URECHEA ȘI PROFEȚIA LUI HOMER

                                                                           

Cosmograme

Unul Suprem

Unul și cu unul fac doi?...

În afară de tot ce nu este lichid (doi stropi de apă, de vin sau de sânge...), când este adunat unul și cu unul – obiect, lucru sau – cum se știe – și abstracta cifră adunată, îngemănată cu ea însăși – obligatoriu fac doi – exercițiu la mintea copilului. Însă doi stropi de sânge, adunați unul și cu celălalt, fac tot un strop de sânge, doar că mai mare. Imaginează-ți sângele nostru – al meu, al tău, al tuturor pământenilor – ca niște stropi supradimensionați, adunați unul la altul, la toți ceilalți stropi, pentru a face de asemenea un singur strop – fantastic de mare, peste mările pământului, și minuscul totuși în infinitul universului... – aceste gânduri dramatice pornind de la simpla contemplare a câtorva bujori ce se scuturau, sub vaza în care se aflau născându-se o formă nouă, imprevizibilă, din când în când modificată, de o altă petală, de altele...

Singurătăți

Două singurătăți sunt ca și două picături de apă, dar mai ales ca două picături de sânge: când se întâlnesc și se ating – se contopesc, devenind o picătură, o singurătate mai mare, mai împovărătoare pentru fiecare din cei doi înglobați în singurătatea colectivă, cum ar veni…

…Cu toate că ar fi mai nimerit să asemănăm două singurătăți cu doi nori care, când se întâlnesc, se contopesc și – Tună, fulgeră! uriașa singurătate înspăimântătoare…

CĂDEREA PE GÂNDURI

O invitație

Pe când, student, eram bătător de cartier – cu pasul, dar și cu pumnul (uneori)... Pe atunci, în Chișinăul plurinațional, a fi bătător de cartier intra ca și cum în regula jocului și mai că, maică! în subtextele sau printre rândurile constituției Uniunii Sovietice și, implicit, celei obediente a RSS Moldovenești, ceea ce era tot un drac, precum se spune în Moldova Estică (pentru că mai este!); ce intra adică în constituții, dar și în lipsa de constituție a internaționalismului proletar; pe când eram student, cartiere colindam, cu veghea neadormită recitând răspicat, autoritar, din Eminescu. „Fiind băiet păduri cutreieram”, pentru ca să audă și să țină cont de prezența mea „reprezentanții” pluri-minorităților (inter)național(ist)e ale Chișinăului – atenție! Trece indigenul ușor naționalist, adică ușor nemulțumit de starea de fapt, adică – la drept vorbind – de puterea sovietică cu KGB-ul ei cu tot; pe când, student, simțeam cum emigrează țărănașul din mine, în locul lui reinstalându-mă tot eu (…imigrantul în propria românime!), incertul, dar cel necesar de a fi altul, pentru ca Chișinăul și el să devină altul, Chișinăul în care declamam răspicat: „Fiind băiet, păduri cutreieram”, în timp ce mă depărtam de păduri, de sat – încă nesimțind durerea…                        

Azi, la peste câteva decenii de când eram bătător și colindător de cartier, vă invit pur și simplu la Chișinău, în una din capitalele celor două state (încă dezunite…) ale României.

[Uf…  (mai) trăiască uniunea europeană…]

Căderea pe gânduri

Încă din pampers și din alte benefice modernizări ale pelincii în totala indiferență a Cosmosului, filosoful clamoros, ritos retoric,  își înspăimântă atât de tare interlocutorul (adică pe mine), încât nu-mi ia vorba din gură, ci încă din creier mi-o ia, de cum aceasta abia prinde a se zămisli!

Apoi interlocutorul meu cade din nou pe gânduri și eu din nou îi strig disperat: „Ridică-te, domnule filosof! Dumneata ai căzut pe gânduri, cum ar veni, însă, – pe gândurile mele…” –  și toate astea, recunosc, nu mi se par decât niște demente idei avangardist-postmoderne aventuroase, în timp ce acrobatul, emițătorul lor nu e protejat decât de plasa de cuvinte care exprimă (adevărul) chiar aceste idei (și totuși, gândindu-mă ce onorabil era să fi fost negru în... filosofie, un fel de picolo al lui Pico della Mirandola, care nu ar fi exclus să cadă și el pe gânduri – adică pe gândurile mele…).

Doar cu nimic

Cel ce nu numără nimic, dar absolut nimic, însă fiind El Acel ce va face totalul absolut.

Dacă ar număra și El, parcă s-ar face mai frig – de frică – în inimile celor numărați, în atmosfera pământului, sub scoarța pădurilor.

Cel ce știe perfect a număra nu numără defel, chiar dacă odată și odată chiar El va trage linia totalului absolut ca scop în numele căruia sunt jertfiți (alții) toți și unicul scop care nu scuză nici mijloacele și nici mijlocitorii, inclusiv autorii, inclusiv cititorii care jinduiesc de-a valma viitorul, viitorul, viitorul, sacrificându-se în numele propriei, imanentei sacrificări ultime sau, poate, sacrificați în numele sacrificării în presupusa eternitate – cea contemporană atât cu începutul începuturilor, cât și cu sfârșitul sfârșiturilor, după care rămâne contemporană doar cu sine, doar cu nimic…

URSS ȘI LIMBA LATINĂ

Crochiu din verile de la Văratec

Pentru Ioana și Traian Irimia

Spre chindie, bătăile de toacă ale monahiei și cele de ciocan ale tinichigiului ce potrivește tabla pe acoperișul mănăstirii.

Timp când fluturi ațipiți se plimbă cu ușa închisă–deschisă a chiliilor tinerelor călugărițe. E de presupus că, în vreuna din cămăruțe, în ardoarea rugăciunilor, când atinge extazul în rugăciune, în aura gândurilor sale cu infraroșu vreo tânără monahie l-ar putea fotografia pe Dumnezeu...

La câțiva pași mai jos de poarta mănăstirii... (Pe dalele de la intrarea în curte – dude de forma cicatricelor de după operații de apendicită.)... Mai jos de poarta mănăstirii, intrând pe poarta unei case de țară, ne plătim taxa de găzduire „la măicuțe”.

La colțul casei – uriașa disproporție dintre micul brotac (o fi ajuns aici de pe malul Bistriței vecină cu grădina?) și ocăitul lui sub burlanul pe care două-trei omizi mai nărăvesc să urce spre acoperiș, ceea ce nu reușeau să facă până să fi apărut spuza de rugină. (Pentru omidă, judecata de apoi se termină în zbor de fluture...)

Iar în lungul văii Bistriței soarele scăpătă, scapătă... – treptat, lumina pătrunzând tot mai adânc în tinda casei de țară și tot mai puțin în țară...

Noaptea, Bistrița, râu de munte aproape repede, opintește să ducă la vale luna ce poleiește chelia pietrei de sub undele-i învolburate. În bătaia lunii, pistiluri de crin – cornițele melcilor.

Dimineața, de la 8 încolo, cam pe durata a trei sferturi de oră, apare deplin din ceață statul bradului de dincolo de apa alertă (de-mi vine să-i zic: mozartiană...) a Bistriței. Apoi, peste defileu, în anumite segmente ale zborului lor zigzagat, rândunicile depășesc viteza luminii.

Ce scurtuțe piciorușele vrabiei – o picătură de rouă i-ajunge la glezne.

Un Newton al melcilor o ia pe sub pom. Peste cochilie l-ar putea trăsni vreun măr durduliu.

La colțul casei – linchit dintr-un vechi blid de aluminiu. Totdeauna am avut senzația că limba câinelui e rece-acută.

La alt colț de casă, păpădia adie a antigravitație. Păpădia adie a adio cu ea însăși.

După cafeaua pe care ne-o bem în pridvor, pornim spre mormântul Veronicăi Micle. Vizavi de casa în care găzduim, – spoită a inox lucios, soneria bicicletei la poarta copilăriei cu cârlionții răsfirați de aerul agitat de hulubii zburătăciți.

Nu-i așa, dar îmi imaginez cum ar putea fi: în preajma mormântului Veronicăi Micle, uneori se întâmplă că măicuțele bătrâne le pun mâna la ochi călugărițelor novice și ușor nevrotice  – când norii pe cer alcătuiesc figuri în poze și fapte – cum să vă spun?... – involuntar-indecente.

Ah, Mnemosyna monahie, cum ai mai vrea și tu să uiți unele întâmplări de neuitat... Pentru că aveai dreptate, maestre Ivănescu: Când eram mai tânăr și la trup curat. De unde se poate merge mai departe, în puritate: Când eram mai tânăr și la suflet curat... La suflet văratec...

HOTAR DE ANI, TIMPUL LUI IANUS... (Din „Contrafort”)

                                                                                                                                Cosmograme

Despre inventar și nimburi

1

Pe cartolina sosită din Roma se vede clar: în muzeul Vaticanului, bustul lui Ianus cel cu două fețe are numărul de inventar 2899, plasat undeva sub umărul stâng sau, poate, sub  umărul drept, incertitudinea persistând ca o problemă fără soluție, – pentru că cine ar putea preciza care e umărul stâng al celui cu două chipuri și doar cu două umere?

Chipuri plaste ceafă la ceafă, s-ar putea spune sau, poate, – de asemenea valabil – Ianus fiind ins în genere lipsit de ceafă. Chipuri privind nu atât în direcții opuse, cât spre cu totul alte timpuri…

Prin urmare, acesta ar fi o întrebare fără rezolvare, despre care ar fi stângul și dreptul umăr al zeului bifrons – cel privit din trecut spre prezent, din prezent spre trecut?

Astfel că Ianus e o întreagă vârtelniță a propriei sale perechi de umere care, nici până astăzi, nu se știe care e dreptul, care e stângul. Un fel de titirez amnezic, o alba-neagra indefinită… incoloră deja a propriului sine.

Iar mie unuia mi se mai pare că primordialul rege divinizat, avansat la rangul de zeu, nu a fost solicitat de Vechiul Testament din precautul motiv de a nu destabiliza rânduiala: cel cu două chipuri ar fi meritat și două nimburi, nu? Da.

2

La Vatican, cu Ianus

Dar de sine însumi surprins, mă pomenesc că mai am ceva de zis. În legătură cu acest subiect. Anume că: Ianus ar fi zeul... bis! Zeul repetat. De sine. Apoi, just! – Ianus este zeul-bust, niciodată văzut în deplinul său stat.

Cum ar fi arătat zeul bifrons cu două chipuri, fiecare din ele cu câte doi ochi ce privesc exact în direcții opuse, pereche și pereche, între o ureche și cealaltă ureche, 4 și ele pentru cele două chipuri bărboase ale zeului-bust?

Just: să ne întrebăm – cum ar fi trebuit să fie continuat zeiescul stat din creștet spre călcâie?

Să fi avut patru mâini – de înțeles, că nu e mare ghes, odată ce Buddha are vreo sută, o vârtelniță de brațe.

 Însă cu Ianus anatomia ar ieși cam slută, gândindu-ne cum ar fi trebuit să fie plasate-angrenate cele patru picioare, două pășind spre viitor, celelalte două – îndărăt spre trecut, pentru ca, până la urmă, niciun pas să nu poată fi făcut, să nu lase urmă.

Just sau injust, însă Ianus rămâne a fi zeul-bust, ca și cum trunchiat sau pur și simplu – zeul-neterminat, nedeterminat, dacă nu chiar conceput absolut greșit la trup. La toate. Poate, ceva mai puțin la cult (fie acesta chiar oarecum frust), încât augustul neterminat mi se pare potrivit să fie reciclat și re-declarat patronul fotografilor ce ajustează zi și noapte poze 3 X 4 pentru acte.

DE LA UN MOMENT ÎNCOLO

Leo Butnaru                                                                                              Cosmograme

Despre astfel de texte

Ce ar fi aceste note intermediare?

Niște des-figurânde figuri de stil.

Asta, în conformitate cu legile nescrise ale scrisului.

Și în conformitate cu dispoziția mea, cu starea-mi de spirit cam amară, când metfogama încearcă să stimuleze secreția de insulină, spre a devora insula de zahăr a disconfortului dia-betic (și… dia-gamic). Adică, aceste note intermediare sunt de la Beta la Gama. Intermediara fiind Alfa. În aceste desfigurări a figurilor de stil. Uneori, să o recunoaștem, inutile ca niște trofee de trohei. De unde și plasamentul lor, Alfa, între Beta poeziei și Gama prozei. Sau chiar, concomitent, în beta-gama, în poezie și (p)roză.

Pe scurt, acestea ar fi niște portrete de grup cu unele dintre desfiguratele mele figuri de stil. Adică, ușor postavangardiste. Când vesele, când triste. Inclusiv, textul de față (prezent) care, mergând spre miezul său, ca oricare alte texte ce mi s-au întâmplat, până mi s-au încheiat, unele radioase sau mai triste, chiar dramatice, altele, fiindu-mi ca o bucurie pe ducă…

În ce privește mecanismul construcției și mecanica dezvoltării unor astfel de texte pot să vă ofer, ad hoc, următorul exemplu concret, care ar putea fi intitula ne-pompos: „Cum îmi trăsnește prin cap”.

Iată – brusc! acum o frântură de clipită, de după – brusc! – finalul de frază „o bucurie pe ducă...”, îmi veni, ca din senin, să mi-l imaginez retro-providențial pe Plutarh plutărind pe mișcătoarele nisipuri ale istoriei (ce cade în ea însăși, pentru a ieși cât mai mult din ea însăși); Plutarh plutărind prin pustiuri entropice în care bat vânturi puternice de multe herghelii-putere sau poate de mii de cămile-putere, de zeci de mii de cai-putere – acolo, aici în imaginația mea de pur și simplu scriitor-putere – și de ce nu mi l-aș imagina, dacă, uneori chiar se întâmplă exact cum îmi trăsnește prin cap (firește istoria, textele, cosmogramele…), trăind acut sentimentul că deja nicicând de-aici înainte lumea nu se va mai umplea de profeți, ca să nu mai vorbim de apostoli...

NECAZURI CU FERICIREA

Ultimul meu Festival de Poezie în Taurida

Din cauza amurgului și altor „complicații” cosmice (necesare), peninsula Crimeea seamănă cu altceva, decât se vede pe hartă. E ușor altfel formată; deformată... spre dubitativ.

Alta decât cea de pe hartă e peninsula sub fabuloasele branhii palpitante ale zorilor, sub fabulos-auriile branhii fremătătoare ale amiezilor, sub sângeriu pâlpâitoarele branhii ale asfințiturilor răspândite peste fluxul și refluxul mării între Ialta și Constanța, între Varna și Istanbul.

În cele câteva călătorii pe aici, am îndrăgit Crimeea. Însă ar fi ca și cum un amestec de dragoste și îndoială, probabil, odată ce, de fiecare dată când revin la Ialta, Teodosia sau Koktebel, încerc ciudatul sentiment că m-aș afla în The land of nobody (Țară a nimănui), un amestec de elenism, spirit al stepelor tătare, post-sovietism-șovinism, cvasi-muscălie.

Popoarele, sau doar populațiile de pe aici, totdeauna au dat senzația de imitație (uneori... autentică) a unei alte imitații infidele, care chiar ar putea fi considerată originală. Neștiind cine sunt cu adevărat, ele, fiecare în parte, se consideră de toate, în perindări de etape în care etapa anihilărilor, alias a morții, se află între etapa geografică și etapa istorică, multiplicate și ele la rândul lor în alternanțe garnisite cu necurmatele țipete ale pescărușilor, grecilor exterminați, tătarilor deportați, ucrainenilor frustrați, rușilor mereu în expansiune. Și țipetele istoriei cu o densitate de cosmopolitism de-neimaginat în alte părți ale lumii.

De data aceasta, ca și cu alte ocazii, starea de incertitudine a prezenței mele pe aici mi-o face cât de cât „uitată”, amânată, până la o nouă revenire, tradiționalul festival de poezie din Crimeea, în partea ei transalpină, subtropicală.

Seară de seară, romantismul promenadei pe litoral. Lirică. Și, bineînțeles, mai mult sau mai puțină prietenie. Sau, poate, pe apucate, și ceva dragoste. Plus tehnicisme de neevitat: Nu departe de țărm, în unduirea apei, luna lucește fildeșiu-untos, precum capota unui „Rolls Royce” scufundat.

…Așa a fost. Dintru început – câțiva ani, apoi, în final, câteva zile la rând. Seară de seară. A fost până ieri când, brusc, ne-a fost impus să credem că viața e deja mai mult pentru despărțire decât pentru întâlniri și poezie. Și, poate, pentru prietenie (ușor... internaționalistă, globalizatoare). Viața ad hoc aducând deja a lentă cantilenă descurcată cu gesturi amânate de jazman dintre coardele și clapele unui pian negru ca moartea, pian în luciul căruia se reflectă luna oglindită în mare ca un ciclopic ochi nesățios îndreptat spre această terasă de pe țărmul Koktebelului, ochi ațintit spre noi din posibila lume de apoi, nu departe de care (dar și în care) a izbucnit inter-slavonul război ce modifică rugile în biserică ortodoxă și versetele din geamie tătărască.

Din crestele munților Crimeei gloanțele scapără scântei din cremene și urgie…

Și noi, cei veniți să ne bucurăm de poezie, plecăm zburătăciți și îngroziți de istorie…

Eroul

Este erou. Așa s-a spus. Se mai spune. Pe bune.

Unii îl declară erou peste eroi. Alții îl văd cu binoclul întors, așa, un erou mai mic.

Oricum, este și rămâne erou.

Însă niciun guvern, niciun președinte de țară sau președinte de lume nu l-au decorat cu vreun ordin baban, sau cu vreo măruntă medalie, din motivul că aceștia nu mai citesc (prinși cu economia, cu vălmășagul politic) și, deci, umblă mereu nedecorat decoratorul de toate – măria sa, eroul liric.

La portretul unui coleg

Colegul Ion Pop,  când trece în ipostaza de exeget al avangardismului, în unele momente e deja Ion Pop Art, ușor retușat spre Ion Pop Art Nouveau, ceva amintind – e drept, vag – de Le Neveu de Rameau a unui Diderot post-echinoxist, apreciat de unul din viitorii, adică din futuriștii săi amici ruși cu incontestabil „Harașo!” Adică, e bine fără drept de apel acest coleg atât de tihnit, dar și atât de rebel, scotocitor de arhive incendiare care, din fericire, au avut o altă soartă decât papirusurile din Alexandria și noianele de pergamente cu viața și istoria Imperiului Roman, ca să nu mai vorbim de tăbliile cerate, topite de aproape, de departe (am în vedere – la incendierea Romei de către Nero și la dezastrul focului erupt din Vezuviu…)

…Însă noi să revenim la Cluj și să mai deschidem câteva uși de redacții, universitare, de biblioteci, teatre, bineînțeles și de muzee sau – de ce nu? – de cafenele, după vreuna din care numaidecât se află și colegul Ion Pop, mereu animat de vreun scop ce anulează vreun stop de neștiință; sau animat de vreun strop de știință ce alunecă ralanti pe tabla științelor universale, căruia îi iese în cale un alt strop, întru a se contopi, și tot așa din strop în strop, din scop în scop...

Deja

Alceste, după L (cifră, nu literă) ani, ca și cum te-ai califica în sferturile de finală ale vieții tale de om de scurtă durată, neîncrezător în bâiguieli astrologice referitoare la atingerea destinului tău de codul stelar. Poate că e tocmai starea în care tinerețea târzie se întrepătrunde cu bătrânețe timpurie (parcă ai simți cum citramonul mov se depune pe albele ne-oase ale creierului) dându-și binețe jenante, trăindu-se dimpreună în margini de durată și zâmbet vinovat (de ce totuși, vinovat?) într-o inevitabilă conspirație dintre afirmație și negație – trecerea ineficace de la jocul secund la dublul joc. Cam pe aici sfârșește începutul, începând sfârșitul în sferturile de finală, când nu chiar totul, dar deja multe, sunt declinate la trecut peste puntea suspinelor sau peste simple cazuri gramaticale (totdeauna mai pășește vreunul care ar fi trebuit să zacă pe patul apusului sau chiar deja să fi apus), ceea ce îți amintește de începutul conștientizării, când toate verbele lumii erau doar la infinitul ipotetic și încă nu exista verbul a sfârși, verbul morții, maestru în arte urâte (laids arts)...

Între timp (... și între spații), te vei pomeni în semifinala omului de scurtă durată ce înoată în hainele-i nu că de cândva, ci chiar de când fusese mire – bătrân, rău ajuns din urmă până și de ușa cu întârzietor, care-l împinge obraznic din spate.

Deja ce e al tău nu mai este pus deoparte, însăși lumea devenind propriul său eșec supranatural, poate chiar s u p r a d u m n e z e i e s c, astfel că îngrijește-ți, Alceste, toaleta funebră – ajuns involuntar mire a doua oară – și haide-ha spre acolo unde nu se mai poate zămisli vreun răspuns și unde ultimele tale cuvinte ar putea fi: „Să mai lăsăm noi drepturile omului să le apere și alții, eu unul deja fiind instruit de-a apăra drepturile îngerilor...”

Necazuri cu fericirea

Când încetase deja să mai caute fericirea, mulțumindu-se cu strictul necesar al unei existențe tihnite, îl găsi fericirea pe el!, dovedindu-se că ei se căutau reciproc, însă în epoci diferite, din motive diferite.

Dar asta e: fericirea dădu peste el, curmându-i tihna. Ar putea spune că asta se întâmplă chiar într-un mod barbar de a da peste om și a-i impune o mare abundență în toate pe care el deja nu mai este în stare să o suporte.                                                                     

În fine, oarecum traumatizat de neașteptata beatitudine, chiar dacă fericirea e oarecum incompatibilă cu înțelepciunea, omului nu i-a rămas decât s-o dea totuși în oarece filosofie, constatând ce prăpastie uriașă se poate căsca între liniștea sufletească și fericire. Unde mai pui că, din nefericire, era imposibil să includă fericirea în testamentul său. Cum, de altfel, aceasta nu se transmite nici prin ereditate...

CUVINTE ÎN STEPĂ

Net, Facebook etc.

Eu, cel care am avut lumină electrică peste cartea de citire abia din clasa a doua... (Azi, în era neonului, și o astfel de amintire am: acel prim bec electric cu captiv-zglobiul său fluturaș de wolfram...) Deci, de la acel fluture de wolfram iată-mă postat în fața displayului. Nu-mi displace, recunosc.

De la cincizeci de ani încoace, iată-mă cu o postată de viață postată în acaparantul neant al internetului, ca și internat adică în internatul celor curioși dornici de comunicare și, poate, Doamne, ciudată (creștinească și ea?) cuminecare.

De altfel...

Nu fi punctual, ci fii – poți fi – ...virgular, semi-exclamativ, semul gârbovit, alias întrebător (mie, pe timpul studenției, îmi venea să spun: semnul întrebării și ciocanului – acesta era logotipul tipului de partid unic și buldog), sau, în genere, te poți lipsi de semnele de punctuație, dar, sigur, intervin cvasi-sâsâitoare semnele de virgulație, –  și toate astea pentru a fi pus iar în situația de a constata că limbajul nu rezolvă nimic. De altfel, ca și matematica.

Portret colectiv

...Și acesta ține de seria portretelor de grup cu unele din transfiguratele mele figuri de stil. Un portret cu zeițe și doamne. Printre care – cam persiflanta Persefona învălmășind umbrele cu vuiet asurzitor peste Styxul nămolos, astfel că, de teamă ca nu cumva... șefa morții să abată asupra lui nălucile Infernului, Odiseu se întoarce la corabie sau, poate, la Penelopa ce toarce, țese, destramă.

 Apoi, mai spre marginea din dreapta, o doamnă care citește atent mersul trenurilor spre Moscova. O fi Anna Karenina?... Sau, poate, citește mersul trenurilor spre Paris, unde nuanțele diferă sensibil de la Mono la – Stereo Lisa, de la mono tip la – stereo tipă.

...Și tot așa mai departe, în dublă miză și naivitate, în râvnă de aventuri și epopei, trecute prin condei, întru refacere de Troie și Pompei, revenite (sau dor râvnite?) în realitate, cu Persefone, Ane, Elise, Elene. Și alte celebre femei.

Iar astfel de portrete sunt învăluite transparențe care se îmbrățișează între ele, fără însă a fi o singură transparență, pe când infinit e numărul transparențelor îmbrățișate, întrepătrunse. Din acest motiv se întâmplă ca unii privitori să nu vadă un astfel de portret de grup, opacizat, din păcate, de prea multe transparențe îmbrățișate, suprapuse.

Libertatea cuvântului

Să pornim de la premisa că chiar cuvântul liber nu e liber să nu spună nimic, în el fiind ab ovo inclusă constrângerea de a spune obligatoriu ceva. Însă suprema libertate a cuvântului presupune că orice cuvânt liber poate să spună doar ceea ce-i este dat lui să spună și nicidecum nu e liber să spună ce trebuie să spună alte cuvinte libere.

În genere, libertatea cuvântului se formează și din imposibilitatea unui cuvânt liber de a spune ce pot spune alte cuvinte. Cu alte cuvinte (libere) fie spus, libertatea cuvântului se formează din câte o parte de ne-libertate a tuturor cuvintelor libere, care nu sunt absolut libere să spună orice, decât ce le e dat să spună doar într-o strictă libertate personală sever (auto)reglementată. Iar libertățile personale sever (auto)reglementate ale cuvintelor luate aparte alcătuiesc Universala Libertate a Cuvântului.

Prin urmare, deoarece cuvântul libertate e liber să spună doar libertate și nicidecum nu poate să spună ceea ce-i este dat să spună cuvântului captivitate care, la rândul său, este liber să spună doar captivitate, se poate conchide că tocmai din neputința cuvintelor apare imposibilitatea (nelibertatea) de a spune orice, care alcătuiește de fapt libertatea cuvântului.

Cu alte cuvinte, cuvântul liber are totuși o parțială libertate a cuvântului.

Omul și istoria

Omul nimeri din preistorie în (holbând ochii) prea istorie, în teroarea istoriei cu bizonii ei agresivi, dar – e drept – comestibili, necesari, fiind vânați sau vânători ei înșiși, încornorații, printre stânci, printre stejari, chiar printre ghețari.

Și iată că din prea istorie omul nimerește, după spusa lui Fukuyama (cui îl are!) în sfârșitul istoriei, mai că în absența acesteia, ca și cum rămânând bietul sapiens rătăcit, nefericit doar în geografie, în ceva cosmos de jur-împrejur, derutat, cu gândurile chircite, ciucur, omul istoric de-istoricizat, ajungând adică doar om geografic și, în continuarea retragerii sale, ajungând pre-geografic, apoi a-geografic, ca praful.

Brațe moarte

Sufletul universal e alimentat de sau alimentează el însuși sufletele oamenilor, acestea – ca minusculi afluenți ce vin sau pleacă, apoi seacă, în urma lor rămân brațe moarte, ramificații părăsite, alimentate numai la revărsări.

Însă, după moarte, revărsările sufletești sunt excluse… Și e secetă în Univers...

Pe și sub scenă

Atât de mult se obișnuise cu actorul mare, dar cam uituc, care peste o replică-două din nou îi căuta ochii și buzele în lucarna lui de la marginea scenei, și el îi șoptea-sufla replica uitată de marele actor, pe care îl îndrăgise, cu care se împrietenise, ba chiar cu care se luaseră frați de cruce, sorbindu-și ritualic câte un strop-două de sânge de la încheieturile mâinilor stângi, și deja erau foarte apropiați, ca în rudenie, încât, când a fost ca marele actor să moară pe scenă, muri instantaneu și el, sufleorul, sub scenă, ca și cum deja gata îngropat.

Cuvinte în stepă

Am călătorit prin stepa mongolă, unde distanța dintre un cuvânt și alt cuvânt este imensă, uneori de sute de kilometri depărtarea de la câteva cuvinte ce întreabă și alte câteva cuvinte ce ar putea răspunde. Uneori poate fi mai mică distanța dintre un herghelegiu și alt herghelegiu, însă, dat fiind că acești herghelegii pot fi cumva certați înde ei de la alegerile pășunilor și, poate, alegerile parlamentare, cuvintele lor pot fi mult mai îndepărtate unul de altul decât gurile care ar putea să le rostească.

În nemărginita stepă mongolă, prelegerile de lingvistică sunt cu totul altele decât cele din localitățile mongole. Între iurte singuratice nomazii fac academia tăcerii sau a vorbitului cu sine, a cântecului gutural de zare albastră. Între iurte și zări singuratice – de multe ori – abisuri (orizontale, cât văd ochii) de tăcere. De vedere mută. Acolo mi-a și venit în gând... gândul că – spre limba maternă venim din limba paternă: Tăcerea (dumne)zeiască.