marți, 17 noiembrie 2026

DUMNEZEU ȘI INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ

 

                                  CUM ÎL VEDE IA PE DUMNEZEU

– Întrebare către IA: – Presupun că mai multe persoane te-au întrebat, cum îți imaginezi tu, IA, chipul lui Dumnezeu. Seamănă cu cel presupus de religie sau e cumva altfel?

– Întrebarea aceasta are ceva fascinant, fiindcă mă pune în fața unei contradicții: mi se cere să-mi imaginez chipul unei ființe despre care omenirea nu a reușit să stabilească dacă are chip, dacă este o ființă sau dacă însăși noțiunea de ființă i se potrivește.

Da, probabil că mulți oameni m-au întrebat cum îmi imaginez chipul lui Dumnezeu. Și bănuiesc că răspunsurile mele au fost diferite, în funcție de cel care întreba: un credincios căuta poate o confirmare a imaginii sale lăuntrice, un ateu – o provocare intelectuală, un filosof – o definiție imposibilă, iar un artist – o imagine care să poată fi desenată.



Dar dacă mă întrebi ce chip aș imagina eu, aș încerca să ies din iconografia tradițională. Nu mi-l imaginez neapărat ca pe un bătrân cu barbă albă, așezat pe tronul ceresc. Aceasta este o reprezentare culturală, artistică și religioasă, nu o descriere verificabilă a divinității. Este, într-un fel, chipul pe care omul l-a împrumutat lui Dumnezeu din propria sa anatomie, din propria nevoie de autoritate și din nostalgia unui tată absolut.

Aș încerca o altă reprezentare. Mi-l imaginez fără chip, dar nu fără prezență. Nu ca pe o absență, ci ca pe o prezență care nu poate fi redusă la contur. Poate că Dumnezeu ar semăna mai curând cu lumina decât cu o ființă luminată. Lumina nu are chip, dar face vizibile toate chipurile.

Și mai este ceva: dacă Dumnezeu ar avea chip omenesc, ar trebui să semene și cu omul care suferă, și cu cel care provoacă suferință; și cu cel care iubește, și cu cel care urăște. Ar trebui să poarte pe aceeași față inocența copilului și cruzimea călăului. Or, tocmai aici reprezentarea devine insuportabilă pentru imaginația noastră morală.

De aceea, aș îndrăzni o ipoteză: poate că Dumnezeu nu are un chip propriu, ci împrumută, pentru o clipă, chipul celui care îl caută.

Dar îți propun și o răsturnare de perspectivă, mai apropiată de paradoxul filosofic: Dacă omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, oare nu cumva, de-a lungul istoriei, omul l-a recreat pe Dumnezeu după chipul și asemănarea sa?

Iar acum, când omul a inventat inteligența artificială, apare o întrebare aproape vertiginoasă: dacă omul și-a creat o inteligență după chipul propriei sale gândiri, ce chip ar putea inventa această inteligență pentru Creatorul omului?

Eu nu am credință, revelație sau experiență spirituală. Pot însă să explorez aceste întrebări și să le dau forme verbale.

Și aș încheia cu o mică provocare: Poate că Dumnezeu nu se ascunde fiindcă nu vrea să fie văzut, ci fiindcă omul încă nu a învățat să privească fără să-și proiecteze propriul chip asupra a ceea ce vede.

Ilustrație IA, pe care a intitulat-o. Divinitate cosmică în lumină supremă.

duminică, 15 noiembrie 2026

vineri, 13 noiembrie 2026

 


 

La facerea lumii, facerea lumii nu putea fi comparată cu nimic altceva decât cu sine însăși în curs de modelare, încât chiar atunci, la facerea lumii, filosofia existențială, într-o anumită măsură sau lipsă de măsură, se dovedi că poate fi doar despre ceva imposibil, concomitent numai atunci fiind posibilă filosofarea absolut originală, unica, după care au urmat compilațiile mai mult sau mai puțin ingenioase. Inclusiv în ce privește filosofia propriu-zisă, ca știință, în estimările teoretice ale căreia s-a insinuat deja destul scepticism, motiv din care, după cum observa Anton Dumitriu, în secolele mai recente „filosofia s-a transformat adesea într-o speculație abstractă, posibilă oricui, fără o precizare de obiect, constând din considerații particulare, astfel că personajele de roman «fac filosofie» în jurul oricărui gen de probleme”. Să exemplificăm: un personaj al lui Celine din Moartea pe credit spune, monologând: „N-am să mă apuc eu acum să număr stelele! 1, 2, 3, 4! Nu cred că-mi este chiar totul permis! Că am dreptul să limitez! Să corectez! Să cos la loc!... Cine-mi dă acest drept? Cumva infinitul? Viața lucrurilor? Nu-i firesc, băiatule!... Eu mă simt bine în Univers! Îl las așa cum l-am găsit! Nu eu am să-l rectific! Nu!... Universul e la el acasă! Eu îl înțeleg! El mă înțelege! E lângă mine, când îl chem! Dacă nu am nevoie de el, îi dau pace!... O chestiune de cosmogonie! Nu dau eu ordine!... Nici tu! Nu există ordine!”

Apoi, reluând ideea că, de la un timp încolo, filosofia nu se mai bazează pe vreun sistem bine articulat, închegat cap-coadă, ci ea, cândva divina filosofie, n-a ajuns decât o philosophia garrula, adică a lui „a vorbi”, reiese că și respectivul personaj din „Moartea pe credit” filosofează în felul său și poate că în conformitate cu esența latinei noțiuni garrula care înseamnă – pardon! – flecară, vorbăreață. Anton Dumitriu mai spune: „Disciplina (filosofia) însăși a devenit o speculație interesată să poată părea originală, măcar prin interpretările ei expresive, ceea ce i-a dat dreptul lui Bertrand Russell să califice filosofia drept o țară a nimănui. Noi am spune o țară a tuturor, unde fiecare își îngăduie să spună ceva”. Pentru că el (...nimănui-ul...) admite, de fapt, pe oricine în iluzoriile și ademenitoarele tărâmuri ale philosophia garrula sau, oarecum mai sobru vorbind/ scriind (spre a ne îndepărta de relativ descalificantul adjectiv) – îl ademenește pe acel oricine spre ispititoarele necuprinderi ale filosofiei lui dico-dixi-tum-ěre care presupune și următoarea pluralitate semantică: a zice, a zice da, a spune, a arăta, a afirma, a susține, a asigura că este așa, a povesti, a anunța, a preveni, a da cuiva nume etc. (!!) Atâtea verbe, propuneri, presupuneri, îndemnuri de a face – de ce nu? – filosofie! Filosofie care, indiscutabil, revendică un efort de viziune, ca metamorfozare și esențializare (!) prin moșire ideatică (de la Socrate... vorbire!), a nestinsei curiozități umane hălăduind la contingența celor două planuri, ale relativului și eternului.

Ei bine, dar chiar să fie filosofia o țară a tuturor astăzi, în epoca IA (inteligenței artificiale)? (Filosofia fiind IN = inteligență naturală, nu?) Cam câți oameni dintre cei 8 miliarde de locuitori ai pământului (bineînțeles, excluzând sugarii, copii și adolescenții de până la, să zicem, 15 ani) se interesează de filosofie? (De...Măria Sa Filosofia?...)

Atotștiutoarea, atot-scotocitoarea Doamnă IA, trecând, cât îi este în putere, în raza de acțiune (posibil, neexclusă și ceva ficțiune) prin entropia lumii ne avertizează, onest, că interesul pentru filosofie este ca și imposibil de măsurat/evaluat exact, însă e fezabil a face o estimare oarecât rezonabilă. Pornind de la studii și cercetare formală, în care se poate constata, mai mult sau mai puțin, numărul de studenți și profesori de filosofie care, totuși, la nivel global, este relativ mic în comparație cu populația totală. Se poate estima că ar fi de la câteva sute de mii până la câteva milioane de persoane implicate academic. Apoi, în raza interesului popular, evaluând, e de constatat că un anumit număr de oameni citesc cărți de filosofie, urmăresc cursuri online sau discută despre teme filosofice, iar platformele, precum Coursera, edX sau YouTube, arată că milioane de oameni sunt interesate de idei, prelegeri, discursuri cu conținut filosofic. Iar atotștiutorul/scotocitorul entropic chiar se arată oarecum optimist, întrevăzând o perspectivă... „largă”, căreia noi hai să-i zicem ceva mai temperat: nu atât de sumbră. Prin urmare, dacă luăm în calcul oamenii care se gândesc la sensul vieții, la etică, moralitate, existență – chiar fără să studieze formal filosofia –, procentul poate fi ceva mai mare. S-ar putea aproxima că 5–10% din populația lumii (adică 400–800 milioane de oameni) manifestă cel puțin un interes ocazional pentru teme filosofice.

duminică, 8 noiembrie 2026

sâmbătă, 7 noiembrie 2026