DIN POEZIA FRANCEZĂ A SEC. XX

 

Georges RIBEMONT-DESSAIGNES

(1884-1974)

S-a născut la Montpellier. A făcut studii temeinice. Pasionat de filosofie. A compus simfonii și opere, a tins să devină pictor, la școala de arte legând prietenie cu Marcel Duchamp, Fernand Léger și Francis Picabia. Scrie poeme dadaiste și piese de teatru. În 1923 părăsește Parisul, plecând în provincie, pentru a populariza cultura, literatura. În timpul războiului trece prin diverse complicații și dificultăți, iar după eliberare, ca să-și câștige pâinea cea de toate zilele, cultivă flori, scrie prefețe la operele literare clasice, articole despre pictură, realizează emisiuni radio. Concomitent, își scrie proza și poemele. Din bibliografia sa: Austria cu ochii închiși (roman; 1924), Frontiere umane (1929), Domnul Jean sau Dragostea absolută (1934), Timpul catastrofelor (1937), Umbre (1942), Alarmă (1944), Ecce Homo (1945), Noaptea, Foametea (1960), Sângele, Seva, Apa și Lacrimile (1968), Criptograme (1968), Regnul vegetal (1972). 

În traducerea lui Leo BUTNARU

Serenadă pentru câțiva falsificatori

 
Sub coroane de fier și de zinc,
O! constanță mecanică și furie pentru limite,
Dacă inutila floare a libertății se usucă pentru a muri.
Sclavul eliberatorilor de automate,
Vai, moare ultima resursă,
Iar pe calul verde și fulgurant
Nu vom mai vedea osul înălțat spre cer
Cu resturile sale de cadavru,
Platanii blânzi și cuverturile de pat de la țară,
Proaspeții copiii ai speranței,
Confiturile virtuții, lumânările mari de hârtie
Au cunoscut pașii fierbinți?
Totul nu e decât cenușă în sala pașilor pierduți,
Vântul e pur,
Gheața, moartea, nisipul, sângele
Ar fi ultimele amintiri?
Sicrier al lui Dumnezeu,
Ai șters praful de pe coșciug,
Ai scuipat pe propria-ți burtă înainte să mergi la luptă?
Șacali ai cimitirelor, între dinți aveți miros de suflete
Și tu negru detunet al groazei,
Izbind coastele,
Cu o singură lovitură
Ai spart brusc inima leului și vezica porcului?
Povara e golită ca butoiul cerului?
Destul, falși-călăi, polițiști transpirați, false scandaluri,
Precupeți de bazar!
Ați vomitat pentru că prea v-ați mușcat, v-ați ros unghiile și lăzile
Și pe pielea voastră de lux
Se răspândește mucegaiul din univers,
Iar pe bărbiile voastre – părul călugărițelor.
Precum crucea picioarele voastre-au prins rădăcini în cenușă,
Însă în singurătatea-n care vă aflați plăcerea
Mărturisiți-vă,
Frați falși din tinerețea mea,
Îngeri împăiați, pene la vânzare?
Una dintre lacrimile voastre căzu și pământul putrezi.
Mari căpetenii ale viitorului și viitoarea odihnă a fetelor bătrâne
Buchetul de flori de portocal al posterității,
Voi nu sunteți decât ignobilele fese ale ordinii
Ca și sergentul major cu nările umflate,
Dar ne înșelăm pe seama pământului
Eu unul nu am păr în cap, ci o coardă de vioară;
Pentru a da și a primi
Fulgerul orei din urmă
Nu știam încă ce ar fi realitatea, ne-am înșelat pe seama pământului
Și pe seama focului oamenilor.
Există un timp care în cele din urmă germinează în negreața unghiilor
Pline de praf și de sânge.
Creierele și măruntaiele,
Cele mai frumoase vremuri ale ploii de cenușă,
În care cea mai bună armă va fi încă de inventat
Ignorată de limbajul vostru,
Porcilor!
 
Noapte de dragoste
 
Ochiul rațiunii
Se prăvale și valsează
Iar semnul dintre picioarele femeilor
Se deschide
Pentru florile de aur ale justiției.
Un înveliș de tablă moale
Prelinge sentimente lichide,
Expulzează sărutările
Pe mâinile calde cu unghii înnegrite
De noapte.
Ceafa adăpostește
Șobolani hrăniți cu sudoare și șobolani de apă de lacrimi
Deja putrezi și verzi.
Degetele lui Dumnezeu pe de margini
Și dinții revoltei
La ambele capete ale urii;
Dintre cei doi sâni bea zodiacal
Zerul
Respirația vechilor amintiri fărâmițate
Pe două coapse moarte și reci.
Dacă pe acest câmp fără zori
Va renaște soarele
Evaporându-se
Umiditatea morții,
Rădăcinile stelelor,
Sirenele goale,
Prin spirala limbii
Prin care veți arunca adevărul îmbrăcat
Din fântâna gurii
De a doua zi.
 
 
Viața și moartea Evei
 
Arborii grădinii
Și-au pârguit merele
În fiecare fruct
S-au copt semințele,
Iar în fiece sămânță
Există un copac,
În copac pământul
În greimea pământului
E masa soarelui
Și firmamentul
Cu stelele sale
Și marea Cale
A imenselor lumi
De pulbere imensă
Și în fiecare lume
E greutatea vidului ei,
O, fruct magic,
Și greutatea ta de aur,
Greutatea vidă,
Micul bob de vid,
O mică boabă de aur,
Germen al vrerii
La dorința inimii,
Acesta e prezentul
Cu un înger darnic,
Cu un prinț alb,
Cu un prinț negru,
O, mângâiere, respirație,
Sămânță a vidului
Și aparențelor
Sărută, oh, inimă caldă,
Și binele și răul
Cântărit în dragoste.
Eva spune:
Totdeauna a existat această grădină.
Oh, urmă pierdută,
Plantată și pierdută,
Numită și pierdută.
Însă grădina inocenței și amintirea pe care o am...
Nu e așa că în acest pustiu nu încap decât două pietre?
Toate grădinile sunt pierdute,
Iar cerul e doar cerul pământului –
Era deja bătrână, și a mai spus: Eu visam –
După care muri.
 
Așteptare
 
Rândunelele amintirii
Călătoresc de la un deget la altul
Iar în vârful degetului
Șopârla verde a viitorului
Mănâncă muștele inimii.
Voi da această pastilă
Limbii care va săruta plictiseala fidelă,
Voi accepta mâna
Care va da boabele soarelui,
Lunii, stelelor și norilor
Papagalului meu verde.
Strig:
Pentru mine, pentru mine, pentru mine!
Dar știu bine că nu e decât un papagal cu ochi lacomi
Și nu mai chem, nici pe mine, nici pe voi, pe nimeni.
Sub mască am pus golul.
În gol am pus miile de litere ale alfabetului,
Iese un concert frumos
Deși nu e nimeni pe-aici.
Și totuși aștept, aștept,
Aștept zeroul care nu va veni nicicând.
 
 
Scris pe mare
 
Așadar, poete, dacă trandafirul nu aude,
Dacă vântul și privighetoarea nu au urechi
Iar tu ești singur în mijlocul unor aparențe minunate,
Nu-ți auzi decât inima, nu vorbești decât cu tine însuți,
Dacă adevăratul Dumnezeu e prea mare pentru tine
De-l numești deja îl faci idol,
Gândindu-l, îl sculptez în abanos, pictându-l cu aur
Și prin rugăciune îți destinzi propria substanță,
Dacă imensul nenumit, indispensabilul insensibil
Nu e atât de aproape de tine decât în absoluta liniște,
Paradisul pierdut în verbul esenței tale,
Așadar tu deja nu aștepți nimic din grădina răspunsurilor,
Lasă să crească macul și floarea-soarelui,
Lasă cuvântul pentru papagalul gură-de-aur 
Și cele patru anotimpuri pe vreme multicoloră,
Așadar, ridică-te, poete, și mergi pe valuri,
Inima în mână și dragostea în vântul largului.
Până la tine ajung voci de pe celălalt țărm
Și deja ecourile dragostei se sărută,
Iar trandafirul inutil se va ofili în zori.
În timp ce se aprind focurile cuceririi,
Toate mirajele în afară și pavilioane scârțâitoare,
Cu urma cuțitului trecut pe scoarța mării
Două nume s-au împletit, iar galera plutește!
 
 
Castele
 
Lui Léo Ferré
 
Ei au castelele Loarei
Pentru iubirile din weekend
Așa cum își au în seifuri
Bătăile inimilor de aur
 
În mașina americană
Maiestatea vine să dea un tur
Trăiască regele Francisc!
Trăiască regele Ludovic!
Trăiască regele Henry!
Salută castelele istoriei
 
Castelul mi-e inima femeilor frumoase
Seninele iubiri din nopțile-mi nedormite
Și dacă mâine va fi să mor
Oferiți florile celor mai frumoase femei
 
Și sărutați sânii cei mai dulci
În timp ce eu voi fi mort colo jos
Trăiască Suze și Suzon!
Trăiască și regina mea Anne!
Și Suzanne să-mi trăiască!
Salut brațele frumoase ca niște ramuri
 
Și o mie de castele în Spania
Pentru iubirile mizeriei
Eu am construit un întreg univers
Cu râsete și lacrimi
 
Fraților trebuie să trăim și să murim
În mâini, iată, țin floarea viselor
Trăiască cele patru vânturi
De dimineață până-n seară
O, castele de speranță
Fraților vă salut și vă iau cu mine