Ninge, ninge... Și totuși, nu e doar o ninsoare, ci un fel de reset
divin. Parcă Dumnezeu, cu mâinile nevăzute și blânde, încearcă să ia lumea de
la capăt, să șteargă urmele, să șteargă praful, greșelile, tristețile, să lase
totul alb, neutru și posibil.
Sau: ninge, ninge… De parcă Dumnezeu umple cu sens
ceva. Spațiul zis Lume, atât de încărcat de zgomot, de dor, de rătăcire, se
așază sub o haină albă ce nu e doar acoperemânt, ci și promisiune.
Fiecare fulg devine literă tăcută, sens dens într-o poveste pe care o putem citi doar dacă ne
oprim și privim.
Fiecare fulg care cade e un semn că se poate începe de la capăt.
Fiecare colină acoperită de zăpadă e o promisiune de revelație, de descoperire,
de iubire reînnoită. Și, dacă privești atent, poți vedea cum lumea, prin acest
gest al iernii, devine iar posibilă, albă și curată, gata să fie înțeleasă din
nou, parțial – pe nou, cu ochi de copil, cu inima deschisă, cu sufletul
pregătit să urce și să coboare pe văile și colinele bucuriei.
Ninge, ninge… și totul poate fi reluat de la capăt.
,%20februarie%202026%20(1)-images-0.jpg)
