Răzvan VONCU
COPILĂRIA: O RECUPERARE POSTMODERNĂ
Poetul Leo Butnaru, unul dintre cei mai autorizaţi reprezentanţi ai optzecismului din Basarabia, este şi autorul câtorva cărţi de proză, dintre care cel puţin două (Îngerul şi croitoreasa, din 1998, şi Ultima călătorie a lui Ulysses, din 2006), s-au bucurat de atenţia criticii literare. Îndrăznesc să afirm că noul său volum de proză, intitulat Copil la ruşi , merită să fie comentat mult mai insistent, fiind – atât prin formulă, cât şi prin relaţiile pe care le stabileşte cu contextul literar – unul dintre cele mai surprinzătoare ale anului ce se pregăteşte să se încheie.
Nu este vorba, aşa cum am fi, poate, tentaţi să credem, de un volum de antropologie narativă, în genul cărţii În căutarea comunismului pierdut (a universitarilor Ion Manolescu, Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir). Cu atât mai puţin, nu se poate vorbi de o replică la cunoscutul volum „memorialistic” Născut în URSS, al lui Vasile Ernu, cu toate că şi Leo Butnaru este născut... tot în fosta Uniune Sovietică. Ca să fiu sincer, nici măcar nu m-aş grăbi să spun că este un volum de proză confesivă: este cert că scriitorul cotrobăie prin străfundurile copilăriei sale, în special ale „copilăriei mici”, însă nu spre a(-şi) elucida întâmplări şi înţelesuri, aşa cum fac, de regulă, memorialiştii. Imboldul de a găsi un fir evolutiv, la capătul căruia copilul Lică devine scriitorul Leo Butnaru, nu este deloc evident, după cum lipseşte şi preocuparea pentru regăsirea arheologică a însemnelor mitologiei unei epoci şi a unei societăţi: cea a Moldovei de peste Prut, în perioada sovietică, atât de bine conservată în amintirile lui Vasile Ernu.
Mai mult decât toate acestea, autorului îi place să povestească. Element care îl leagă de Ion Creangă şi, în general, de marea tradiţie a povestitorilor moldoveni, de la Ion Neculce, la Mihail Sadoveanu. Filiaţia crengistă nici măcar nu este ascunsă de Leo Butnaru. Dimpotrivă: printre amintirile care revin la suprafaţă se află şi cele, bogate şi numeroase, legate de marele humuleştean, deopotrivă un reper identitar şi un model prozastic. Proza din Copil la ruşi se naşte, întâi şi-ntâi, din plăcerea de a povesti întâmplări din perioada anilor ’50-’60, petrecute într-un sat din Basarabia, pe fundalul unor încercări extrem de dure pentru românitatea rămasă în provincia pierdută, încercări cauzate, simultan, de agresiunea identitară şi de nedreptatea structurală a orânduirii socialiste.
Aminteam, la începutul acestui text, de apartenenţa lui Leo Butnaru la optzecism, până acum manifestată aproape exclusiv în poezie. Copil la ruşi ne demonstrează că adeziunea scriitorului la formulele literare ale generaţiei optzeci este una substanţială, volumul fiind original atât ca materie, cât şi ca organizare a acesteia. Dacă ar fi să simplificăm nepermis de mult discuţia, ar trebui să spunem că ne aflăm în faţa unor Amintiri din copilărie, în variantă postmodernă. Însă ar fi o simplificare care ne-ar ascunde multe dintre mizele cărţii.
Dacă vorbim de optzecism, trebuie să începem prin a remarca fragmentarismul care domină textul. Un fragmentarism structural, care guvernează nu numai poetica textului, ci şi poetica rememorării copilăriei. Amintirile lui Leo Butnaru nu se aşează, cuminte, pe o aţă, într-o curgere graduală şi ordonată, la ale cărei capete se află copilăria mică şi, respectiv, adolescenţa: exerciţiul de memorie execută o mişcare de „du-te-vino” între diferitele întâmplări, unele mai importante, altele, poate, cu o semnificaţie mai redusă. Ar fi însă o eroare să credem că hazardul este cel care guvernează actul rememorării. Acesta ascultă de starea de spirit actuală a celui care scrie, de curiozitatea lui de a peripatetiza cu sine însuşi printre ruinele propriei memorii, iar mişcarea de „du-te-vino” nu operează numai între întâmplările trecutului, ci şi între trecut şi prezent. Nu acurateţea biografică a reconstituirii întâmplărilor trecute îl preocupă pe Leo Butnaru, ci dialogul său – adesea livresc – cu ele.
Dimensiunea livrescă a cărţii nu trebuie, prin urmare, ignorată, dacă tot vorbim de postmodernism. Fireşte că, fiind în discuţie amintirile unui scriitor, prezenţa cărţilor, a cuvântului scris, în general, nu trebuie să ne mire. În cartea de faţă, totuşi, palierul livresc este mult mai subtil şi mai semnificativ. Leo Butnaru nu este interesat (ca alţi scriitori din Basarabia, de ce să nu recunoaştem) să îşi impresioneze cititorul cu precocitatea, nivelul şi întinderea lecturilor sale. Din contră, nu se ruşinează să salute funcţia enormă pe care au jucat-o în formarea sa scriitori care astăzi sunt mult mai puţin prizaţi dincoace de Prut. De pildă, pe lângă reperul Creangă, care revine adesea, cum spuneam, un nume care lasă urme, între primele lecturi literare româneşti ale copilului Lică, este George Coşbuc (editat, la Chişinău, sub numele, „moldovenizat” şi el, de Gheorghe Coşbuc). Dar rememorarea amintirilor „literare” din copilărie acordă un spaţiu mai amplu Abecedarului şi emoţiei primei întâlniri cu şcoala, cu cuvântul scris şi tipărit, cu primele exerciţii de scriere, cu primele exemple de versificaţie de care ia cunoştinţă. Rememorarea, în fragmente, a şcolarităţii este unul dintre momentele de vârf ale textului lui Leo Butnaru, care reuşeşte peformanţa de a ne face să înţelegem sentimentul complex pe care îl trăieşte copilul român la întâlnirea cu şcoala sovietică. Duplicitatea fundamentală a vieţii spirituale a românilor din Basarabia transpare dureros din rememorarea contactului cu Abecedarul în uz în anul 1955. Un Abecedar redactat de necunoscuţii (astăzi) M. Afteni şi P. Doţenco şi editat de „Şcoala sovietică”, plin de poncife ideologice, în care, cum spune Leo Butnaru, „în vreo zece rânduri [...] apare cam de şapte ori numele lui Stalin.” Căutându-l, în anii noştri, în rafturile Bibliotecii Naţionale din Chişinău, scriitorul redescoperă, în textele şi ilustraţiile cărţii, semnele ideologiei care încerca, în acelaşi timp, să şteargă conştiinţa naţională a românilor din Basarabia şi să îi îndoctrineze în spiritul ideologiei comuniste. Dar, regăsindu-şi abecedarul aproape uitat, Leo Butnaru nu poate trece peste bucuria – universală, am spune noi, dacă tot l-am pomenit pe Creangă – cu care atunci, în anii întunecaţi ai stalinismului, copilul Lică deschidea timid uşa cunoaşterii, învăţând primele litere... O bucurie care transcende epocile şi ideologiile...
E o poveste şi cu aceste litere, căci primul alfabet al lui Leo Butnaru a fost, evident, cel chirilic, impus cu forţa de autorităţile sovietice românilor din stânga Prutului. Un alfabet care, alături de alte invenţii lingvistice, intenţiona să acrediteze ideea că românii basarabeni sunt altceva decât ceea ce sunt. Totodată, însă, alfabetul chirilic este alfabetul primelor şapte cărţi pe care le-a publicat Leo Butnaru, cărţi care, definindu-i profilul literar, nu au fost relegate din biblioteca scriitorului român, revenit, după 1989, la alfabetul natural al limbii sale. Copil la ruşi nu este, cu toate acestea, volumul răfuielii patriotarde cu o istorie vitregă, cu o limbă şi o cultură (cea rusă) care nu pot fi făcute responsabile de utilizarea perfidă pe care le-a dat-o stăpânirea sovietică. Leo Butnaru nu se desparte de trecut nici râzând, nici ricanând, ci meditând. Preocupat de meandrele memoriei, de funcţia arhivistică a literaturii, nu de exploatarea clişeelor patriotice.
Nici măcar ciclul anotimpurilor nu guvernează rememorarea prin naraţiune a copilăriei. Aceasta, în ciuda relaţiei indisolubile dintre anotimpuri şi viaţa la ţară, acolo, în Negurenii Basarabiei. O Basarabie care rămâne, cumva, patriarhală, neatinsă în structura ei profundă de transformările pe care le operează socialismul, unele dintre aceste transformări (alcoolismul indus de consumul de basamac, distrugerea ocupaţiilor tradiţionale ale satului) fiind profund nocive. Spre deosebire de ceea ce se petrece în dreapta Prutului, satul basarabean este mai rezistent decât oraşul. Scepticismul funciar al ţăranului român, conservatorismul său spiritual (înţeles ca încredere într-un set de valori tradiţionale) fac ca locuitorii din Negureni să răspundă cu ostilitate noilor „valori” aduse de ocupanţi. Închiderea bisericii, de exemplu, declanşează un puseu de nemulţumire în rândurile sătenilor, care încep să vorbească deschis despre traiul Basarabiei „la români” (adică înainte de 1944) şi chiar să critice făţiş, în vorbe aspre, noul regim adus de ocupaţia sovietică.
Însă, repet, Leo Butnaru este un scritor şi un intelectual autentic. Rememorarea sa nu poate ocoli relaţiile interetnice bune care se stabilesc, în satul natal ca şi în alte sate, între localnicii români şi coloniştii aduşi de pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice. După cum fluxul memoriei nu poate ocoli nici alte elemente de noutate, foarte atrăgătoare pentru lumea neştiutoare şi oarecum inocentă a satului românesc, pe care le aduce regimul sovietic în Basarabia: cinematograful sătesc (cu filmele sale de război, evident, tot sovietice), patefonul, radioul, maşinile... Prima vizită „la oraş” – la Chişinău, adică – nu este, totuşi, spectaculoasă şi nu lasă în conştiinţa copilului Lică decât amintirea unei farse copilăreşti făcute de un coleg, care pune capse pe şinele tramvaielor din capitala „republicii”...
Scriitorul este, însă, mai puţin interesat de „scriitura aventurii”, adică de consemnarea fidelă a întâmplărilor edificatoare din perioada copilăriei şi pre-adolescenţei. Leo Butnaru adoptă o conştiinţă poziţional postmodernă. Este un autor care nu vrea să ştie (textual vorbind) ce înseamnă „experienţă edificatoare” şi nu doreşte să impună exigenţe exterioare fluxului imprevizibil al memoriei, ce alimentează funcţia arhivistică a textului. Aminitirile devin ele însele livreşti, căci ceea ce consemnează textul nu este întâmplarea brută, ci umbra ei pe canavaua conştiinţei scriitorului, transformarea ei în obiect de reflecţie şi comentariu. Tocmai biografismul, care defineşte într-o măsură atât de mare proza optzecistă, este cel ce se cere invocat aici, cu observaţia că traseul din Copil la ruşi merge în sens invers faţă de cel din Zmeura de câmpie: nu dinspre existenţă înspre text, ci dinspre text înspre existenţă.
Mă opresc aici cu comentariul pe marginea acestui text meşteşugit şi, într-un anume sens, sucit. Leo Butnaru a reuşit o carte remarcabilă, care cuprinde şi amestecă alchimic, într-o reţetă foarte particulară, experienţa personală a scriitorului şi cea istorică. Tranzitul permenent între cele două creează literatura.
Contemporanul – Ideea Europeană, 2008, Nr. 12
