„SUNT DINTRE CEI CARE CRED ÎN INSPIRAŢIE CA LEGE A ACŢIUNII”
autor: Irina NECHIT
– Dragă Leo Butnaru, felicitări cu ocazia aniversării a 60-a! Câţi din cei 60 de ani ai tăi i-ai consacrat literaturii?
– Dacă îi iau în consideraţie şi pe cei de... pre-scriitor, adică doar de cititor, ar fi cam 55. Unul din aceşti doi de 5 gemeni jalona vârsta la care am mers la şcoală. Dar a fost un fel de... cvasifiasco, trebuind să mă retrag şi să amân plecarea adevărată pentru anul următor, 1955 (iarăşi dubletul-cinque), când împlinisem şase şi prinsei a înţelege, destul de vag, ce ar fi aia literatură. Peste decenii, am publicat un „Reportaj din Abecedar”; da, reportaj din prima mea carte din care am învăţat literele, scriscetitul cuvintelor, frazelor.
– Ai fost un copil răsfăţat? Ce daruri îţi făceau cei apropiaţi în copilărie?
– Anul trecut, am editat romanul memorialistic „Copil la ruşi”. În el scriu anume despre părinţi, apropiaţi, învăţători, despre răsfăţ (sigur, nu m-a ocolit oarecum alintul, ca unic copil în familie) uman, dar şi despre răsfăţul naturii, în special cel al Răutului de altădată. Am fost iubit şi la şcoală. Sau – la şcoli, pentru că am învăţat în mai multe. Iar dacă cineva ar dori să cunoască romanul „Copil la ruşi”, amintesc că, mai întâi, el a fost publicat în revista „Sud-Est” (Nr. 4 – 2006; Nr. 1, 2, 3, 4 – 2007). Poate fi accesat şi prin internet.
– Despre ce erau primele tale poezii?
– Despre frumuseţi şi... naivităţi! Îmi amintesc că, la un moment dat, mă fascinase un cuvânt ce mi se părea mai special: urdiniş. Bineînţeles că am scris despre albine. Şi atunci, şi după. Regretatul poet Ion Vatamanu îşi intitulase articolul despre prima mea carte, „Aripă în lumină”, chiar aşa: „Unde să duci o albină?”.
– Până în prezent ai publicat 60 de cărţi de poezie, eseuri, publicistică, traduceri, pagini de jurnal etc. E un număr-record de titluri, pentru multe din cărţile tale ai obţinut premii. Cum arată masa de scris a unui campion în domeniul literelor?
– Nu cred că aici e firesc calificativul de „campion”. În caz contrar, cine ar fi fost Arghezi, ale cărui zeci de volume din „Scrieri” stau sus, în raft, pe stânga biroului meu? Iar pe dreapta, alte zeci de volume ale lui Dostoievski, Tolstoi... Dar suta de romane a lui Balzac?... Să nu ne facem iluzii: nu suntem noi din cei care scriu atât de mult, încât nici Dumnezeu să nu reuşească a citi tot, precum se spunea despre un important scriitor scandinav. Iar masa mea de scris, cu vecinătăţile ei imediate, alcătuieşte o privelişte în care mă descurc doar eu unul. Paradoxal, însă doar „abisul, neantul” computerului mă ajută să ordonez cât de cât cele ce nu încap pe masă. Fişiere, fişiere... care îmi amitesc că, pe timpuri, eram fanul lui Robert (zis Bobby) Fischer, campionul lumii la şah. Şi până astăzi mai sunt nedumerit, de ce în „Dicţionarul enciclopedic” român nu i s-a pus şi poza yankeului care bătuse marele maiestru sovietic...
– Am impresia că scrii non-stop. Există totuşi momente în care simţi că nu ai putea să aşterni pe hârtie nici un rând? Exemplifică, te rog.
– Da, când sunt acaparat de pictură sau muzică. Dar, în primul rând, când sunt solicitat, de repetate ori, de recitirea Celor Mari. Gogol, Cehov, spre exemplu. Sau mulţi din autorii pe care A. E. Baconsky i-a inclus în „Panorama poeziei universale contemporane”. Din alt punct de apreciere, toate astea ar fi ca o re-pregătire (un nou cantonament!) pentru... scris, rescris... Iar dacă am crize, deja ştiu că, după două-trei luni, sau după o jumătate de an, ele trec. Pentru că sunt crize personale şi nu... mondiale, ca cea care, astăzi, ne încearcă atât de dur.
– Cum ajungi în starea de transă, cum provoci delirul verbal?
– Sunt dintre cei care cred în inspiraţie ca lege a acţiunii în domeniile care, de fapt, nu recunosc nici un fel de legităţi! Mai multe am încercat să le desluşesc, pornind de la viaţa şi creaţia Celor Mari, în volumul de eseuri „Şlefuitorul de lentile”. Iar „stării de transă” i-aş spune, simplu, starea de fascinaţie, pe care, uneori, o pot provoca prin... luciditate!
– Unii critici au observat că scrii „o poezie fără complexe” şi că ironia, dezinvoltura sunt caracteristice poemelor tale. Cum te-ai debarasat de complexe?
– Cred că nici nu le-am prea avut. Posibil, şi din această cauză criticul Mihai Cimpoi a ajuns să mă „revoce” din generaţia în care tot domnia sa mă plasase, declarându-mă deja intergeneraţionist. E aici un bob de adevăr. Apoi, m-au încurajat să nu am complexe doi critici literari eminenţi – Nicolae Manolescu şi Laurenţiu Ulici care, începând cu anul 1990, mi-au publicat relativ frecvent versurile, proza, eseurile în prestigioasele reviste „România literară” şi „Luceafărul”.
Dar, bineînţeles, nu m-am împăcat cu gândul că aş fi un... apatrid literar şi mi-am zis că aş face parte din generaţia iluziei necesare – cea mai generoasă, care adună într-un dimpreună-a-fi spiritual autori de diferite vârste şi chiar din diferite epoci.
– Fănuş Neagu te-a numit „diavol cu barbă, într-o lume din scoarţă de lemn domnesc”. Ţi-au plăcut cuvintele lui Fănuş Neagu?
– Cine nu şi-ar dori pensulaţiile portretistice scăpărătoare ale lui Fănuş Neagu? Le ţinem minte din splendidele sale „Cărţi cu prieteni”... Iar din alte portrete-scrise cred că „m-au prins”, în esenţe, Ioanid Romanescu, Nicolae Prelipceanu, Liviu Grăsoiu, Dan Stanca, Lucian Vasiliu, Vitalie Ciobanu, Arcadie Suceveanu, Gellu Dorian, Vasile Gârneţ, Adi Cusin, Em. Galaicu-Păun... La rândul meu, am schiţat mai multe portrete ale personalităţilor literare contemporane.
– Cum a apărut poemul „Hypatia”, apreciat foarte înalt de Cezar Ivănescu?
– Mă scuteşte de un răspuns mai sofisticat chiar începutul poemului: „Probabil, numele tău deja îşi pierduse speranţa/ de a mai reveni cândva din adolescentinele peşteri/ ale memoriei mele. Şi, la drept vorbind/ nu prea ai când medita în sudicul oraş Odessa…//…cum nu m-aş fi bucurat că în lume mai sunt încă/ atâtea tinere care au în văz mirare potolit-licăritoare/ în căpruiul ochilor ce aduceau a tămâie topită?/ Le priveam cum trec (era prin 1974, aveam 25 de ani)/ ducând în plase zemoşi arămii ce ai fi pariat că şi ei/ au fost modelaţi pe roata olarilor antici, mai apoi –/ scoşi în năvoadele pescarilor odată cu/ amforele eline din/ subsolurile mării doldora de scoici...”
Cam aşa a fost, la Odessa, sus, la capătul Scărilor Potiomkin, de unde priveam portul, marea şi imaginarele zări din Egiptul roman, pe fundalul cărora se profila chipul Hypatiei, grecoaică celebră în matematică, filosofie şi astronomie, linşată de un grup de fanatici în anul 415. Dar, implicit, mă gândeam şi la unul din bunicii mei, pre nume Hypatie.
– Precum menţionai, sintagma „Iluzia necesară” e definitorie pentru creaţia ta. Trăieşti şi azi din iluzii? Ai renunţat la ele?
– Trăiesc şi din iluzii, fireşte. Pentru că, precum le-am definit în poemul respectiv, ele sunt: „nerăbdare şi fugă de grabă, dovadă şi taină amară”, „psalm biblic şi sens din tratate, descântec şi scriere clară, înţeleaptă naivitate”, „speranţă ajunsă credinţă, cărbune şi floare de pară, evadare din umilinţă”, „otravă şi leac ce întreamă”, „abis şi amiază solară, visare visând că visez”... Din toate ale noastre, făcute sau doar năzuite, din modesta izbândă dulce-amară – „şi ţie ceva-ţi aparţine – iluzia mea necesară”...
– Dintre poeţii de avangardă ruşi pe care i-ai tradus în ultimii ani, care este cel mai aproape de poetica ta?
– Cel care îşi imagina universul ca pe o carte unitară şi unică, poetul pe mormântul căruia fusese scris: „preşedintele globului pământesc” – Velimir Hlebnikov. Apoi să nu uităm că, în diverse perioade, au fost avangardişti şi Mandelştam, Ahmatova (akmeişti), Pasternak (futurist), Esenin (imaginist), Ţvetaeva, care a reformat/ reformulat prozodia rusă în esenţe, nu în forme. Dar Maiakovski? Dincolo de prejudecăţi, creaţia lui de juneţe este a unui poet uriaş. Şi atâţia alţii din fascinanta fenomenologie a avangardei...
– Ai realizat şi ai publicat foarte multe interviuri cu personalităţi ale culturii române. Ai o simpatie aparte pentru genul interviului?
– Să zic că „am avut”?... Vorba e că, anul trecut, am editat cel de-al cincilea volum de dialoguri, „Răspund, deci exist”, spunându-mi că – basta! – nu mai revin la acest gen, pe care l-am practicat încă de student, de prin 1969... Şi-apoi, când mă uit la cuprinsurile respectivelor cărţi, îmi dau seama că deja am conversat cu majoritatea personalităţilor literaturii panromâneşti – cei mai mari poeţi, prozatori, exegeţi. Plus că au apărut colegi mai tineri, care fac respectiva meserie cu destulă artă.
– Ai condus câţiva ani Ffiliala din Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România. Cum pot fi dinamizate relaţiile dintre scriitorii români de pe ambele maluri ale Prutului?
– Din păcate, relaţiile instituţionale între malurile Prutului sunt anevoioase, uneori – formale, verboase, puţin eficiente. Dincolo de ele, contează comunicare personală, directă, asistată de francheţe, dar şi de acuitatea abordării şi elucidării problemelor – comunicarea cu colegii, redacţiile revistelor, editurilor etc. Prin racordarea nivelurilor de inteligenţă, la care noi, prutonistrenii, nu trebuie să fim deficitari. Scriitorul din Moldova Estică are o experienţă unică, inegalabilă. Prin urmare, este important să ştie a o mobiliza pentru scrisul său.
– O să mai faci şi altceva, în afară de literatură, de-acum încolo?
– Sper că, înainte de toate şi – precum înainte! – tot recrutul literaturii să râmân. Însă nu este exclus să revin şi la vechea mea pasiune pentru grafică, desen. Oricum, omul nu poate să nu se arate „deschis” posibilelor surprize pe care i le pregăteşte destinul.
Jurnal de Chişinău, 16 ianuarie 2008
http://www.jurnal.md/article/10819/
