Cosmograme
Unul Suprem
Unul și cu unul fac
doi?...
În afară de tot ce nu
este lichid (doi stropi de apă, de vin sau de sânge...), când este adunat unul
și cu unul – obiect, lucru sau – cum se știe – și abstracta cifră adunată,
îngemănată cu ea însăși – obligatoriu fac doi – exercițiu la mintea copilului.
Însă doi stropi de sânge, adunați unul și cu celălalt, fac tot un strop de
sânge, doar că mai mare. Imaginează-ți sângele nostru – al meu, al tău, al
tuturor pământenilor – ca niște stropi supradimensionați, adunați unul la
altul, la toți ceilalți stropi, pentru a face de asemenea un singur strop –
fantastic de mare, peste mările pământului, și minuscul totuși în infinitul
universului... – aceste gânduri dramatice pornind de la simpla contemplare a
câtorva bujori ce se scuturau, sub vaza în care se aflau născându-se o formă nouă, imprevizibilă, din
când în când modificată, de o
altă petală, de altele...
Singurătăți
Două singurătăți sunt ca și două picături de apă,
dar mai ales ca două picături de sânge: când se întâlnesc și se ating – se
contopesc, devenind o picătură, o singurătate mai mare, mai împovărătoare
pentru fiecare din cei doi înglobați în singurătatea colectivă, cum ar veni…
…Cu toate că ar fi mai nimerit să asemănăm două
singurătăți cu doi nori care, când se întâlnesc, se contopesc și – Tună, fulgeră!
uriașa singurătate înspăimântătoare…
Maieutică multiplă
În povestea vieții tale repetate – povestea
rămânând aceeași, viața însă fiind reluată prin arhi-vehiculatul mit al
reînvierii, ce trebuie crezut pe cuvânt, sau pe toate cuvintele în care este
depănat; în acest basm al vieții tale repetate – niciun idol, ceea ce reduce cu
mult interesul. Adică ăsta deja nu mai poartă fesul, în genere trecând sub tăcere
orice zicătoare.
În cazul tău nici nu se poate spune că te-ai
născut din nou nici măcar pentru a comite – cuminte – o glumă, ci se poate
spune, din păcate repetitiv, din care motiv – și nițel agresiv – că te-ai
re-născut pe vechi, același care – laș – lași toate în seama larvelor
palavrelor tradiționale, naționale și adiționale. Sigur (aici nu ar merge
sinonimul bineînțeles, dat fiind că lucrurile continuă să rămână neînțelese) în
baza acestor dezvăluiri nu poate fi nici numai amintit de sfințenie, mântuirea
trecând pe pista sinonimului fad – terminare, astfel că nu vei fi mântuit, ci
terminat. Problema cercetată fiind (cel puțin sub aspect psihedelic) dacă la
renaștere, la reînviere se simt – simte cineva – junghiurile nașterii
autentice, fapt ce ar interesa mai curând moașele decât teologii.
Pe cât de legală ar fi reînfățișarea ta pe lume,
tocmai ca act autosăvârșit întru de sine zămislire ca lăsat perpetuu în voia
vieții, moartea nefiind decât ne-voia neputinței. Tu, a cărui reînviere zici că
ține cel puțin trei zile – nu obligator la rând, ci oarecum dispersate în astea
toate, numite univers.
Nu mai ai teamă că noua ta reînviere ar putea fi
obstrucționată parțial sau total. Reînvierea cea de toate zilele, ca dovadă că
agonia este apanajul creației, dar mai abitir – al procreației, ceea ce de fapt
duce la același rezultat: cel procreat tinde spre creație, ursitoarele simt
junghiurile facerii de om pe nou și desfacerii de neființă – această varză
metafizică înfofolită în rânduri de foi care-i rotunjesc căpățâna.
Iar grădinarul se declară pe post de moașă –
sigur, e vorba de Socrate cu maieutica lui, din această grecească noțiune
reținând primele două silabe: mai eu – adică reînvierea ta ar fi un surplus de
eu, un mai eu decât ești în fiecare caz când mori, până în zori sau până peste
mai multe secole – e posibil și un decalaj uriaș. Pentru că viața este o eternă
tevatură între dragoste și ură – de unde
măștile norilor care par să nu exprime nimic inteligibil, ci să ascundă
doar discordanțele ca părți componente ale universului.
Pentru a-ți da seama
Ai putea fi autoironic: tu – în oglindă, de parcă
te-ai fi postat la coadă la propriul sine, dacă, în realitate și concomitentă
irealitate, nu ai privi în oglindă pentru a constata nu că ești, ci pentru a-ți da seama că odată nu vei mai fi nici aici, nici acolo – nici acolo, nici aici,
unde te autoexaminezi,
îndreptându-ți întreaga atenție asupra propriului sine și simțind că acolo și
aici, în
interiorul tău se mișcă ceva: e
autodistrugerea...
Umbră și vis
...tinerii voștri vor
avea vedenii, și bătrânii voștri vor visa vise!
Faptele
2-17
...căci nu este altceva viața aceasta
decât umbră și vis.
Sf.
Agapie Criteanul
Iată absența casei tale
nici barem baremului umbrei asemeni, nici măcar cât o ceață de prezență absența
casei sau – ușor sacru – locașul tău, peste el din ceruri neoprindu-se,
potopitor, nici lumină aurie, nici spaimă ruginie și în absența lui zadarnic
(sau doar filosofic) este să discuți despre cutremure, uragane obosite sub
orizontul livid ca chipul unui orb, unui Oedip ne-rege –involuntara amprentă a
inerției ca inepție ce duce în prăpastie sau doar ceva asemănător hăului.
Aceasta e absența casei
tale și prezența ta sub acoperișul-lipsă, unde te poți îndatora cu averi de
jinduiri bizare, până la urmă și până la una risipite pe absența mută a
dușumelelor ce ar fi putut fi scârțâitoare chiar și sub mărunta goană a
șoarecelui ce găurește coșmaruri, ca pe păienjenișul subțire al unor șomoioage
de rădăcini de trandafiri sau de cătiniș, pe aici pe unde absența celor patru
pereți, a unui acoperiș, a unei streșini – deplina absență e ca o imitatio
mortis care-ți populează lehametea ce aduce a stăpân fumuriu, a schelet
descărnat ce joacă arșice cu propria sa alcătuire osoasă în și întru
dezarticularea atât de prezentei absențe.
Urechea și profeția lui Homer
„A venit fiul zeului...
Ne va cânta”, spuse unul dintre cei din Agora.
Curând, prinse a se
revărsa harul harpei și al aedului ce părea să aibă ochi mari, albaștri, ca de
ed.
Un altul din Agora se
aplecă spre urechea lui Homer, spunând: „Cântă Orfeu...”
„Aud, că nu sunt
viitorul Beethoven, bietul de el”, parcă ar fi replicat ușor mofluz venerabilul
bătrân, căruia îi era recunoscut și harul profeției.
„Nu de auzit, de văzut
am zis”, îndrăzni să precizeze subtextual cel ce se aplecă din nou spre urechea
lui Homer-profetul, dar fără a cuteza să întrebe și cine o fi cela Beethoven.
Inclusiv în partea care nici nu există
Infinitudinea
ignoranței mele poate fi secționată în varii părți perfect asimetrice, dintre
care infinitudinea ignoranței îmi permite să-mi imaginezi numai câteva părți de
o perfectă asimetrie descurajantă. Dar care și intrigă.
Ceea ce s-a știut
cândva, ceea ce se știe în perpetuu provizorat astăzi, ceea ce se va ști
într-un perpetuu mâine, ceea ce nu știe nimeni, ceea ce în genere nu este
accesibil înțelegerii omenești și ceea ce (de asemenea în genere) nici că
există pentru a fi știut.
Unicul moment atenuant
al infinitei ignoranțe fiind că în toate aceste părți perfect asimetrice există
poezia, inclusiv în partea cea care nici nu există pentru a fi știut că și
acolo există poezie.
Cogito ergo sum!
RăspundețiȘtergere