Leo Butnaru

luni, 12 octombrie 2026

La un moment dat, omul descoperi că avea peste trei mii de prieteni. Facebook îl felicita aproape tacit, printr-o cifră rotundă, impresionantă, demnă de un mic proprietar de stadion sau de un candidat la alegeri într-o circumscripție cu populație indulgentă. Trei mii și ceva. Cifra creștea din când în când, de parcă prietenia ar fi fost o plantă de apartament care se dezvolta singură, cu condiția să nu uiți s-o uzi cu câte un like.
Se uită la ecran și se întrebă ce ar trebui să simtă. Mândrie? Recunoștință? O vagă amețeală statistică? Trei mii de oameni care, într-un fel sau altul, îl acceptaseră în micul lor univers electronic, îi îngăduiseră să le vadă fotografiile, să le citească sentințele despre viață, să afle ce au mâncat, unde au călătorit și cât de fericiți au fost în acea zi, mai ales dacă fotografia îi surprindea cu spatele la un apus.
Apăsă pe lista prietenilor. Nume peste nume, chipuri peste chipuri, unele cunoscute, altele vag familiare, câteva uitate aproape complet. Oameni pe care îi întâlnise cândva, oameni cu care schimbase câteva cuvinte, oameni care îi citiseră o carte, oameni care îi văzuseră numele pe undeva și hotărâseră că o cerere de prietenie nu costă nimic. Bineînțeles, numărul covârșitor era al celor pe care nu-i întâlnise niciodată, dar care, printr-o stranie economie a epocii, deveniseră prieteni fără să fi fost vreodată cunoscuți.
Trei mii de prieteni. Îi veni să râdă. Nu din răutate, ci dintr-un soi de jenă în fața propriei iluzii. Dacă prietenia se măsura în cifre, atunci omenirea făcuse un progres extraordinar: nu mai era nevoie să fii lângă cineva, să-i cunoști necazurile, să-i recunoști tăcerea, să-i duci o sacoșă până acasă sau să stai cu el o noapte întreagă într-un spital. Era suficient să-i confirmi existența printr-un clic. Prietenia devenise o operațiune simplă, rapidă și, mai ales, reproductibilă.
Închise lista și privi pe fereastră. În curte, un bătrân își sprijinea mâinile de coada unei lopeți, fără să lucreze. Părea că așteaptă ceva. Omul îl cunoștea de ani buni, deși nu știa dacă l-ar fi putut numi prieten. Se salutau, schimbaseră cândva câteva vorbe despre ploaie, despre pomii care nu mai rodeau ca altădată, despre o rudă plecată peste hotare. Într-o iarnă, bătrânul îi curățase zăpada din fața porții fără să-i spună. Niciunul nu pomenise vreodată întâmplarea.
Dacă l-ar fi întrebat Facebook-ul câți prieteni avea în vecinătate, probabil că bătrânul n-ar fi apărut nicăieri. Nu avea profil sau, dacă avea, nu se pricepea să-l folosească. În statistica universală a prieteniei omul acesta era aproape inexistent. Și totuși, într-o zi grea, poate că tocmai el ar fi fost cel care ar fi bătut la ușă.
Omul reveni la calculator. Pe ecran, cifra continua să strălucească, nepăsătoare față de toate aceste obiecții. Îi veni să scrie o postare: Ce iluzie și cu numărul prietenilor!
Se opri. Își spuse că ar fi încă o ironie livrată aceleiași mașinării care știa să transforme orice tristețe în conținut și orice adevăr în prilej de reacții. Ar fi primit probabil câteva sute de aprecieri, câteva comentarii înțelepte și vreo două felicitări pentru luciditate. Unii i-ar fi scris că are perfectă dreptate, alții i-ar fi trimis inimioare, iar câțiva ar fi distribuit textul cu mențiunea că prietenia adevărată este rară. După care fiecare s-ar fi întors la lista sa de trei mii de prieteni.
Șterse începutul postării.
Îi trecu prin minte că ar fi putut să-i scrie cuiva, unuia dintre oamenii care îi fuseseră aproape în tinerețe, când prietenia nu avea nevoie de o platformă, ci de un loc unde să te așezi, de o sticlă de vin, de o carte împrumutată sau de o plimbare fără destinație. Dar cum să aleagă? Deschise lista, derulă câteva pagini și recunoscu un nume. Îl privi îndelung. Apoi își aminti că omul murise de câțiva ani.
Profilul lui era încă acolo. Fotografia, câteva comentarii, urări de ziua de naștere, felicitări pentru sărbători. În dreptul numelui, Facebook păstra cu o inocență administrativă posibilitatea de a-i scrie un mesaj. Puteai să-i trimiți o veste, să-i povestești despre vreme, să-i spui că ai terminat cartea despre care discutaseră cândva. Mesajul ar fi plecat, probabil, fără împotrivire. Rețeaua nu știa că destinatarul nu mai putea răspunde.
Omul simți că iluzia nu stătea numai în numărul prietenilor. Exista și o altă iluzie, mai adâncă și mai greu de măsurat: aceea că tot ce poate fi păstrat continuă să existe în același fel. Facebook păstra chipuri, cuvinte, aniversări, fotografii din vacanțe, zâmbete surprinse la timp. Dar nu putea păstra căldura unei mâini, glasul unui prieten care te striga de la poartă, felul în care cineva îți rostea numele când avea nevoie de tine. Arhiva putea conserva urma, nu și prezența.
Se ridică și scoase din bibliotecă un album vechi. Între copertele lui găsi o fotografie de grup, făcută cu multe decenii în urmă. Bărbați tineri, femei tinere, toți cu seriozitatea ușor comică a oamenilor care nu știu că vor deveni, într-o bună zi, trecutul altcuiva. Îi recunoscu unul câte unul. Acesta plecase. Acela murise. Altul se mutase departe și pierduseră legătura. Unul îi fusese prieten apropiat, apoi viața îi despărțise fără ceartă și fără explicații, ceea ce era poate cea mai definitivă formă de despărțire.
Privi fotografia și încercă să-i numere pe cei rămași în viață. Se opri la trei, apoi își dădu seama că se înșelase: unul dintre ei murise chiar în primăvara aceea. Rămăseseră doi. Doi oameni dintr-o întreagă generație, două voci care încă i-ar fi putut spune pe nume fără să se uite la profilul lui.

duminică, 11 octombrie 2026

vineri, 9 octombrie 2026

UN POEM AL AUTOAREI PREMIATE NOBEL ANUL CURENT

Laureata Premiului Nobel din acest an nu prea a fost tradusă, ca poetă, în românește. Însă multă lume se dă cu părerea despre valoarea scrisului ei, de cele mai multe ori făcând-o cu entuziasme de snobi neinformați. În fine, propun și eu un poem, pe care însăși autoarea îl numește, eseu. L-am tradus din franceză, așa cum engleza mea lasă (foarte) mult de dorit. Leo Butnaru