PAGINI DE JURNAL
27.III.2003
Dintr-un dialog
al lui George Arion cu Romul Munteanu: „ – De ce suferim noi de acest
provincialism, de această localizare excesivă? – Dumnezeu ar ști să spună mai
exact. Cert este însă că românii au rămas prudenți, cred, de sute de ani. Prudența
aceasta le-a intrat în ereditate. Ei nu au nevoie de o cenzură exterioară care
să le dea o limită a scriiturii lor; o au în sânge. De aceea cărțile noastre,
chiar și cele bune, păstrează un aer de mediocritate, de banalitate, de spirit
local prea evident”. (România lit.,
nr. 7 a.c.). Și tot acolo, și tot acut remarcat: „Viața noastră este un amestec
de episoade frumoase și urâte și lumea trebuie să o cunoască așa cum a fost,
pentru că și din momentele noastre de tulburare, de dezechilibru pot învăța cei
ce vin în urma noastră. Ei trebuie să știe, de pildă, de ce scriitorii au băut
mai mult în anii ’70-’80 – își amorțeau durerile cu vodcă sau cu whisky,
fiecare după banii lui. Aceasta era o formă de boală colectivă și de tratament
pe care mulți, aplicându-și-l în regim forte, nu l-au suportat și au murit. Eu
am scăpat pentru că m-am oprit la timp”.
Știut lucru, foarte... știut și în stânga Prutului... unii dintr-ai
noștri s-au dus înainte de vreme și de operă împlinită, alții – ne-am oprit,
unii mai devreme, alții mai târziu, încercând să vindecăm racilele acelei
„forme de boală colectivă” care ne-a afectat sănătatea fizică, dar și pe cea a
spiritului... Iar alții continuă opera de sinucidere prin băutură la toate
nuvelele (etajele) Uniunii Scriitorilor... Unii pur și simplu nu se mai pot
opri... Le-au plecat toate trenurile... Ce să le spui tu, un fost băutor
aproape de excepție? Te-ar privi cu nedumerire, ca pe un sărit de pe fix...
Însă în unele texte ale mele, la „plan înclinat”, m-am referit cu duritate la
bețivănia care bântuie Basarabia. De altfel, tristul fenomen nu e de
ieri-alaltăieri și nu numai pe la noi. În 1936, Vasile Militaru, parcă
răspunzând unui comandament social imediat, publică placheta „Cântecele
crinului” care, conform declarației autorului, aveau menirea „să contribuie la
propaganda împotriva alcoolismului care face atâta prăpăd la noi”. Dar
lucrurile, nici după 70 de ani, nu s-au schimbat spre bine și limpezime de
cuget. (De reținut că „literatura și arta” chișinăuiană nu e una fără precedent
– același Vas. Militaru debutează în rev. „Literatură și artă română”, în
1904.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu