UNDEVA LA ȚĂRMUL MĂRII TIRENIENE
28.VIII.2015.
Strănepotul italo-român Fabrizio (la aproape 3 ani ai săi) spune ceva. Dumitra îl ceartă serios. Ce a făcut? A înjurat o… furnică. Și ce i-a spus? „Ei… I-a zis fund târșit… A auzit de la bunic-su…”
Însă lui Fabrizio necazurile îi trec repede, cum se întâmplă și acesta cu furnica, după care încearcă să-l ia în brațe pe Cico. Numai că motanul e destul de greu pentru puterile piciului și acesta îl amenință că o să-l dea lui Dante. Și chiar strigă peste gard: „Dante, Dante!” Așa îl cheamă pe câinele vecinilor, nașilor de botez ai lui Fabrizio… E de presupus că vreun britanic și-a numit câinele Shakespeare, vreun spaniol – Cervantes, un francez – Balzac… La noi ce nume de scriitori să le dăm câinilor?... Pentru că ce nu face omul pentru a-și venera scriitorul iubit?! Îl… caninizează…
Și
iar cicadele, cicadele, cicadele! Șișcornițele lor. Sau, uneori, ți se pare că
s-ar descărca caroseriile de tablă ale unor autobasculante pline cu nisip
mășcat sau cioburi mărunte de scoici.
Seceratul,
tușinatul lor continuu.
Aproape
de miliarde, dar sigur – trecut de milioane numărul minusculelor… dairele ale
cicadelor.
Parafrazând
o zicere latină, te întrebi: Quod
susurrant cicades? Continuată de Hemito Von Doderer printr-o alta: „Ce
șoptesc aceste căpșoare sofistice în veșnică mișcare?” Numai că cicadele nu
șoptesc, ci, parcă… zângănesc. Și, iată, îmi amintesc de ce spusa lui Osip Mandelștam în fascinantul eseu Discurs despre Dante. Îmi amintesc și,
implicit, trag concluzia că citatele ca cicadele își au rostul lor și depinde
cum le propui sau nu le propui. Iar plasticitatea, frumusețea, esența,
sugestivitatea citatei lui Mandelștam despre... citate și cicade merită a fi
reproduse/spuse și în română: „O citată nu este un extras. O citată e o cicadă.
Îi este caracteristică necurmata neamuțire (неумолкаемость). După ce
încleștează în văzduh, nu-l mai lasă”. (Discurs despre Dante.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu