DE LA UN MOMENT ÎNCOLO

Leo Butnaru                                                                                              Cosmograme

Despre astfel de texte

Ce ar fi aceste note intermediare?

Niște des-figurânde figuri de stil.

Asta, în conformitate cu legile nescrise ale scrisului.

Și în conformitate cu dispoziția mea, cu starea-mi de spirit cam amară, când metfogama încearcă să stimuleze secreția de insulină, spre a devora insula de zahăr a disconfortului dia-betic (și… dia-gamic). Adică, aceste note intermediare sunt de la Beta la Gama. Intermediara fiind Alfa. În aceste desfigurări a figurilor de stil. Uneori, să o recunoaștem, inutile ca niște trofee de trohei. De unde și plasamentul lor, Alfa, între Beta poeziei și Gama prozei. Sau chiar, concomitent, în beta-gama, în poezie și (p)roză.

Pe scurt, acestea ar fi niște portrete de grup cu unele dintre desfiguratele mele figuri de stil. Adică, ușor postavangardiste. Când vesele, când triste. Inclusiv, textul de față (prezent) care, mergând spre miezul său, ca oricare alte texte ce mi s-au întâmplat, până mi s-au încheiat, unele radioase sau mai triste, chiar dramatice, altele, fiindu-mi ca o bucurie pe ducă…

În ce privește mecanismul construcției și mecanica dezvoltării unor astfel de texte pot să vă ofer, ad hoc, următorul exemplu concret, care ar putea fi intitula ne-pompos: „Cum îmi trăsnește prin cap”.

Iată – brusc! acum o frântură de clipită, de după – brusc! – finalul de frază „o bucurie pe ducă...”, îmi veni, ca din senin, să mi-l imaginez retro-providențial pe Plutarh plutărind pe mișcătoarele nisipuri ale istoriei (ce cade în ea însăși, pentru a ieși cât mai mult din ea însăși); Plutarh plutărind prin pustiuri entropice în care bat vânturi puternice de multe herghelii-putere sau poate de mii de cămile-putere, de zeci de mii de cai-putere – acolo, aici în imaginația mea de pur și simplu scriitor-putere – și de ce nu mi l-aș imagina, dacă, uneori chiar se întâmplă exact cum îmi trăsnește prin cap (firește istoria, textele, cosmogramele…), trăind acut sentimentul că deja nicicând de-aici înainte lumea nu se va mai umplea de profeți, ca să nu mai vorbim de apostoli...

De la un moment încolo      

(Spațiul în cvasi-dicteu automat)

De la rădăcinile/ întemeierile neantului au zburat negrele acvile ale subconștientului, spațiul multiplicând fantomatic umbrele lor.

La geamurile celor nedumeriți, considerați (dar și crezuți?) înțelepți, astrul parcă și-ar vibra rallentando resemnarea post-metafizică.

Porumbarele devastate de ulii își scârțâie ușile de șipci.

În turle, dementul are impresia că trage clopotele, de fapt nefăcând altceva decât să scuture/ zgâlțâie un pitic zurgălău de pescar.

Apoi, de la un moment încolo, spațiul e otova – fără nimic altceva; doar spațiu, spațiu, spațiu, încât nu mai există noțiune de: intră! de: ieși...

Otova, spațialitatea ca o anulare a tot, astfel că deja nu mai există nici rădăcinile/ temeliile, nici acvilele zburătăcite, geamurile, porumbarele; nici dementul clopoțel de pescar în agonie... – doar, posibil, subconștientul, numai el întru totul compatibil cu otova necuprinsului, dominat tot mai mult de umbra siluetei unui pitecantrop ce mână dinozaurii cu ochi mici spre prăpastia vidului fojgăitor de târâșul viperelor – strune biologice, ne-cântătoare. Tristă post-lume fără cântec.

Pe piept, nopțile tot mai reci își repun ventuzele carapacelor primordiale și tremurul stelelor de muștar. Nimic compatibil chiar și cu cele mai paradoxale explicații, abateri, erori sau ispășiri.

Grații și gratii

În muțenia grațiilor – fâșii de văz, fulgul în amestec cu rugina gratiilor, palme brune de la mângâierea nenorocirii de neconsolat. Cu de la sine putere, vălul se ridică de pe supremul răposat, prin proprie decizie aflat printre muritori.

Grații parcelând geometric spațiul cu icoane păzite de gratii, dar nu și ocrotite.

Nimeni nu știe ce și cum în lumea cu grații și palme ruginite de la mângâierea gratiilor.

Apologie

Doamnă profesoară de anatomie, dacă omul este, precum ziceți, o ecuație antropologică exactă, unde naiba mai rămâne loc pentru poezie?

Doamnă, eliminând neîndreptățita sau doar exagerata pudoare – această referențialitate supremă în lumea imanențelor, să recunoaștem că fără poezie omul nu există în proporție de cel puțin 50 la sută, rămânând un căpcăun pitecantropic. De nu mă credeți, puteți să-l întrebați și pe nu prea înaintatul în vârstă bărbat, însă deja bun numai de răsfoit albumul „1 000 de nuduri”, ca istorie a goliciunii foto(grafice) dintre 1839-1939, din care se înțelege că zilele ce vin se anunță unele de viitor al nudului ca dar  – dar nu adverb, exem.: „Dar, mămucă, ziseră iezii” sau conjuncție ce leagă propoziții sau parte de propoziție adversativă, ci dar-substantiv cu toate actele în regulă gramaticală acest dar ca – plocon, cadou, donație, danie, dăruință, hărăzire, jertfă, ofrandă, prinos, sacrificiu, binefacere, favoare, har etc. – și prilej de a ne uimi de cum un simplu cuvințel dă proba tuturor simplităților uluitoare prin profunzimea lor, chiar și în acest caz, doamnă profesoară, când punem în ecuație existențială poezia – dar și poetul care ajunge și el inevitabil cadavrul materialității pure, însă până și în această condiție un anume timp poetul mai este în stare de critica propriei sale morți pure și de lauda poeziei pure a lumii impure, în timp ce deja miasmele – pardon, doamnă profesoară! – prind a se răspândi prin aerul condiționat de Dumnezeu care se știe – condiționează totul, de unde și necesitatea, alias zădărnicia criticii morții pure cu secerișul ei fulgerător sau cât de cât amânat între sarea pământului și mierea cerului, în vreme ce în iluzii planează îngerul supremei discordii dintre început și sfârșit, între cugetul abia-abia dat în zori și cel abia-abia înmugurit al pruncului și critica rațiunii... – pardon – morții pure și apologia poeziei veritabile în acest amurg de toamnă care nu este impresionist violet, ci este un amurg imperios violent.

Mare, fără a fi fost mic

Mori și tu, bătrâne, și taci, și nu te văita în zadar!
Doar a murit și Patroclu și ce ești tu față de dânsul?

                        Homer, Iliada, XXI, 106-107

Când fusese declarat cel mai mare poet în viață, după care nu a urmat nicio dezmințire, fie măcar așa, de ochii lumii sau de urechea lui Dumnezeu, Cel de Sus făcuse o rectificare necesară, trimițându-l pe acel trufaș în neființă, astfel că acolo nu putea fi considerat cel mai mare poet în moarte, fie și din fantasticul motiv că, pe undeva prin preajmă, s-ar fi aflat Homer, despre care se spune cu jumătate de gură sau chiar cu jumătate de istorie literară că, de fapt, nici nu ar fi existat, prin urmare paradoxul fiind că poți fi mare – fără să fi fost mic, adică prunc, adică – deloc fiind. Ești.