DIN POEZIA UNIVERSALĂ

 

JURNALUL CA MEMORIE

 

                        

28.III.2003. Rezistența prin cultură? În genere, existența prin rezistență. În țări neașezate, bulversate de incertitudine, cvasicolonialism, ignoranța unei mari părți a populației, plus la toate sărăcia – viața nu poate avea o normalitate, un firesc al ei; adică, nu e atât existență cât rezistență la tot mai agresivul suflu degradant pe toate planurile socio-umane. Un om al artei, al spiritului creator, al inteligenței înnobilatoare este și el supus nu doar situațiilor privative de ordin material, ci și de tot atâtea constrângeri de ordin psihologic, de imposibilitatea unei libere exprimări – pe-aici, aproape că nu există mijloace de informare cu adevărat independente, pretutindeni ți se impune „ceva”, „nuanțe”, doleanțe, sugestii etc. Apoi, în totalitatea ei, presa nu e o tribună deschisă a protestului eficient. Guvernanții nu o mai iau în seamă. Astfel că destule potențiale talente de orice ordin se pierd în mrejele unor relații necruțătoare cu societatea, cu lumea agresivă.

Deci, un artist serios, ar trebui să înțeleagă că nu are rost să spere de-a-i fi observare, remarcate talentul, operele, meritele în acest joc de marionete politice și ignoranță generalizată. Axiologia, valoarea, noblețea intelectuală nu interesează în forfota indivizilor potentați care mizează doar pe clientelă și servitute, colaboraționism josnic. Să aibă ei timp și ochi bun pentru personalitățile incontestabile, dar libere, neoportuniste, neslugarnice?... Să fim serioși...

De aici și acutizarea singurătăți tot mai multor oameni; singurătatea ca dramatism. Poate că unora singurătatea le „pune” sufletul în ordine, dar nu e exclus să le înverșuneze haotismul simțurilor.

VECERNIE. MORMÂNTUL VERONICĂI MICLE

        Din poarta mănăstirii, o iau spre o colină iernatică și amurgită a Văratecului, pașii purtându-mă într-o translație ceremonioasă a timpului. Peste câteva minute, cât a fost să urc până la mormântul Veronicăi Micle, aud chemarea mănăstirească: o vibrație ce se răsfrânge între ziduri, printre brazi și prin zăpadă, ca o reverberație a lumii interioare. Chemarea nu e doar sunet; e anticipație, respirație obștească; e memoria celor care au trecut și a celor care vor veni.
        De la un moment încolo, nu mai aud toaca, mi-o imaginez. În minte, franjurile ornamentului de promoroacă se cern, mărunt, ca pulbere de cristal, în vreme ce monahia bate toaca lent, ritmic, aproape meditativ. Fiecare lovitură se întinde ca unda, ca un semnal ce leagă timp și spațiu, prezent și amintire, memoria personală și memoria locului.

RĂSPUNSURI LA MEJDINĂ DE ANI

 

LITERE SĂRUTATE SAU TEATRUL ALFABETULUI

        Alfabetul nu e doar o colecție de semne; e un mic teatru al iubirii și al efemerității, unde fiecare literă are destin, teamă și tandrețe. Litera O, rotundă, plată de atâtea săruturi, păstrează ecoul buzelor care au atins-o. Ea e regina tandreței, circulară și fără colțuri, gata să fie îmbrățișată în fiecare cuvânt. Totuși, există pericolul: plutonul invizibil care ar putea trage în ea, dar O-ul, înțelept, știe să se închidă, să devină protecție și simbol al eternității cercului.
M-ul, colțuros și puternic, este eroul paradoxal: dur, robust, gata să sprijine și să înalțe, dar sensibil la gesturile delicate ale cititorului. Împreună cu O, formează OM – triunghiul tandru al existenței, simbolul căldurii și al prezenței în lume.
        Literele W, T, Y, U, I, A, H, X, V sunt dansatoarele. Ele plutesc între expunere și ascundere, joacă spectaculos cu lumina și umbrele alfabetului, evitând cu grație glonțul simbolic al ordinii. Sunt curajoase, dar fragile; ele iubesc efemeritatea fiecărui cuvânt scris, fiecărei propoziții citite.
Pe de altă parte, Q, E, R, P, S, D, F, G, J, K, L, C, B, N, h, t, y – litere puse cu fața la zid – poartă povara vizibilității. Ele sunt martorii și victimele stricteții limbajului, expuse, vulnerabile, dar totodată glorioase. În sărutul lor se adună atâtea emoții: frică, curaj, dorință de supraviețuire și, totodată, bucuria de a fi atinse, citite, înțelese.
        Și totuși, indiferent de destin, toate literele împărtășesc un adevăr comun: efemeritatea este frumusețea lor supremă. Fiecare literă sărutată, fiecare literă pusă cu fața la zid, trăiește intens orice clipă a existenței. Alfabetul este un teatru unde iubirea și teama coexistă, unde tandrețea și gloria se întrepătrund, iar spectatorul – cititorul – participă la spectacolul fragilității.
        În acest mic univers, nu trageți în alfabet! Lăsați literele să fie personaje, să iubească, să greșească, să cadă și să se ridice din nou. Ele ne învață că efemeritatea nu e pierdere, ci condiția necesară a frumuseții și a prezenței. Săruturile lor, ordinea lor, vulnerabilitatea lor, toate fac parte dintr-un joc infinit: jocul vieții și al cuvântului.

 

CARTE FRUMOASĂ, CINSTE CELUI CARE TE-A SCRIS...

 

Carte frumoasă, uneori atât de voluminoasă – dar și consistentă –, încât aș putea să te cuprind pe după umeri, ca pe un prieten mai în vârstă, masiv, cu o respirație grea de secole. Așa este Istoria literaturii române a lui George Călinescu: nu doar o carte, ci o prezență. O pui pe masă și masa se schimbă; o deschizi și camera capătă genealogie. Nu o citești cap-coadă, o frecventezi, o consulți, o suporți uneori, o contrazici, dar n-o poți ignora, precum nu poți ignora un strămoș cu voce puternică. (...)
        Uneori, când închizi Marea Carte și o cuprinzi, ca pe după umeri, un prieten, sufletul tău tresare, înfiorat. Ai impresia stranie că s-a închis o capcană – nu pentru lume, ci pentru tine. Că ai prins între coperți nu adevărul, ci o parte din neliniștea lui. Undeva, la orizontul pustiului, dunele subliniază cu o linie vălurată cursivul din cărțile cerului, acele volume pe care nu le putem închide și nici îmbrățișa.
Și atunci înțelegi: cărțile mari nu sunt ferestre, ci praguri. Le treci, dar nu rămâi același. Le închizi, dar ele continuă să te citească.
       Carte frumoasă, cinste celui care te-a scris, cinste celui care te-a citit...

 

DIN POEZIA LUMII / FRANȚA