spaimă. Geo-social, lucrurile se asemănau: Leo Butnaru povesteşte despre „coloniile agricole” realizate prin transplant social care s-au ridicat la marginea Negurenilor săi dragi (Chersac, Dobruşa, Lebedina), fie de către regimul ţarist, fie, mai târziu, de câtre sovietici. Locuite preponderent de ruşi şi de naţii neromâneşti, alogene, ele confereau, prin reflex, o criză identitară, rezolvată cel mai adesea prin orgoliu retractil sau ironie ofensivă. La Făgăraş, rolul „alogenilor” (în conştiinţa noastră infantilă, fiindcă nu erau câtuşi de puţin venetici, dar asta noi nu aveam de unde s-o ştim, fiindcă nimeni nu ne învăţase istoria zonei, tot aşa cum nici azi nimeni nu are interesul să instituţionalizeze şcolar istoria reală a Transilvaniei) era jucat de saşi, care trăiau relativ închis (dar pilduitor socialmente şi economic), fără să comunice cu cei din jur, recluziune care a generat spontan, la ceilalţi locuitori ai Făgăraşului, un resentiment difuz şi neputincios, grotesc decantat în orgoliul de a fi „superiori” acestor „germani care au declanşat războiul”. Leo Butnaru povesteşte, în cartea sa, că orgoliul românesc al regiunii, combinat cu presiunea pe care o exercitau „alogenii”, s-a convertit, printr-un aliaj psiho-istoric şi ideologic ciudat, într-un anticomunism congenital în sat, sincron cu ura faţă de „străinul” sovietic, ocupant, stare de spirit pe care şi copiii o resimţeau în mod difuz, fără să ştie, de fapt, de unde bate vântul.
Istoria şi prezentul – aceasta este unul dintre aspectele cele mai tulburătoare pe care le relatează Leo Butnaru – soseau în sat sub identitatea morţii: kolhozurile „ucideau” economia spontană, de supravieţuire, câte un flăcău pleca în armată şi se întorcea între patru scânduri, alţii, tot plecaţi, mureau iradiaţi în condiţii neelucidate, sau se scufundau pentru totdeauna cu câte un submarin. Altădată, erau desantate chimicale în sat, pe post de îngrăşăminte, făcând victime colaterale, fiindcă nimeni nu le explica utilizatorilor efectele lor secundare, nu o dată letale. A fost şi un moment în care a venit porunca de a se scoate troiţele de la răspântii şi din faţa caselor, cele „norocoase” fiind mutate în cimitir, pe fondul unor soluţii de expedient pe care le încearcă în disperare unii săteni, depozitându-le provizoriu în spatele ogrăzilor sau în locuri mai ferite de privirile purpurii ale intruşilor. Am reamrcat, în toate aceste relatări impresionante, şi un detaliu oarecum neaşteptat: răul prezentat de către Leo Butnaru este întotdeauna difuz, nepersonalizat. În alte texte de acest fel, răul se personalizează, ţine de câte o fizionomie anume, de câte un activist sau câte un zelos care vrea să obţină puncte, dovedindu-se din cale-afară de vigilent. În cartea lui Butnaru, răul – atât cât există – e oarecum suprapersonal, neparticularizat.
Constat, însă, că distorsionez spiritul cărţii, cad şi eu în tentaţia de a-i releva detaliile atroce, în dauna înregistrării bucuriei cu care Leo Butnaru a scris-o, ca pe o feerie retroactivă, echivalentă cu o regăsire de sine. Sub acest aspect, volumul are o lumină aparte, foarte frumoasă, accentuată şi de limba extrem de plastică, spumoasă, în care a fost scrisă cartea: autorul caută nu numai ingenuitatea imaginilor de odinioară, ci, mai ales, capacitatea de a le reconstitui prin intermediul unui limbaj de o plasticitate superbă, unde se simte mâna unui scriitor autentic. Proiecţiile sale imaginare – pe pereţii de var ai casei, pe ecranul afectiv al copilului care nu a încetat niciodată să fie – ţin de capacitatea unui poet sensibil de a crea demiurgic universuri compensative, de a li se abandona cu totul, dând frâu liber ingenuităţii dantelate care le animă. Am văzut, aici, cu bucurie – dar şi cu o implicită surprindere – că am trăit, copiii fiind în acelaşi timp, dar la o mare distanţă în spaţiu, aceleaşi mituri fabuloase, ca de pildă acela al maimuţei care stă în poarta echipei de fotbal a Braziliei, oprind în chip redutabil absolut toate mingile şutate spre plasă.
Copil la ruşi nu este un proiect personal închis, ci, aşa cum i s-ar putea spune, un proiect etern reluabil, un work in progress. Spre sfârşitul volumului, există o imagine, asupra căreia merită să medităm: doritor de lecturi, aplecat spre carte, simţind în el chemarea poetului şi a scriitorului care urmează să fie, Leo Butnaru constată că toate acestea au un singur preţ existenţial, şi anume însingurarea, izolarea de ceilalţi, recluziunea. Ca atare, volumul reprezintă şi un pariu recuperativ, echivalent cu construcţia unei totalităţi mirifice pe care, altminteri, scriitorul nu o mai poate atinge. Acesta e marele câştig intelectual şi uman al volumului: de a demonstra că şi copilăria poate fi construită, că nu putem redeveni copilul din noi decât prin intermediul unui exerciţiu voluntar de candoare. Să ne mirăm, atunci, că geniul tutelar al cărţii este Creangă?
De pildă, scrie Leo Butnaru ca o „cheie” a întregului său volum rememorativ, „copilăria noastră a fost destul de glumeaţă, isteaţă, veselă, chiar când îi clănţăneau dinţii de frig şi de...lozinci!” Aşadar, cei care vor căuta cu tot dinadinsul atrocităţi ideologice în volum, forme de înregimentare politică brutală, forţată, vor fi dezamăgiţi, deşi epoca se preta la aşa ceva. Să ne reamintim: ne aflăm imediat după foamete şi după război, în plină penurie, isteria politică a lui Stalin ajunge la apogeu, culminând în omoruri nejustificate, apoi dictatorul moare în martie 1953 (prilej de doliu în URSS şi în toate statele satelite ale Moscovei), urmează Hruşciov cu Discursul secret din februarie '56, de la cel de-al 20-lea congres al partidului, şi debarcarea noului lider în octombrie 1964, pe când era în vacanţă în Abhazia. Aceasta este perioada politică pe care o trăieşte Leo Butnaru în calitate de copil, ferit de atrocităţi prin surdinizarea violentă întreţinută de către părinţi şi oamenii din sat şi de privilegiul de a trăi la marginea geografică a colosului rus, unde atrocităţile ajungeau mai greu, învelite uneori în detalii la care nu te aştepţi.
Copilul îşi aminteşte, de pildă, de foametea din anii trecuţi, a căror consecinţă era naveta de 35 de km până la Orhei, pe care unii săteni o făceau pentru un sac de pâine de secară, îşi aminteşte de interzicerea poveştilor Fraţilor Grimm – pe motiv că autorii sunt germani -, sau de psihoza surmontării economice şi politice a Statelor Unite, care sosea în sat sub forma unor înscrisuri pe capota maşinilor ornate cu Serp i Molot (secera şi ciocanul), îşi aduce aminte – nu se putea altfel – de hotărârea familiei sale de a vinde pe bucăţi una dintre cele trei case pe care le aveau, pentru a putea supravieţui, însă, în rest, copilăria sa e ludică şi relativ luminoasă, în ciuda penuriei generale în care se desfăşoară. Privind în urmă, descopăr acelaşi fenomen de protecţionism discret pe care o asigurau părinţii şi la mine: eu am prins, la Făgăraş, dictatura lui Dej până în 1965, când el moare (înmormântarea fiind, cred, prima transmisie de televiziune la care am asistat, în casa unor evrei înstăriţi care aveau aparatul) şi, mai ales, psihoza exacerbată a „partizanilor” din munţi, pentru izolarea cărora Făgăraşul se transformase într-o redută a vigilenţei şi delaţiunii. Mai era un detaliu, la fel de relevant, a cărui atrocitate nu aveam s-o conştientizez decât mai târziu, la maturitate: am crescut literalmente în umbra Cetăţii Făgăraşului, care era închisoare politică până în 1973, dar nu ştiam nimic despre ce anume se întâmpla înăuntru, deşi imi dau seama retroactiv că fusesem marcaţi de interdicţii specifice în ceea de priveşte spaţiul: cetatea era înconjurată de un superb şanţ de apă, care îngheţa iarna formând, de jur-împrejurul zidurilor, un foarte lung patinoar, îl şi foloseam până la epuizare, dar ştiam că n-avem voie să trecem de linia imaginară care proteja zidurile, fiindcă s-ar putea „trage” în noi de sus (ceea ce, acum, cred că era puţin probabil să se întâmple).
Însumând: candoarea care ne înconjura copilăria – şi pe care Leo Butnaru o reconstituie admirabil şi foarte precis în volumul său memorialistic – ne-a împiedicat să dobândim de timpuriu o conştiinţă politică, prin care n-am fi făcut decât să ne traumatizăm copilăria, transformând-o în anxietate şi spaimă. Geo-social, lucrurile se asemănau: Leo Butnaru povesteşte despre „coloniile agricole” realizate prin transplant social care s-au ridicat la marginea Negurenilor săi dragi (Chersac, Dobruşa, Lebedina), fie de către regimul ţarist, fie, mai târziu, de câtre sovietici. Locuite preponderent de ruşi şi de naţii neromâneşti, alogene, ele confereau, prin reflex, o criză identitară, rezolvată cel mai adesea prin orgoliu retractil sau ironie ofensivă. La Făgăraş, rolul „alogenilor” (în conştiinţa noastră infantilă, fiindcă nu erau câtuşi de puţin venetici, dar asta noi nu aveam de unde s-o ştim, fiindcă nimeni nu ne învăţase istoria zonei, tot aşa cum nici azi nimeni nu are interesul să instituţionalizeze şcolar istoria reală a Transilvaniei) era jucat de saşi, care trăiau relativ închis (dar pilduitor socialmente şi economic), fără să comunice cu cei din jur, recluziune care a generat spontan, la ceilalţi locuitori ai Făgăraşului, un resentiment difuz şi neputincios, grotesc decantat în orgoliul de a fi „superiori” acestor „germani care au declanşat războiul”. Leo Butnaru povesteşte, în cartea sa, că orgoliul românesc al regiunii, combinat cu presiunea pe care o exercitau „alogenii”, s-a convertit, printr-un aliaj psiho-istoric şi ideologic ciudat, într-un anticomunism congenital în sat, sincron cu ura faţă de „străinul” sovietic, ocupant, stare de spirit pe care şi copiii o resimţeau în mod difuz, fără să ştie, de fapt, de unde bate vântul.
Istoria şi prezentul – aceasta este unul dintre aspectele cele mai tulburătoare pe care le relatează Leo Butnaru – soseau în sat sub identitatea morţii: kolhozurile „ucideau” economia spontană, de supravieţuire, câte un flăcău pleca în armată şi se întorcea între patru scânduri, alţii, tot plecaţi, mureau iradiaţi în condiţii neelucidate, sau se scufundau pentru totdeauna cu câte un submarin. Altădată, erau desantate chimicale în sat, pe post de îngrăşăminte, făcând victime colaterale, fiindcă nimeni nu le explica utilizatorilor efectele lor secundare, nu o dată letale. A fost şi un moment în care a venit porunca de a se scoate troiţele de la răspântii şi din faţa caselor, cele „norocoase” fiind mutate în cimitir, pe fondul unor soluţii de expedient pe care le încearcă în disperare unii săteni, depozitându-le provizoriu în spatele ogrăzilor sau în locuri mai ferite de privirile purpurii ale intruşilor. Am reamrcat, în toate aceste relatări impresionante, şi un detaliu oarecum neaşteptat: răul prezentat de către Leo Butnaru este întotdeauna difuz, nepersonalizat. În alte texte de acest fel, răul se personalizează, ţine de câte o fizionomie anume, de câte un activist sau câte un zelos care vrea să obţină puncte, dovedindu-se din cale-afară de vigilent. În cartea lui Butnaru, răul – atât cât există – e oarecum suprapersonal, neparticularizat.
Constat, însă, că distorsionez spiritul cărţii, cad şi eu în tentaţia de a-i releva detaliile atroce, în dauna înregistrării bucuriei cu care Leo Butnaru a scris-o, ca pe o feerie retroactivă, echivalentă cu o regăsire de sine. Sub acest aspect, volumul are o lumină aparte, foarte frumoasă, accentuată şi de limba extrem de plastică, spumoasă, în care a fost scrisă cartea: autorul caută nu numai ingenuitatea imaginilor de odinioară, ci, mai ales, capacitatea de a le reconstitui prin intermediul unui limbaj de o plasticitate superbă, unde se simte mâna unui scriitor autentic. Proiecţiile sale imaginare – pe pereţii de var ai casei, pe ecranul afectiv al copilului care nu a încetat niciodată să fie – ţin de capacitatea unui poet sensibil de a crea demiurgic universuri compensative, de a li se abandona cu totul, dând frâu liber ingenuităţii dantelate care le animă. Am văzut, aici, cu bucurie – dar şi cu o implicită surprindere – că am trăit, copiii fiind în acelaşi timp, dar la o mare distanţă în spaţiu, aceleaşi mituri fabuloase, ca de pildă acela al maimuţei care stă în poarta echipei de fotbal a Braziliei, oprind în chip redutabil absolut toate mingile şutate spre plasă.
Copil la ruşi nu este un proiect personal închis, ci, aşa cum i s-ar putea spune, un proiect etern reluabil, un work in progress. Spre sfârşitul volumului, există o imagine, asupra căreia merită să medităm: doritor de lecturi, aplecat spre carte, simţind în el chemarea poetului şi a scriitorului care urmează să fie, Leo Butnaru constată că toate acestea au un singur preţ existenţial, şi anume însingurarea, izolarea de ceilalţi, recluziunea. Ca atare, volumul reprezintă şi un pariu recuperativ, echivalent cu construcţia unei totalităţi mirifice pe care, altminteri, scriitorul nu o mai poate atinge. Acesta e marele câştig intelectual şi uman al volumului: de a demonstra că şi copilăria poate fi construită, că nu putem redeveni copilul din noi decât prin intermediul unui exerciţiu voluntar de candoare. Să ne mirăm, atunci, că geniul tutelar al cărţii este Creangă?
