PROZE

 

 

Leo Butnaru                                                                Proză

 

Rugile nu se corectează

 

Pe timp de cutremur (de nou recital Vrancea!), mobila stil Ludovic al nu știu câtelea scârțâie aristocratic, ca un instrument vechi care știe partitura chiar și atunci când salonul se prăbușește. Sunetele ei nu sunt strigăte, ci amintiri articulate: un protest cu pedigri, o rezistență educată. Lemnul acesta a fost deja învățat să dureze, să se plângă cu stil, să nu se dezmembreze vulgar.

E un fel de etichetă a materiei: nici spaima nu trebuie să-și piardă ținuta. Chiar și când pământul își zdruncină temeliile, mobila își păstrează timbrul. Nu trosnește brutal, nu se revoltă ca o ladă anonimă, ci scârțâie în tonalitate minoră, cu reverență, ca și cum ar saluta discret prăbușirea.

Într-un fel, aristocrația lemnului e mai stabilă decât cea a oamenilor. Arborele a învățat din vânt. A fost furtună înainte de a fi fotoliu. A cunoscut balansul înainte de a cunoaște brocartul. De aceea, când casa tremură, el nu intră în panică, pentru că recunoaște ritmul.

Cutremurul devine concert involuntar, iar salonul – sală de repetiții pentru catastrofă. Candelabrul tace, dar sertarele murmură. Parchetul răspunde în contrapunct. Totul se mișcă, dar cu o demnitate aproape teatrală.

Poate că eleganța adevărată nu e absența fricii, ci felul în care tremuri. Nu faptul că nu te clatini, ci că o faci cu memorie. Uneori, și memorabil. Că nu uiți, nici în zguduire, lecția duratei.

Iar dacă totul s-ar prăbuși, rămâne, poate, acest detaliu sonor: scârțâitul aristocratic, drept dovada că până și materia poate avea stil în fața instabilității universale.

Pe când cealaltă mobilă, obișnuită, ne-rasată, cum s-ar spune în limbajul materialelor fără trecut, nu scârțâie, ci trosnește. Scrâșnește fără gramatică, fără memorie, de te iau fiorii. Ea nu are istorie, ci doar... relief, simplă arhitectură de tâmplărie. O auzi chiar și din curte, unde ai reușit să o zbughești de la recitalul Vrancea, cu sentimentul vag că ai lăsat în urmă nu doar casa, ci o ierarhie geometrie a lemnului.

Și acolo, afară, unde pământul încă mai tresaltă, dar mai puțin periculos, te surprinzi gândindu-te, oarecum neadecvat, sau poate tocmai adecvat, la cea mai bună hârtie. La faptul că hârtia se fabrică din lemnul cutărui arbore, că există copaci destinați uitării rapide și arbori aleși pentru păstrare. Lemnul care devine mobilier rezistă cutremurelor, lemnul care devine hârtie rezistă timpului. Sau invers.

Însă apare întrebarea, parcă nepotrivită, însă inevitabilă: de ce calitate e hârtia fabricată din pomul vieții?

Însă pomul vieții nu poate deveni mobilier, pentru că ar scârțâi prea tare. Nici hârtie obișnuită nu poate să ajungă, pentru că s-ar rupe de sens. Și totuși, din el se pare că se face o hârtie specială, rară, pe care nu scriu funcționarii, ci poeții. Și, mai ales, popii, în pomelnice. O hârtie pe care nu se notează informații, ci nume, nu idei, ci existențe, nu prezentul, ci speranța că ceva va fi reținut dincolo de orice cutremur.

Anticariatul e, poate, locul unde toate aceste lemne se întâlnesc: mobila care a supraviețuit, cărțile care au fost deja citite sau nu, hârtia care a trecut prin mai multe mâini decât prin mai mulți copaci. Acolo, fiecare obiect a rezistat deja unui seism – al modei, al ideologiei, al uitării. De aceea, când cutremurul revine, anticariatul nu se panichează, știind că tot ce e valoros a fost deja zguduit.

Și poate că, în fond, adevărata diferență dintre lemn și alt lemn nu e specia, ci destinul: unii copaci ajung mobilier ce scârțâie nobil, alții devin hârtie purtătoare de nume. Iar cei mai rari ajung pomelnice, liste fragile de ființe, scrise pe hârtia care știe că nu va trebui să reziste veșnic, ci doar suficient cât să fie citită de cine trebuie.

În rest, cutremurul continuă. Vrancea își face recitalul. Orice lemn vorbește pe limba lui. Iar anticariatul, ca o biserică, adună aceste voci în rugăciuni întru pază și ocrotire, Doamne, fără să le mai corecteze. Rugile nu se corectează, sunt rostite în cea mai impulsivă și imprevizibilă situație, de aia și de unică stilistică, formă. În dependență de intensitatea spaimei, cutremurului, dezastrului.

 

                                                                      D’ale biroticii

 

        Coș de hârtii ferfenițite. Sau cocoloșite. Unele rupte cu metodă, altele cu nerv. Printre ele – metafore abandonate, adagii ratate, filosofări-avorton, idei care n-au ajuns nici la termen, nici la sens. Fragmente de frază care au cerut prea mult și au oferit prea puțin.
        Coșul acesta nu e goliciune, ci un depozit al eșecului și erorilor... productive. Sau poate mai puțin categoric spus: aici se adună nu rebuturile, ci încercările, bruioanele. Nu greșelile, ci curajul lor. Fiecare hârtie mototolită e o variantă a adevărului care n-a suportat forma definitivă. N-a fost suficient de exactă, de tăioasă, de vie. A căzut înainte de a se naște. Dar tocmai prin asta a lucrat.
        Coșul e arhiva invizibilă a scrisului. Acolo zac fraze care au murit pentru ca să poată trăi altele. Metafore care s-au sacrificat pentru ca o singură imagine să devină limpede. Gânduri care s-au stins (poate chiar, iertare, s-au sinucis) pentru ca sensul să capete vibrație, energia și sensul avansării pe o altă filă.
        Nimic din coș nu e inutil. E materia primă a tentativei, neliniștii, declanșării acțiunii. Ca dintr-un compost al limbajului, din el se ridică frazele (și... fazele), ideile care vor avea voie să rămână. Adevărurile care au trecut proba satisfacerii, răbdării sau nemulțumirii de sine.
        Scrisul nu se face doar pe masă, ci și în coș. Nu doar prin ce păstrez, ci mai ales prin ce arunc. Iar coșul, umil și tăcut, e adevărata școală de stil.
        Seară de seară, peste toate cade fila de calendar a zilei trecute. Un gest administrativ, aproape liturgic: ziua e smulsă, datată, aruncată. Nimeni nu se mai întoarce s-o recitească. Calendarul nu păstrează nimic, ci confirmă că ceva a fost cheltuit corect.
        Fiecare filă e o factură a harului în timp și a timpului propriu-zis. O dovadă că am consumat o zi fără drept de retur. Dar mai ales fără drept de regret. Nu contează cum – bine sau prost, cu sens sau cu risipă. Important e că ziua a trecut prin noi și nu ne-a lăsat exact așa, cum am fost până la ea.
        Calendarul nu este memorie, ci contabilitate. Nu spune ce a fost trăit, ci doar că a fost plătit cu o unitate de viață. O zi – un debit. Și un nou... debut. O zi – o dispariție oficializată drept veridică ce a fost.
        Și totuși, în această mecanică rece există o formă de liniște: nimeni nu ne cere socoteală pentru conținutul zilei. Doar pentru existența ei. Timpul nu e moralist. E funcționar.
        Seară de seară, când fila cade, nu cade doar o dată. Cade o versiune a mea, a ta, a lui care nu va mai fi repetată. Calendarul nu o recitește. Eu – posibil, da. Însă fără martori, fără ștampilă, fără arhivă.
        Rămâne doar foșnetul nesupărător al hârtiei. Sunetul prin care viața se declară… consumată. Acolo, în coșul cu hârtii, texte-fragmente și timp.
        Însă timpul e cel mai greu de recunoscut printre tentative de creație, dubii, confuzii, iluzii. Nu se mototolește, nu se rupe, nu face zgomot când cade. Dar e acolo, amestecat cu fibrele celulozei, impregnat în fraze, în tăceri, în pauzele dintre cuvinte. Fiecare filă la care ai renunțat poartă nu doar un text ratat, ci și câteva minute, poate ore de viață. Timp ireversibil, dar care a fost și al tău, al vieții și muncii tale.
        Biroul devine astfel o mică uzină de risipă metafizică. Aici se produc nu doar documente, poeme, proze, ci și resturi de gândire. Iar birotica, acest apanaj modest al existenței cotidiene, se dovedește a fi un sistem de administrare a provizoriului. Tot ce nu e suficient de bun pentru a rămâne e suficient de real pentru a renunța la el.
        Iar în acest final de zi, ca anexă sau poate doar ca întrebare rătăcită printre hârtii, adagii, metafore, filosofări și ore consumate, se insinuează gândul inevitabil:
        – Veșnicia, prea multă și nemărginită, cum este, cât este, nu-i alcătuită, împlinită, cumva, și din timpul care nicicând, în veci vecilor, nu se va întâmpla?
        Adică din zilele... rebutate. Din ideile neterminate. Din textele abandonate. Din orele care n-au produs nimic memorabil, însă te-au suportat, ți-au prelungit viața și, poate creația adevărată din alte file.
        Răspunsul nu vine ca certitudine, ci drept o concesie:
        – Pare-se da…
        Pentru că poate veșnicia nu e suma marilor realizări, ci sedimentul infinit al timpului trăit cu bună-intenție și bună-credință.
        Un coș de hârtii cosmic, în care tot ce n-a fost necesar continuă, paradoxal, să existe...

 

Un Yes-Eu

 

BACOVIA

 

         Când îmi imaginam  și scriam despre duetul, de peste secole, Xantipa lui Socrate și Tinca lui Creangă, bineînțeles că nu puteam face abstracție și de cupa fatală, cea a filosofului, pentru a mă întreba: Dar oare cum ar fi fost imaginara cupă a celebrului humuleștean?  Răspunzându-mi, dar în speranța de a-i provoca și pe alți colegi să vină cu spusul, presupusul, cu detalii ce ar completa, ar dezvoltă un răspuns mai general.

Mi-am zis că, dacă în cazul filosofului atenian cupa ar fi fost vasul adevărului amar, băut până la capăt, atunci cupa lui Ion Creangă ar fi opusul ei complementar: în ea unduia nu otrava lucidității, ci elixirul vitalității, al poveștii, al hohotului de râs care salvează. Nu ar fi din aur și nici din lut filosofic, ci din aceeași clisă, despre care spunea marele povestitor: „Eram şi eu un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti”. Sau, cine știe, o fi fost și o abatere de la această simplisimă dare cu părerea, cupa lui Creangă fiind una modelată dintr-o scoarță de nuc bătrân sau dintr-un corn de bour, lustruit cu povești și cu palme de copil. Pe marginea ei nu ar fi fost gravat Eu știu că nu știu nimic, dar ceva mai simplu, însă la fel de memorabil: „Așa-i lumea: mare și hazlie”. Ce ar fi venit tot dinspre sfătosul Creangă, care, la timpul său, a înțeles că omul nu gândește bine dacă nu râde bine. Pentru că și râsul sănătos devine și poezie, și filosofie, și magie, toate în același timp.

Acea cupă nu era menită pentru a se bea din ea moartea, ci pentru a sorbi cu sete viața cu toate ale ei. O băutură ca un amestec de lapte cald, vin acrișor, miere de la Humulești și ceva năzbâtie. Cine ar sorbi din cupa lui Creangă nu ar deveni înțelept prin severitate, scorțoșenie, ci prin bucurie și sfătoșenie.

E cupa care nu te duce spre tăcere, ci spre depănare de istorisiri. După ce bei din ea, nu te retragi în sine, ci ieși la drum, la șezătoare, la lume. Limba ți se dezleagă, memoria ți se aprinde, iar copilăria, care la Socrate e neștiută, ca și pierdută, la Creangă revine ca o patrie posibilă.

Dacă Socrate a băut ca să moară, Creangă bea ca să trăiască și să povestească.

Și tocmai aici se află marea diferență de substanță: cupa lui Creangă nu e o probă de renunțare dramatică, ci înseamnă inițiere în comunitate. Nu te separă de lume, ci te lipește de ea. Nu te ține singur, ci te face unul „de-ai noștri”. Din ea nu se naște sentința, ci bunăvoința, nu legea, ci întâmplarea, nu ideea pură, ci omul gură de aur înșirând snoave la gura sobei.

Cine bea din cupa aceasta nu devine martir al vicleniei agorei, ci martor al vieții. Învață că sensul nu se extrage prin silogism, ci se adună prin povești. Că identitatea nu se deduce, ci se moștenește afectiv: din poveste, din glumă, din pățanii, din zburdălnicia copilăriei și din farmecul ei irecuperabil.

Iată de ce cupa lui Creangă e, în fond, o cupă a întoarcerii, a revenirii la locul de extragere a humei, la nostalgiile ce lasă urme de urători prin zăpada Humuleștilor. Nu promite paradisuri pierdute, ci îți permite să le cauți, să ți le imaginezi și să le locuiești din nou. Și dacă Socrate ne învață să murim cutezători, Creangă ne învață ceva la fel de dificil: să trăim cu poftă, cu memorie și cu voce care se aude prin mahalaua unde te-ai născut, prin orașul în care te-ai stabilit, prin lume.

Iar la un moment dat, mi-am imaginat cum Socrate își privește chipul în cucuta din cupă.

– Ce faci, îndrumătorule? L-ar fi întreabat ucenicii.

–  Mă uit la un om, răspunse el.

Cupa nu e doar moarte, ci și oglindă. Nu reflectă doar formele exterioare, ci esența.

Privind în ea, Socrate caută adevărul despre sine dincolo de aparențe, dincolo de timp și convenții.

Ultima întrebare rămâne suspendată: cine ești, când timpul nu mai permite prefăcerea? Cine/ce mai rămâne din omul care a zâmbit, a vorbit, a acționat, când toate rolurile s-au stins și doar reflecția pură persistă?

Și, în tăcerea cupelor, răspunsul nu se grăbește: el nu se spune, ci se simte, se recunoaște doar de cel care știe să privească. Unul dintre acești privitori, îmi imaginez, fiind și Creangă al nostru care, dacă ar fi fost întrebat ce vede în cupa destinului său, probabil ar fi spus, ceea ce invocasem la începutul acestui text:

– Ia, privesc și eu la un boț cu ochi, la o bucată de humă însuflețită din Humulești... Să trăiți, boieri dumneavoastră!

ÎNTRE PROZĂ ȘI YES-EU

 

Leo Butnaru                                      Între proză și Yes-Eu

 

Casa

 

Casa nu e adăpost. E o frază lungă în care locuiești. Pereții sunt fraze ușor retorice. Ușile – propuneri. Ferestrele – semne de întrebare orientate spre lume. Podeaua știe mai multe despre pașii tăi decât orice jurnal, știe când vii, când pleci, când eziți, când te întorci din drum fără să fi ajuns nicăieri.

Tavanul e o frază subordonată, suspendată deasupra gândurilor tale, uneori protectoare, alteori apăsătoare. El închide perioada, dar nu și neliniștea. În nopțile lungi, când frazele se destramă și rămân doar cuvintele brute, tavanul devine pagină albă pe care proiectezi umbre, regrete, scenarii alternative.

Scările sunt conjuncții ce leagă etajele așa cum „și”-ul leagă ideile: discret, indispensabil. Urcarea e o afirmație; coborârea – o concesie. Iar balustrada – o virgulă de sprijin, pusă acolo ca să nu te prăbușești în propriul exces de sens.

Bucătăria e paranteza caldă a frazei. Acolo limbajul se dezbracă de metafore și devine concret: abur, sare, foame, miros. Dormitorul e o elipsă – multe lucruri rămân nespuse, dar tocmai ele dau greutate textului. Holul e adverb de timp: „între”. Între plecare și sosire. Între ce-ai fost și ce vei fi.

Casa îți cunoaște repetițiile. Știe unde pui accentul, unde bați mai tare din picior, unde șovăi. Știe ce ușă trântești când ești furios și ce clanță atingi cu grijă când îți e teamă. Dacă ar putea vorbi, nu ți-ar povesti viața – ți-ar analiza sintaxa existenței, speranțelor, viselor.

Și poate că adevărata teamă nu e că rămâi fără adăpost, ci că fraza se rupe. Nu ajunge fază. Și te pomenești la un punct final fără să fi înțeles perioada. Că locuiești ani întregi într-o propoziție începută de altcineva și niciodată rescrisă de tine.

Casa nu e zid. E gramatică trăită. Iar tu nu ești proprietarul ei, ci autorul – uneori neatent, alteori febril – al frazei care te cuprinde.

Casa nu te ține. Te traduce.

La început, când intri într-o casă nouă, nu știi unde să-ți pui sufletul. Îl lași pe un scaun, lângă perete, ca pe o haină. Apoi începi să-l muți dintr-un colț în altul, până când se obișnuiește cu lumina ferestrelor, cu cea zebrată a persienelor, cu umbra mobilei, cu respirația pereților.

Casa te privește cum te modifici și nu spune nimic. Te vede cum aduni obiecte, cum le pierzi, cum le regăsești. Într-un sertar pui scrisori vechi, în altul – facturi noi. Acolo unde ții fotografii, timpul face cuib.

O casă nu se umple cu mobilă, ci cu voci. Cu râsete, cu tăceri, cu discuții întrerupte de sonerie. Uneori, și de sonete citite ad hoc. Cu monologuri spuse doar pe jumătate. Cu gânduri lăsate pe masă, lângă ceașca de cafea.

Când ești singur, casa devine organism. Îți simte starea. Dacă ești trist, scârțâie mai mult. Dacă ești fericit, pare că se luminează fără să aprinzi becurile. Dacă ești trudit, îți oferă colțuri unde să te prăbușești.

Nu locuiești într-o casă. Casa locuiește în tine.

În timp, casa te face pe înțelesul lumii, spunându-i cine ești fără să vorbească. Prin ordinea sau dezordinea ei. Prin cărțile de pe rafturi. Prin picturile de pe pereți. Prin praful de pe pervaz. Prin plantele udate sau uitate. Prin pianul la care nu mai cântă nimeni.

Când intră cineva în casa ta, intră în biografia ta fără să-și dea seama.

Casa nu te ține. Te explică.

Iar când pleci dintr-o casă, iei lucruri. Când pleci dintr-o viață, lași tot.

Casa te învață aceste pilduiri zilnic: cum să te pregătești pentru lipsă.

În fine, noaptea, casa își scoate oasele la vedere. Scârțâitul e limbajul ei secret. Atunci nu mai ești proprietar. Ești musafir în propria memorie.

DIN REVISTA TINERILOR

 

DIN REVISTA TINERILOR