DIN REVISTA TINERILOR

 

UN DIALOG DESPRE JURNALUL UNEI EPOCI

 

JURNAL TV. Emisiunea „Vânturile, valurile”. Sunt sub tirul întrebărilor colegului Val Butnaru referitoare la „Jurnalul unei epoci”. Discuția va fi pusă pe post duminică, 25 ianuarie, 2026. Poate ne întâlnim de o parte și cealaltă a ecranului?

REPARAȚIE, EVACUARE, JAZZ

 

Au venit meșterii, cu aerul lor de demiurgi provizorii, ordonând scurt, administrativ-apocaliptic: „Evacuarea!” Și evacuarea a început nu cu oameni, ci cu idei.

Cărțile au fost coborâte de pe polițe ca niște locatari vechi, cu chiria plătită la zi prin decenii de citire. Împreună cu ai casei, meșterii au pus în hol temelia: dicționare, enciclopedii barosane, tomuri de autoritate – bază solidă pentru o biblio-piramidă în continuă creștere. Volum peste volum, sens peste sens, până când țurțurii scânteioși ai lustrei atingeau vârful construcției ca un Mont Blanc tipografic, atipic, firește, dar perfect stabil în logica sa: o piramidă nu pentru faraoni, ci pentru cuvinte.

Reparația a durat cât a durat, adică exact atât cât durează orice încercare de a cosmetiza trecerea timpului. Astăzi, în biroul renovat, un jazz vesel tresaltă ca o declarație de finalizare: evacuarea s-a încheiat, repatrierea cărților lumii a început.

În hol, filosoful – căci nu putea fi decât un filosof – scutură și șterge de colb volumele. Firele de praf trec pe cârpa pufoasă, iar odată cu ele se mai duce, inevitabil, ceva infim din Anaxagora, din Sfântul Francisc, din Hegel; se mai pierde un strop microscopic din Shakespeare, Goethe sau Balzac – la propriu și la figurat, din gloria lor postumă. Însă nu e o pierdere tragică: acești coloși sunt imunizați împotriva uitării totale. Sunt atâția alții, mai fragili, mai subțiri, mai recent tipăriți, care alunecă mult mai ușor spre aneantizare.

Și totuși, conform Eclesiastului, în fine, nimeni nu are șanse. Praful e democratic, timpul la fel.

Însă până una-alta, în cabinetul proaspăt renovat se unduiește jazzul. Saxofonul încujbat desenează fiorituri ce par să conțină o gândire sau, mai precis, să o ascundă cu o politețe rafinată. Poate că e mai corect să spunem că muzica, în toate ale ei, conține o gândire tainică, dar nu o expune didactic. Ne-o oferă ca pe un dar ambiguu.

Iar tu, ascultătorule, dumneata, dragă domn filosof, ia-ți darul. Creează gândirea pe care crezi că o conține muzica. Compozitorul a creat sunetele, iar tu creezi sensul. Nu pentru că ar fi „acolo”, fixat, ci pentru că muzica îți permite acest lux: gândirea ad libitum.

BIBLIOTECA

Biblioteca nu este mobilier. Este o ființă atentă, cu respirație de hârtie și memorie de lemn. Rafturile ei nu susțin doar cărți, ci și greutatea unor lumi care au crezut, la rândul lor, că sunt definitive. Aliniate cuminți, cotoarele, par soldați retrași dintr-un război foarte vechi, fiecare purtându-și înăuntru propriul front.

În fața bibliotecii nu stai. Te oprești. Ca în fața unei instanțe tăcute. Cărțile nu te privesc, dar știu tot ce nu știi tu. Fiecare titlu e o ușă care nu se deschide singură. Trebuie s-o atingi. Și de fiecare dată când o atingi, ceva din tine rămâne acolo.

Biblioteca e o geografie jur-împrejur. Nu are străzi, însă are etaje. Nu are piețe, ci are goluri. Acolo unde lipsește o carte, se vede un fel de rană mică. Un spațiu care a fost ocupat de o idee și acum e liber. Această libertatea doare.

Sunt cărți pe care nu le mai deschid, dar ele mă deschid pe mine de fiecare dată când trec pe lângă ele. Îmi amintesc cine eram când le-am citit. Ce credeam. Ce nu știam. Biblioteca este o autobiografie scrisă de alții.

Noaptea, când casa tace, biblioteca rămâne trează. Lemnul scârțâie ușor. Pagini invizibile se întorc. E posibil ca unele cărți să se citească între ele. Sau să se contrazică. Sau să-și povestească ce-a mai făcut cititorul lor.

Într-o bibliotecă nu ești niciodată singur. Ești doar depășit numeric.

Și totuși, această mulțime e fragilă. O inundație, un foc, o mutare, o neatenție – și se duce. Inteligența, spiritul, cultura sunt inflamabile. Memoria arde ușor. Din acest motiv biblioteca stă încordată ca un animal care știe că poate dispărea.

Poate de aceea iubesc bibliotecile: pentru că sunt muritoare.

Și, în tăcerea lor densă, în această respirație de hârtie, omul învață ceva esențial: nu trăiește într-o lume, ci într-un text imens, din care fiecare apucă doar câteva fraze.

 

PĂUNUL ȘI LIBERTATEA

 

Privit mai atent, păunul nu este doar o pasăre, ci o (im)postură morală. El nu zboară mult, dar se arată deplin; nu atacă, dar domină; nu fuge, dar își impune prezența. Între monah și monarh, cum bine s-a spus, păunul oscilează după unicul său gest decisiv: deschiderea sau închiderea cozii. Acolo se joacă totul, discreția sau excesul, retragerea sau proclamarea, ascetismul sau fastul.

Libertatea însăși pare să-i fi fost încredințată sub această formă ambiguă. Când coada e strânsă, păunul e aproape o pasăre oarecare, o existență modestă, anonimă, poate chiar moralmente superioară. Când coada se deschide, libertatea devine spectacol, ostentație, un a fi văzut dus până la vertij. Și aici apare Argus.

Argus, atletul cu o mie de ochi, nu dormea niciodată de tot. Libertatea, în forma ei originară, era o veghe permanentă, o supraveghere a tuturor direcțiilor posibile. A fi liber însemna a vedea totul, a anticipa totul, a nu fi luat prin surprindere. Dar tocmai această vigilență absolută îl condamnă: Argus e ucis, adică libertatea totală e imposibilă pentru muritori.

Însă Hera, marele administrator al ordinii divine, nu lasă ochii să se piardă. Îi mută. Libertatea nu dispare, ci se estetizează. Din veghe devine ornament; din putere, simbol; din funcție vitală, podoabă. O mie de ochi ajung pe coada păunului – adică la vedere, dar fără capacitate de acțiune. Ei privesc, dar nu mai pot interveni.

De aici drama libertății moderne: ea este plină de ochi, dar lipsită de mâini. Totul e vizibil, totul e expus, totul e evaluat, dar nimic nu mai poate fi schimbat cu adevărat. Libertatea s-a mutat din spațiul faptelor în cel al aparențelor. Nu mai veghează, ci strălucește.

Păunul știe asta. De aceea, uneori, își strânge coada. Poate că acolo, în acea retragere aparent umilă, se află ultima formă autentică de libertate: nu cea care se arată, dar cea care refuză să fie redusă la spectacol. Monahul din păun îl învinge, pentru o clipă, pe monarh.

Și totuși, de cele mai multe ori, istoria, ca și mitologia, se termină nu în tragedie, ci într-o coadă de păun: multicoloră, fascinantă, lipsită de direcție, unde ochii privesc fără să mai poată dormi, iar libertatea, supraviețuitoare a tuturor uciderilor ei, continuă să se afișeze, neputincioasă și splendidă.

                                                                                                     l.b.

 

DIN COSMOGRAME

 

DIN POEZIA UNIVERSALĂ