CREDEȚI CĂ VĂ DEOSEBIȚI DE CONFRAȚII DVS. DE GENERAȚIE DE LA BUCUREȘTI, IAȘI, CLUJ ETC.?

POEZIA STRICTULUI NECESAR ÎNSEAMNĂ SĂ AJUNGI LA ELEGANȚA SIMPLITĂȚII ȘI SIMPLITATEA ELEGANȚEI

– Domnule Leo Butnaru, vă definește în continuarea ceea ce puneați pe o copertă de carte: Spunerea de sine?

– Cred că da. Asta în cazul în care, cu timpul, îți dai seama că nu este importantă doar spunerea de sine, ci și sUpunerea de sine.

– Și dvs. ați opinat, ați scris despre ceea ce se numește, vrea să se numească în literatură generație. Cu anii, vi s-au modificat opiniile?                                                                           – În stânga Prutului, ar fi fost greu să vorbești de generații din simplul motiv că scriitorii de aceeași vârstă biologică se diferențiau mult și ca formulă literară cultivată, și ca stil, dar și ca opțiuni estetice sau mai puțin estetice. Unii au amestecat în scrisul lor politicul, angajamentul, uneori de-a dreptul compromițător, servind partidul comunist și organele de cenzură, de represiune ideologice. Alții (e drept, foarte puțini), au încercat să meargă în albia modernismului, la care, ulterior, aveau să renunțe, alăturându-se majorității colegilor lor, care au preferat redutele tradiționalismului. Astfel că, dacă luăm perioada anilor 60-80, mai curând am putea vorbi despre o generație a afinităților elective ca aspirație spre elevație estetică, inovație, generație în care  intrau autori cu vârste cuprinse între 27 și 75 de ani, să zicem.

 Dar, în genere, dorințele-pornirile-obsesiile de ordonare în clișeul unei sau altei generații sunt artificioase, tendențioase, pe cât de subiective – pe atât de naive, ba chiar nocive  (dacă ne gândim la efectele lor fals-uniformizatoare, însă atât de vehiculate totuși prin exegetica noastră mai puțin dotată pentru analizele fenomenologice, dar și… particularizatoare). 

– Mai mulți exegeți, au revelat unele trăsături care vă particularizează în contextul debutanților, cu prima carte, din anii 1973-1976. Ați fost mai mulți, la acele începuturi. Una din trăsăturile distincte e că, atunci, nu ați mers pe o cale tradițională, ci ați ales o formulă modernă puțin abordată la acea vreme în stânga Prutului.

– Cu alte cuvinte, doriți să întrebați de ce nu am mers pe calea conservatorismului în poezie?... Nu aș putea explica în detalii, însă bineînțeles că secretul e chiar în firea mea, în felul meu de a fi.

Ei bine, multă lume și prin stânga Prutului folosește cu și fără îndreptățire noțiunea de estetică referitoare la diverse producțiuni ale scrisului, însă mult mai puțini sunt conștienți de încărcătura inițială a termenului, aesthetic însemnând filosofia sensibilității. Deci, pe lângă suflul misterios al artei, pe care îl vizează-înregistrează, estetica îl și cercetează, ca o știință a sensibilității, a afecțiunii ce este, odată determinată ca: filosofie.

Probabil, eu am fost mai în interiorul acestui suflu misterios.

– Credeți că vă deosebiți de confrații dvs. de generație de la București, Iași, Cluj etc.?

– Nu aș putea spune prin ce mă deosebesc, dacă admitem că mă deosebesc, totuși. Ci doar pot presupune. Eu vin dintr-o lume mai complexă decât confrații mei din dreapta Prutului. Vin dintr-o lume cu mult rău socio-politic, rău imperialist, care însă nu te putea lipsi de anumite avantaje culturologice și literare. Bineînțeles, dacă tu însuți râvneai aceste avantaje, le căutai și le converteai esențele în spiritul tău, în creația, în existența ta.

Care ar fi fost acele avantaje într-un mediu atât de dezavantajos pentru buna condiție umană? În primul râd, cunoașterea unei limbi de largă circulație, limbă de legătură între alte limbi, alte literaturi, alte culturi. Apoi marea literatură a lui Tolstoi și Dostoievski, Goncearov și Bunin, Turgheniev și Saltîkov-Șcedrin, Cehov și Gogol (dau marile nume într-o… dezordine axiologică, așa cum îmi vin în memorie); literatura fenomenalei avangarde ruse, cu Hlebnikov și Maiakovski, Burliuk și Krucionîh, Mandelștam și Țvetaeva, Pasternak și Ahmatova etc., etc., unii dint-aceștia, ca și predecesorii lor, de-a dreptul geniali sau atinși de geniu. Apoi Nabokov, Platonov… Mai târziu, Erofeev (Veniamin), Șukșin…

Alte privilegii? Samizdat-ul tăios, vârf de lance al intelectualității sovietice în lupta cu bolșevismul. Exemplele marilor disidenți de la Moscova sau Leningrad. În pofida constrângerilor, opresiunilor, – pulsațiile unei mari literaturi (Voznesenski, Voinovici, Aitmatov, chiar Druță, la începuturile sale și spre maturizare).

Altele?... Pe la 17-18 ani, trăisem ciudat-înfiorătorul sentiment al străbătătorului de distanțe mari, de mii de kilometri, prin aer, pe ape, cu trenul, avionul, vaporul. S-o fi „insinuat” ceva în poezia mea din cele trăite? Acele trăiri mi-o fi „reglat” optica imaginației, fanteziei? Nu putea să mă lase același, românaș dintre Nistru și Prut, posibilitatea de a călători în mai multe state (zise: republici unionale), de a cunoaște tezaurul național al diferitor popoare. De a vizita orașe minunate și atât de diferite – Riga, Tallin, Vilnius, Kiev, Odesa, Minsk, Dușanbe, Tașkent, Samarkand, Kazanul tătăresc, Habarovsk, bineînțeles Moscova și Leningrad etc., etc.

Marile filme. Da, produse în URSS, dar totuși mari, importante, realizate de regizori de excepție: Tarkovski, Danelia, Loteanu, Žalakevičius, Șukșin, Koncialovski, Reazanov, Mihalkov, Gaidai, Bondarciuk...

Marile teatre din Moscova sau Leningrad, din Țările Baltice, Gruzia, Armenia… Unele dintre ele au avut turnee și la Chișinău. În altele am intrat chiar acolo, în sediul lor național.

Muzeele celebre în lume, ca să amintim fie doar de „Pușkin” din Moscova și Galeria Tretiakov, Ermitajul din Leningrad, de Lavra Pecerska din Kiev…

Fel de fel de lanțuri muntoase și fluvii grandioase, de la Bug la Amur, „trecând” peste Volga, Don, Nipru etc.

Siberia, Orientul Depărtat, în poală cu ghețarii Oceanului de Nord…

Nu, nu zic că mi-aș fi dorit acele… – avantaje? privilegii? – acele vastități și puneri pe gânduri… Nu! Însă, în concluzie, nu pot să nu-i fiu recunoscător Spiritului Suprem că m-a îndrumat ce să fac cu ele, cum să profit de esențele lor.

Nu, nu aș fi vrut să fiu altfel decât colegii mei de generație care frecventau cenaclurile lui Crohmălniceanu, Manolescu, Martin… Însă, odată ce n-am avut posibilitățile lor, le-am folosit pe cele pe care mi le sugera destinul nemulțumit de puterea sovietică, de imperialism, posibilități din care, o parte, le-am enumerat mai sus.

Altceva, alt noroc: totuși, în pofida cortinei de fier, te puteai ține la curent cu ce se întâmplă în literatura română, în cultura română în general. Îi cunoșteai pe Voznesenski, Ahmadulina, Vîsoțki etc. concomitent cu atât de fireasca pentru tine cunoaștere a lui Stănescu, Sorescu etc. Citeai „Literaturnaia gazeta”, revistele „Novîi mir” sau „Inostrannaia literatura”, însă, spre fericirea ta, aveai acces și la „Secolul 20”, „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”…

– S-ar putea spune că nici până astăzi nu s-a produs o – cum să zic? – unificare în evaluarea exegetică a scriitorilor de aceeași vârstă, ca generație, sau de vârste diferite, dar uniți de ceea ce se numește o generație estetică, de pe ambele maluri ale Prutului.

– Din păcate, cam așa stau lucrurile, răzlețite… Când am început să pătrundem și noi în literatura română, criticii importanți de la București încetaseră să mai citească literatură pentru documentare, evaluare. Nu mai citeau pentru așa ceva nici ce se edita în dreapta, ca să nu mai vorbim de cărțile publicate în stânga Prutului. Era absolutul drept al domniilor lor cum procedează, de unde, pentru unii, mai întâi, proiecte și angajamente politice de partid, după care au venit funcții mai mult sau mai puțin importante socio-culturale sau diplomatice. Redutabilii exegeți se opriseră la vrafurile de fișe, presupun, despre literatura română, pe care, „topindu-le” în studiile și portretele de autori comentați până la acel moment, purcedeau la elaborarea istoriilor literaturii române. Astfel că unii scriitori din stânga Prutului, nefiind citiți până la acel moment, nici nu au intrat în respectivele tomuri. Și nu e strop de rea intenție când spun că, în fine, istoriile scrise în dreapta Prutului, fără scriitorii pruto-nistreni, nu sunt împlinite. Unde mai punem că în ele au intrat destui autori din dreapta Prutului care sunt inferiori celor mai buni colegi ai lor de la Chișinău. E o stare de fapt și nu una care să provoace nemulțumiri, animozități etc.

La o adică, pe când se scria Dicționarul lui Zaciu, în 4 volume, la Cluj nu se știa mai nimic despre literatura scrisă între Prut și Nistru.

Cu timpul, lucrurile au început a se mai așeza, mai multe dicționare de literatură editate la București dând și informații despre fenomenul literar din stânga Prutului, despre scriitorii din Estul Moldovei/ României istorice. În istoria sa, Ioan Holban a introdus mai multe portrete ale scriitorilor de la Chișinău.

– Plus vechea problemă a antologiilor panromânești, din multe lipsind poeții foarte buni din stânga Prutului…

– Da, un plus ca un… minus… Să dau un exemplu relativ recent: a apărut, în variantă bilingvă (cu traducere în engleză) ceea ce se numește „Antologia de poezie a Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2015”, incluzând 31 de poeți „aleși de Uniunea Scriitorilor”, care, se zice în scurtissima precuvântare, „sunt chiar șeherezadele tranziției”. Ei bine, și aici e rău: nu este inclus niciun poet român din Interriverania Pruto-nistreană, chiar dacă, exact în primăvara acestui an, într-o competiție cu confrați redutabili din dreapta Prutului, echipa Filialei Chișinău a USR câștigase Turnirul de Poezie de la Balcic, organizat de USR! Păi, din cei care au fost „învinși” există în enciclopedie, însă dintre învingători – ba! În schimb, există o autoare de care, în tot timpul tranziției (luat de măsurător în precuvântare) și până la el, cam nimeni nu a știut ceva de doamna respectivă, inclusă – să vezi! – atât de „brusc!” – chiar printre cei mai importanți, cei mai barosani, „aleși de Uniunea Scriitorilor”. Plus că – un uriaș minus: ce fel de poetă română e doamna, dacă publică în această „antologie” un text pe care l-a ticluit în… limba engleză, text care nu are varianta originalului acestei selecții – româna? Ce a povestit cititorilor, literaturii române timp de 25 de ani, ba chiar mai mulți, îndărăt, această Șeherezadă, care nu a apărut cu texte nu că în cărți, ci barem în presă?

Pentru a îndreptăți astfel de bizarerie, e dat un argument: „Câteva (texte – n. m.) au fost scrise direct în limba engleză, lucru care se întâmplă din ce în ce mai des la poeții români de la o vreme încoace”. Chiar așa, tot mai des?... Nu-mi vine a crede… Poeții români buni scriu în românește, nu? Iar dacă sunt autori din România care scriu în engleză, – să fie sănătoși! Însă dânșii deja nu mai sunt autori români. Așa înțeleg eu.

 Dar nici în similara Antologia 2014 nu fusese introdus vreun poet redutabil de la noi! 

Așadar, pe vechi, stăm prost cu principiile, criteriile de antologare… Apoi stăm prost nu doar cu valorizarea, ci și cu onestitatea… Pentru că, dacă valorizezi incorect, ori ești incompetent, ori neonest…

Cine știe, poate cineva dintre cei 31 de colegi incluși în antologie s-o fi gândit să cedeze spațiul pentru un text de-al lor vreunui poet bun din stânga Prutului… Da, nu este exclus să se fi gândit … Dar… Poveste veche: nu până la capăt și nu suficient de generos s-o fi gândit…

Pentru că antologatorii pruto-danubieni, uneori și ei autori ai antologiilor pe care le regizează cum le regizează, nu sunt corecți cu poeții pruto-nistreni, unii dintre care, fără îndoială, sunt superiori negeneroșilor, egoiștilor, poate că chiar infatuaților, aroganților. E drept, aceste anti-calități, numite ultimele aici, nu prea sunt exteriorizate, însă uneori pot fi citite pe chipul vreunui coleg, ce se arată mereu nemulțumit sau doar plictisit de viață și literatură. De propria viață și de literatura altora. El, plictisit, lăsând din nou să se înțeleagă că dânsul, în persoană și  creație, ar fi un fel de magistru, de mentor, de expert infailibil, ce ia 10 pe toate liniile (versurilor pe care le comite).

– Dar s-a solidarizat cineva dintre colegii din dreapta Prutului cu opiniile pe care le-ați emis referitor la trecerea cu vederea a poeților români valoroși din stânga Prutului?

– Am publicat părerea mea pe FB, primul dintre colegi intervenind Liviu Ioan Stoiciu, care a scris: „Sigur, Poete Leo, poeții de dincolo de Prut fac parte din aceeași mare literatură scrisă în limba română... Apropo: voi, când publicați antologii ale Uniunii Scriitorilor din Moldova, publicați în ele și poeți din România?” Eu l-am pus la curent că, spre exemplu, în „Cartea Poeziei”, care se editează anual la Chișinău, sunt incluși și colegi din dreapta Prutului. Din câte știu, la editura „Cartier” urmează să apară o antologie (poate un florilegiu, să zicem; pentru că nici cea de la USR nu e, totuși, o antologie, ci o selecție-florilegiu) de traduceri în limba rusă, în care sunt incluși și unii poeți din Țară. Dar, pe de altă parte, din USR fac parte și circa 100 de transpruteni, pe când în USM nu există membri din dreapta Prutului. Nu poate fi vorba de o paritate... perfectă.

Apoi Liviu reveni pe FB la problema cu antologia USR, subliniind că „E impardonabil că poeții basarabeni nu sunt cuprinși în general în antologii și în istorii literare din România”.

Poetul Vasile Dan subliniază că: „Nu există decât o singură literatură română. În rest: discuții critice legitime, gusturi, opțiuni (corecte sau incorecte, argumentate sau arbitrare, în cunoștință de cauză sau infatuat ignorante, relaxate sau complexate)”.

Dacă e se „extrag” solidaritatea din accesările și aprecierile acestei postări pe FB, printre cei care sunt de acord cu nedumeririle mele sunt poeții Ioan Matiuț, Ion Cristofor, Paulina Popa, Paul Eugen Banciu, Francisca Ricinsky…

Însă, înainte de toate, problema îi vizează chiar pe autorii, poeții din stânga Prutului care, cu excepția Silviei Caloianu, Călinei Trifan și a lui Vitalie Răileanu, ca și în alte cazuri, nu au reacționat, rămânând în expectativă, probabil. O fi și ceva poltronie la mijloc, presupun. Pentru că, se gândesc dânșii, un semn de solidaritate pe FB ar putea să aibă urmări nefaste pentru glorioasa lor carieră poetică; urmări ce li s-ar putea trage de acolo, „de la centru”, unde, obligatoriu, numele lor va fi înregistrat și introdus în condica neagră… Dacă ar fi să judece chiar așa, sigur că o dau grav în prostie…

– Dar să sperăm că nu e chiar asta din urmă.

– Să sperăm… La un moment dat, am avut un schimb de mesaje cu Maria Șleahtițchi. Inițial, discutam ceva politică, economie, întrebându-se colega mea cine suntem noi, ca popor și caracter. Eu însă i-am propus să restrângem noțiunea de noi, ca națiune, rezumând-o, la acel moment, la noi, la scriitori, amintind că, vreo 2-3 zile în urmă, eu publicasem pe FB o nedumerire, intitulată „Antologie nouă, probleme vechi”, în răstimpul trecut convingându-mă că iubiții noștri colegi tac mâlc (chiar dacă eram sigur că văzuseră postarea; unora le-o trimisesem personalizat): tac, de parcă nici nu ar exista. „Au caracter, probabil...”, conchideam. La care Maria îmi răspunde că, da, văzuse postarea, „dar mi se pare, cum să zic? umilitor și nedemn – cam așa – să tot spunem că sunt și aici poeți, de vreme ce «negociatorii de imagini și valori» de pe Dâmbovița cred că nu sunt și chiar dacă, prin absurd, vor fi fiind, nu vor să știe de ei. Nu vor și asta-i tot. Cum zici tu – povestea e veche. Nu e mai bine să scrii, dincolo de canoane și antologii? Eu cred că este o soluție de luat în seamă”.

Oricum, și aceasta e o poziție, deja. Și are rezonul ei. Însă eu cam cunosc dedesubturile, „caracterele”, gândindu-mă și la altceva...

– Astăzi, aveți și dvs. obsesia… postmodernismului?

– Nu aș zice că îi port grija. Dar, uneori, mă gândesc la el, reflectez și eu cam la ce ar fi cu postmodernismul.

– Ați ajuns la oarecare concluzii?

– Da, pe unele le-am expus în diverse texte cu tentă teoretică. Iar acum le pot completa, să zic așa, cu niște opinii cvasi-teoretice, cvasi-poetice. Astfel, fie la singular, fie la plural, textualismul-textualismele îl/ le concep ca pe niște câmpuri minate (și nițel… mâniate) ale semnificațiilor sau a lipsei acestora (posibil, părelnice); părelnice, pentru că până și un textualism abracadabrant tot semnifică ceva, – însă altceva e că noi nu pricepem ce anume semnifică, el ținând de subliminalul entropiei cosmice. Iar când se-ntind spre poezie, câmpurile minate (deja mai puțin… mâniate) ale semnificațiilor devin câmpuri mânate spre pășunile prozei sau ale anchilozei exegeticii literare tot mai neconvingătoare în posibile mișcări ideatice, emanații estetice, cam totdeauna mergând pe lângă acestea, pe lângă literatura demnă de atenție.

– Am reținut din eseurile și interviurile dvs. referințele elogioase, pline de recunoștință la dresa revistei „Secolul 20”. Continuitatea ei în „Secolul 21” cum vi se pare?

– Revista „Secolul 20” mă familiariza sau, poate, mă învăța să mă familiarizez cu pulsul și scrisul modernității, avangardismului, în cele mai variate forme și variante, apărute și afirmate în veacul trecut, să cunosc direcțiile-traiect ale literaturii, artelor din țările lumii. Trecerea acestei publicații în veacul nostru și împrumutându-i acestuia numărul de ordine a fost și, pare-se, este oarecum anevoioasă, cu sincope și mai mari, precum i se întâmpla, uneori, „Secolului 20”, care își scotea câte un număr destul de… pirpiriu, sau concentra alte 2-3, ba chiar 4 numere într-un singur volum barosan. Astăzi, nu mai este posibil să ții la o revistă un grup de personalități, care să o ctitorească, precum erau Dan Hăulică, Șt. Augustin-Doinaș, Geo Șerban etc. Motivele sunt ușor de dedus, inclusiv precaritatea financiară. Dar, posibil, și practica de a privatiza până și publicațiile libere, ale tuturor, de altă dată. Pe scurt, „Secolul 21” are încă a se ridica la nivelul valoric, pe care îl avea, când se numea „Secolul 20”.

– Probabil, „Secolul 20” ajuta la ceea ce unii numesc supraviețuirea prin cultură.

– Supraviețuirea prin cultură... Nu este exclus. Dar cu mențiunea că, totuși, intelectualii, ca și întreaga societate, au fost oarecum repliați din fața eventualilor sancțiuni din partea sistemului care ar fi fost de atacat. Neputându-ne revolta atunci [orice tentativă de nemulțumire socio-politică era îndată reprimată, sancționată în fel și chip, de la „simpla” pușcărie la complicata și sălbatica psihiatrie (internare)] și astăzi mai rămânem, mai mult sau mai puțin tragic, niște victime ale lipsei de libertate în expresie. Gesturile noastre de revoltă de cele mai multe ori se terminau în coadă de… șopârlă, ce abia de se vedea dintre filele vreunui volumaș de versuri ca un obișnuit semn de carte – în cartea neputinței. Cei din breasla noastră, în afară de nomenclaturiștii colectiviști în debitare și apărare de inepții socio-perverse, încercam osânda mocnită a condiției de scriitor într-un regim strâns, sufocant, în pintenii aberațiilor ideologice.

Dar subliniez: o astfel de stare de – cum să-i zic? – ermetism… anti-disidențial (demențial!) era resimțită acerb în special la Chișinău. La Moscova și București – da și la București, și o să se înțeleagă de ce din ce voi spune în continuare, – situația era oarecum alta, se mai puteau găsi breșe în ciclopica supraveghere kaghebistă, securistă. Situația, ba chiar situațiile cu particularitățile lor, am încercat să le explic într-un eseu mai amplu, dedicat lui Liviu Damian. O porneam de la premisa că, din păcate, la Chișinău, ca și în toate capitalele fostelor republici sovietice, cu excepția Moscovei, lipseau „dotările” și condițiile necesare unor contacte ale eventualilor disidenți, opozanți față de regim, cu Occidentul. Spre deosebire de metropola sovietică, în aceste capitale naționale nu erau acreditate ambasade, consulate; de regulă, în Chișinău sau Riga, Kiev sau Frunze (capitala RSS Khirghize), Tallin sau Erevan etc. le era interzis accesul corespondenților de peste hotare, teatrelor din occident etc.

Pe când disidenții ruși, dar și cei din Ungaria, Cehia, Polonia, să zicem, cu mai multe amendamente, și cei din România, de la București, se făceau cunoscuți printre funcționari, reprezentanți ai unor instituții străine, care îi și popularizau în Occident, unde întru susținerea lor luau atitudine șefi de state, agenții de presă, organizații de apărare a dreptului omului. (Cum s-a întâmplat cu academicianul Andrei Saharov, ca să ne amintim de un celebru exemplu. Sau cu Paul Goma.) Prin unii diplomați, oameni de presă sau editori, peste hotarele URSS puteau trece scrieri contestatare, care înfierau regimul bolșevic totalitar, cum s-a întâmplat cu unele romane ale lui Aleksandr Soljenițîn, iar mai înainte – cu „Doctorul Jivago” al lui Boris Pasternak. Ba chiar și cu unele pagini ale lui Paul Goma.

Pe când în capitatele republicilor unionale sovietice nu se putea face niciun pas contestatar, pentru ca următorul pas de același gen să nu fie anticipat, curmat de organele represive. Iar poșta sovietică totdeauna a fost supravegheată cu deosebită ferocitate ciclopică de KGB, care citea tot ce era expediat peste hotare și de acolo spre URSS. În aceste sub-capitale periferice nu erau posibile, ca la Moscova, „samizdat”-ul (autoeditatul) sau „tamizdat”-ul (dincoloeditatul; adică texte ale autorilor din URSS publicate în Occident). Astfel că unele (rare) spirite relativ curajoase, talentate, dar și cât de cât în răspăr cu puterea republicană, plecau la Moscova, unde se manifestau ca niște cvasidisidenți, care, de fapt, nu erau în disensiune cu „întreaga” putere sovietică, ci doar cu partea ei cea mai restrictivă, mai lașă, mai perversă – chiar din republicile din care plecau (cum au fost, să ne amintim, cazurile lui Ion Druță din RSS Moldovenească și Cinghiz Aitmatov din RSS Khirghiză). Iar disidenții „plini” puteau fi doar din metropola sovietică. Astfel că existau parcă două specii de curaj și disidență – unele de „calibru unional” și altele de „calibru local, autohton”, republican. Acestea din urmă se manifestau oarecum de la... distanță, de la Moscova, și criticau spațiile din care plecaseră benevol sau se văzură nevoite să plece; mai bine zis, criticau puterea de acolo. De fapt, și primul gen de curaj, cel „unional”, general-antisovietic, se manifesta tot de la distanță, însă de la una transfrontalieră, „de după dâmb” (из-за бугра), cum i se spunea versantului occidental al Europei, al lumii, aflat în contrare cu socialismul mereu… înfloritor (fără, parcă, să ajungă și la roade; numai și numai în floare).

– Odată ce ne-am referit la revista „Secolul 20”, ajunsă în secolul 21, am discuta sau ne-am referit, implicit, la lectură. Mai rămâne lectura e o preocupare importantă a scriitorului din zilele noastre?

– În lecturile, pe care trebuie să ți le dorești cât mai frecvente și, bineînțeles, cât mai eficiente, tu te poți redescoperi, din interior pe tine însuți. Trezești idei, gânduri, sentimente, făcându-le dornice de a ieși la suprafață, în lume, în poeme, proze, eseuri. Lectura e o modalitate de a-ți trece în revistă propriul for interior creator, în care sugestiile din exterior, cum ar veni, pot genera impulsuri ale propriei tale creații. Urmărindu-i pe alții prin lectură, te urmărești, dar mai ales te mobilizezi pe tine însuți. Lectura nu-ți lasă spiritul să trândăvească, să lâncezească. Îl face să se bucure că el, spiritul, e în stare să creeze, să inventeze, să regizeze-ordoneze, să selecteze și să dăruiască altora rodul acestor capacități ale sale.

Fără cititul din literatura altora, de peste vremi și din vreme imediată, fără cititul filosofiei etc., scriitorul e mai împuținat, decât l-ar fi putut propulsa harul său, capacitățile sale de creație, dacă acestea nu sunt private de suportul acumulărilor, sintezelor entropice permanente, ca studiu, instruire, inclusiv în cultura generală.

– Vă remarcați prin deloc puține poeme laconice, miniaturale ca formă, dar, nu o dată, ample ca sugestie, metaforă. Îmi amintesc titlul unei cărți a dvs., „Strictul necesar”.

– „Strictul necesar” nu e pur și simplu un titlu de carte. Pe o copertă, el spune, totuși, ceva, dar, parcă, nu tot la ce am cumpănit eu, când mi-a venit în minte. În strictul necesar e o atitudine și o motricitate literară, care țin de intensitatea și densitatea concentrațiilor ideatice, de distincția configurațiilor prozodice lapidare și cea a articulațiilor metaforice. Nu știu dacă astea toate sunt și programatice, însă rezultatul acțiunilor lor e frecvent în scrisul meu: poemul laconic, concis, aproape (uneori chiar) aforistic. Voi relua acest titlu pentru o antologie personală, amplă, în care să domine poemul compact, poemul-impact care apăru, în pluralitatea sa, cam din 1970 încoace.

– Dețineți vreun secret în arta strictului necesar?

– Îmi zic, uneori, că, probabil, conștiința mea, firea mea au un mod aparte de a capta semnalele lumii și ale spiritului, ale istoriei și artei, civilizațiilor de demult și contemporaneității și de a le condensa, a le focaliza în spații semantico-prozodice restrânse. Condensare poetică e și ea un mod de manifestare a viziunii, a harului tău de artist al metaforei. De captator și, concomitent, de gânditor.

Apoi, nu obligatoriu programatic, ci, probabil, prin structura propriei mele conștiințe, dar și a subconștientului, poezia mi s-a întâmplat ca o permanentă convergență a ei cu filosofia. Uneori, convergența înseamnă și renunțare la desfășurare textuală „acaparantă”, la amploare prozodică, textul parcă restrângându-se (în sine!), concentrându-se până la un anumit punct de maximă presiune semantică, precum ar fi aforismul. Aforismul-metaforă, aș ține să accentuez. Sobrietate formativ-stilistică, subtilitate asociativă, densitatea semantică și maximul efect expresiv (estetic, artistic, filosofic). Amploare ideatică, dar, când e cazul, și nepretențioasă, însă sugestivă juxtapunere a imuabilului și efemerului. Imuabilul ca revelarea, în metaforă, a eternelor constante cosmice, filosofice, și efemeridele grijii de zi cu zi ale omului, poetului. Este arta generalității și complexității cosmice, existențiale, dar și a detaliului, metaforei memorabile. Arta și filosofia conștientizării, dar și a sondării și formulării, „întrupării ideatice” din subconștient – spre exterior, spre explicitate, oferind posibilitate de a citi și înțelege chintesențe rafinate în baza moștenirilor culturale, religioase, filosofice și, bineînțeles, estetice, poetice, literare în general.

Lejeritate și joc, ingeniozitate, inteligență a spiritului, și de spirit, adică ușor ironică și autoironică întru dezamorsarea eventualelor note patetice, tentației grandilocvenței.

– Probabil, aceste idei poematice, atât de concentrate, țin de scânteia momentului, de revelația blitz?

– De regulă, poemele laconice, mai mult sau mai puțin sentențioase, înseamnă focalizarea inteligenței, înțelepciunii și experienței, în primul rând a celor artistice, „depozitate” în noi, cu anii, și parcă necunoscute, ne-revelate înțelegerii auctoriale chiar până în momentele în care se întrupează în text, în literatură. E o formă de inspirație, relevație și concentrație în unul din momentele supreme de creație.

– S-ar putea spune că, în ce vă privește ca autor, ceea ce numiți strictul necesar ține nu doar de fond, ideație, metaforă, ci și de stil?

– Presupun că eu sunt printre scriitorii al căror stil individual a trecut de dogmă grație inventivității, metaforismului, dezinvolturii lingvistice operaționale dincolo de banalități, clișee, „cotidianisme” înșiruite în formă de reportaj, însă date – de atâția autori de-a dreptul…iluzorii! – drept poezie.

În poezie, stilul ar însemna să ajungi la eleganța simplității și la simplitatea eleganței care, în această dublă ipostază complinitoare, s-ar numi poezia strictului necesar.

– Există vreun raport mai special între artist și arta sa? O apropiere, o detașare?

– În istorie, în cunoașterea și activitatea practică a omului (cunoașterea ar fi o practică… spirituală) lucrurile se leagă. De la ideea lui Buffon că „stilul este omul însuși” (ca să rămânem în raza întrebării și răspunsului precedente) este imediat disponibilă și ispititoare concluzia că: Artistul este chiar arta sa. Și invers, ar trebui să adăugăm, pentru a merge spre Heidegger, în stilul, în maniera/ metoda căruia am putea spune că actul artistic la cel mai înalt grad de manifestare a omului ca spirit creator e și el o „dobândire-conferire a Propriului” ca „domeniu ce vibrează în sine”, prin care omul și arta pe care o creează (în cazul nostru: Poezia) „ajung fiecare în esența celuilalt, își dobândesc ființarea esențială”. Creația este evenimentul și cazul (și cauza!) „de sinteză”, de coeziune, când tu însuți, creatorul, poetul ajungi la co-apartenență, la dimpreună  (laolaltă)-apartenență cu arta pe care o creezi; ajungi la o coeziune de subordonare reciprocă întru unitate liberă în lume, în spirit tocmai prin multiplicitatea unificatoare a acestei dedublări, s-ar părea, ușor… eterogene. Conștiința artistului și rodul ei, arta, fac un imaginar corp comun. Sau să mergem în adâncuri de vremi și cuget uman, spre Parmenide, care spunea: „Același este va să zică atât gândirea cât și ființa”, însă înlocuind „gândirea” cu „produsul” acesteia, arta. Iar „Problema despre sensul acestui Același este problema despre sensul existenței”, opina Heidegger. Iar noi nu putem face abstracție de ideile marilor somități în inteligența lumii.

– Dle Leo Butnaru, ați tradus imens! De nespus. Ce sentiment încercați, când contemplați această imensitate?

– Dacă e permis, o să schimb registrul, de la sentiment la vecinul lui de mai sus, la gând. Vreau să zic că, dacă ar fi să fac o ochire retrospectivă, negrăbită, asupra zecilor de antologii, cărți de autor și sutelor, poate chiar miilor de publicații în reviste a traducerilor pe care le-am dat, ar putea să apară una din două situații. Prima: să se sparie gândul, cum zicea cronicarul. Sau: să se bucure gândul. Dar, sigur, aș încerca, precum încerc și acum, un adânc sentiment (și gând!) de recunoștință pentru pronia care m-a îndrumat în aceste spații mirifice ale altora și mi-a dăruit intenția, inspirația și forțele necesare întru a persevera, a duce la bun sfârșit cele propuse.

– Când traduci, mai și înțelegi ceva, mai și înveți lucruri necesare acestei arte. Dvs. ce ați înțeles, ce ați învățat?

– Multe. Și ceea ce mi se pare de căpeteniei din „multe” e că traducătorul trebuie să aibă un simț acut și intuiție subtilă în perceperea textului și contextului în care se află originalul acestuia, dar și a contextului lingvistic, literar în care intenționează să-l transpună. Repet: simț și intuiție, care se fundamentează pe profesionalism. Sau, poate, aici e o fundamentare reciprocă, de ai putea spune că e vorba de două… fundamentări. Și jos fundament, și sus fundament. E construcție unitară.

Apoi, profesionalismul ce mai înseamnă, pe lângă multe care se pot spune despre el? Însemnă acutizarea conștiinței și autoimpunerea de a urma dezideratele acestei conștiințe augmentate. Profesionalismul traducătorului nu se poate limita doar la o parte sau câteva părți ale problemei. Iar înainte de toate, el  trebuie să fie la fel de responsabil în conștientizarea faptului că traduce o operă nu doar dintr-o limbă în alta, ci și dintr-o epocă în alta.

– Sunteți de partea celor care consideră că traducerea nu ar fi atât „imitație”, cât creație. Prin  ce se exprimă contribuția creatoare a unui traducător în transpunerea creației altora?

– Uneori, să zicem, în cazuri cu adevărat benefice artei, traducătorul nu e doar ingenios, ci de-a dreptul radical-curajos în renunțarea, parțială sau totală, la căutarea, stricto modo, a echivalentului unei sintagme, unor versuri din limba din care traduce în limba în care traduce, conducându-se de cu totul alte raționamente, apelând la sugestii și asociații „depărtate” de context, dar izbutind incontestabil să nu fie un traducător… trădător, ci un traducător-creator. E cazul rusului Grigori Krujkov care, căutând echivalente versurile poetului american Wallace Stevens „The river is moving./ The blackbird must be flying” (al XII-lea subcapitol din poemul „Treisprezece moduri de a vedea mierla neagră”), ce s-ar traduce ca: „Râul este în mișcare./ Mierla neagră trebuie să zboare”, parcă le-ar fi… dezaxat, le-ar fi abătut de la albia lor inițială, ducându-ne cu gândul hăt spre Heraclit din Efes, cel cu Panta rei, traducându-le textual(ist)-aforistic, extrem de laconic (și de plastic, ar fi de adăugat): „Totul curge./ Mierla neagră nu se schimbă”. Traducătorul a „jertfit” ceva din original, pentru a ajunge la foarte sugestiva sa traducere? Sigur, „infidelitatea” este evidentă. Dar oare ar fi mai scumpă exactitatea ideii că „mierla trebuie să zboare” în comparație cu aproape antipodul ei: mierla rămâne neschimbată? Sigur, aici, mi se pare, poezia a câștigat mult, trimițându-ne cu gândul sintetic spre celebrul și infinit-citatul Παντα ρει και ουδεν μενει (Totul curge, totul se schimbă). Curajul traducătorului e unul perfect… poetic, când ne propune opusul, ca și cum, originalului: mierla neagră nu se schimbă. Însă în această „neschimbare” se subînțelege, bineînțeles, că mierla totuși zboară, rămânând statornică în ceea ce-i este dat de la natură: să zboare. În fine, îl poți „admonesta” (foarte… ușor, jucăuș) pe Grigori Krujkov, pentru că nu a fost fidel originalului englez, însă, neamânat, trebuie să-l lauzi că, prin curajul și harul său, parcă unei poezii i-ar mai fi plusat poezie. Și ceva filosofie, să zicem, odată ce, în context, apare și presocraticul Heraclit.

 – Ce raport sau interacțiune există între lucrările dvs. și cele traduse?

– În primul rând, vreau să spun că la antologiile pe care le-am realizat din  literatura avangardismului rus și ucrainean sau la cărțile traduse din creația lui Hlebnikov, Țvetaeva, Maiakovski, Krucionîh, Mandelștam, Ahmatova, Pasternak, Bahterev, Dobîcin, Harms, Poplavski etc. eu țin ca la propriile mele scrieri. În interacțiunea literară original-traducere nu poate exista „separatism”, precum se întâmplă în politică. Ca să fiu laconic, citez dintr-un poem al meu, intitulat chiar așa: „Din experiența unui traducător”, în care există și următoarele versuri: „când traduc din poezia lumii/ mă gândesc naiv că/ și libera circulație a poeziei/ ar putea modifica oarecum/ starea de spirit din vămi – mereu/ apăsătoare/ pentru bietul ins cu pașaportul în mână”…

– Se spune că, în ultimele două decenii, cultura, inclusiv literatura română au trecut și trec printr-un benefic proces de descentralizare, că centre culturale care să concureze cu Bucureștiul au apărut în mai multe orașe, Iași, Cluj, Craiova, Timișoara, Chișinău… În acest context, se mai poate vorbi despre provincialism?

– Există un gen de provincialism care ține doar de geografie. Iar provincialismul înțeles în sensul mai general al cuvântului ține și de geografie, și de mentalitate, de valoare, de calitate, să zic așa. Provincialismul doar geografic e unul compatibil și comparabil cu centrul referențial. Poate sta împreună cu acesta ca valoare. Ca spirit și nivel de civilizație. Deci, și de creație.

– Simplificând ușor lucrurile, am putea spune că provincia ține mai curând (cât mai ține încă) de tradiție, iar descentralizarea duce la modernizare, modernitate, cosmopolitism etc.?

– În marile centre culturale, orice mișcare literară sau doar un gest artistic cu totul neobișnuit, orice curent sau generație literară, oricât de radicale, nu pot fi concepute și înțelese, cât de cât, decât în raport cu ceva de până la ele. E aici tocmai ceea ce spunea Martin Heidegger cu două propoziții până în finalul eseului „Principiul identității”: „Orice și oricum încercăm să gândim, gândim în spațiul de joc al tradiției. Ea domină când ne eliberează dintr-un mod de a gândi asupra trecutului înspre un mod de a gândi asupra viitorului”.

Am mai putea aminti că, în marile centre culturale ale lumii, inclusiv în cele românești, au devenit deja tradiție și modernismul, și avangardismul, și postmodernismul. Totul se triază, se clasicizează. E adevărat, s-ar putea crea impresia că din avangardism au rămas mult mai puține opere valoroase, decât din clasicism, romantism, simbolism. Dar, totuși, este important că au rămas, fiind și ele contribuabile la diversificarea, îmbogățirea și reactualizarea tradiției/ tradițiilor   unei culturi, literaturi, civilizații etc.

Am putea spune că, astfel, tradiția, ba chiar și clasicitatea, ca mod de a fi percepute, interpretate și… aplicate, se contemporaneizează mereu.

– Cum poate fi înțeleasă, definită această contemporaneizare?

– A fi la zi sau cât de cât la zi cu receptivitatea, cu mobilitatea conștiinței și sensibilității omului în general, în timp, în civilizație. A manifesta bunăvoință sau doar simplă înțelegere în acceptarea transformărilor, dislocărilor de idei și tabieturi, formule noi și clișee (vechi, bineînțeles) etc. Aici, vine de minune următoarea meditație a lui Sain-Exupéry: „Pentru a intui lumea de azi, întrebuințăm un limbaj stabilit precum lumea de ieri. Și ni se pare că viața trecutului răspunde mai bine naturii noastre pentru unicul motiv că răspunde mai bine limbajului nostru. Fiecare progres ne-a gonit puțin mai departe de lucrurile pe care abia le căpătasem și suntem cu adevărat niște emigranți care încă nu și-au întemeiat patria”. Sagace remarcă demnă de toată atenția creatorilor, dar și a teoreticienilor, cititorilor (inteligenți).

 – De obicei, în finaluri de interviu sunt adresate și întrebări de divertisment, să le spunem așa. Spre exemplu: aveți vreun hobby?

– Probabil, am câteva. Unul din ele e plăcerea... molcumă de a-mi confecționa fișe pentru notițe. Tai tot ce e spațiu alb de filă (cât o mai fi rămas din filă, nescris; din fila „netrebuincioasă” deja). Din aceeași plăcere, patrulaterez până și plicurile albe care mi-au adus reviste, scrisori. E ceva departe de un fel de ciudată... economie. E o pregătire pentru faza (și fraza!) următoare...

Numai că, de la o vreme, în această îndeletnicire calculatorul a prins a mă forța la... șomaj: și fișele, tot în fișierele lui le ordonez...

– Vă mulțumesc.

Silviu Băcăuanu-Neamț