Cosmograme
Despre inventar și nimburi
1
Pe
cartolina sosită din Roma se vede clar: în muzeul Vaticanului, bustul lui Ianus
cel cu două fețe are numărul de inventar 2899, plasat undeva sub umărul stâng
sau, poate, sub umărul drept,
incertitudinea persistând ca o problemă fără soluție, – pentru că cine ar putea
preciza care e umărul stâng al celui cu două chipuri și doar cu două umere?
Chipuri
plaste ceafă la ceafă, s-ar putea spune sau, poate, – de asemenea valabil –
Ianus fiind ins în genere lipsit de ceafă. Chipuri privind nu atât în direcții
opuse, cât spre cu totul alte timpuri…
Prin
urmare, acesta ar fi o întrebare fără rezolvare, despre care ar fi stângul și
dreptul umăr al zeului bifrons – cel privit din trecut spre prezent, din
prezent spre trecut?
Astfel
că Ianus e o întreagă vârtelniță a propriei sale perechi de umere care, nici
până astăzi, nu se știe care e dreptul, care e stângul. Un fel de titirez
amnezic, o alba-neagra indefinită… incoloră deja a propriului sine.
Iar
mie unuia mi se mai pare că primordialul rege divinizat, avansat la rangul de
zeu, nu a fost solicitat de Vechiul Testament din precautul motiv de a nu destabiliza
rânduiala: cel cu două chipuri ar fi meritat și două nimburi, nu? Da.
2
 |
| La Vatican, cu Ianus |
Dar
de sine însumi surprins, mă pomenesc că mai am ceva de zis. În legătură cu
acest subiect. Anume că: Ianus ar fi zeul... bis! Zeul repetat. De sine. Apoi,
just! – Ianus este zeul-bust, niciodată văzut în deplinul său stat.
Cum
ar fi arătat zeul bifrons cu două chipuri, fiecare din ele cu câte doi ochi ce
privesc exact în direcții opuse, pereche și pereche, între o ureche și cealaltă
ureche, 4 și ele pentru cele două chipuri bărboase ale zeului-bust?
Just:
să ne întrebăm – cum ar fi trebuit să fie continuat zeiescul stat din creștet
spre călcâie?
Să
fi avut patru mâini – de înțeles, că nu e mare ghes, odată ce Buddha are vreo
sută, o vârtelniță de brațe.
Însă cu Ianus anatomia ar ieși cam slută,
gândindu-ne cum ar fi trebuit să fie plasate-angrenate cele patru picioare,
două pășind spre viitor, celelalte două – îndărăt spre trecut, pentru ca, până
la urmă, niciun pas să nu poată fi făcut, să nu lase urmă.
Just
sau injust, însă Ianus rămâne a fi zeul-bust, ca și cum trunchiat sau pur și
simplu – zeul-neterminat, nedeterminat, dacă nu chiar conceput absolut greșit
la trup. La toate. Poate, ceva mai puțin la cult (fie acesta chiar oarecum
frust), încât augustul neterminat mi se pare potrivit să fie reciclat și
re-declarat patronul fotografilor ce ajustează zi și noapte poze 3 X 4 pentru
acte.
Două portrete
În
cazul lui Ianus nu există revers și avers. Ianus bifronsul e un revers deplin
de jur-împrejur – doar revers cu/ din două fețe opuse una alteia, ca cele două
jumătăți ale sferei, simbolizând puterea și magia egale ale viitorului și
trecutului.
Iar
monstrul antipod al lui Ianus ce ar simboliza? Monstrul chipul căruia ar fi
numai și numai avers. Avers pe circumferință – două cefe ca și opuse celor două
fețe ale lui Ianus.
Cum
s-ar chema acel monstru bi-cefos, ce ar prevesti acel monstru revers de
jur-împrejur?
Monstrul
bifrons cu două fețe, dar doar cu un singur chip – circular...
Și
totuși, când e să întoarcă și celălalt obraz, monstrul Ianus întreabă:
„Care?
Cel din față sau cel de la ceafă??”...
E
de pălmuit obrazul trecutului, al viitorului? Ambele??...
Dar,
pentru a nu da prea adânc în tragedia sau doar în tristețea cu pălmuitul,
cineva se dă cu hazlia părerea despre posibila fabricare a unor ceasornice
marca Ianus. Vorba e că ar putea
exista și un ceasornic ceva mai sofisticat decât ceasornicul cu cuc. Ba și mai
eficient (alias adevărat), acesta fiind un ceasornicul cu rac. Ba chiar cu doi
raci. Ceasornic din care, la ora exactă, un rac ar ieși înainte, celălalt –
înapoi, și într-un duet pe-ntrecute, ar face „cu-cu! cu-cu!” spre viitor, spre
trecut…
Un fel de agapă
Câte
odată zice Ianus: ia nu-s! Mai lăsați-mă în pace, căutați-vă de treburi.
De
fapt și acesta e un mod al lui Ianus de a se răsfăța dinspre prefață – spre
pre-ceafă, chiar dacă aceasta din urmă, precum se știe, îi lipsește definitiv,
sau poate e undeva înăuntrul globului său bicefal, strivită-anihilată între
două emi-chipuri, în menghina a două emi-moace – tocmai ea, menghina, subție
posibila bi-ceafă, o stoarce până la anihilare, astfel că în cazul lui Ianus se
poate vorbi de o pre-față de jur-împrejur, însă nicidecum și de o pre-ceafă,
personajul în cauză, când simte nevoia să se scarpine la ceafă, cum se
obișnuiește, pământește, se scarpină la vreun obraz – din cele patru, la vreo
bărbie – din perechea pe care o are sau la unul din cele două sub-nasuri, astea
și celelalte (urechi, ochi, pleoape, frunți, merele lui Adam etc.), plasate
întru a-i rotunji arătarea, lui neîntâmplându-i-se schimbarea la față, ci numai
și numai schimbarea la fețe. Cu toate că nu e de pus mâna în foc că ar fi chiar
așa, fiind posibil ca Ianus să se schimbe la una din fețe, pe cealaltă lăsând-o
pe vechi încremenită în proiect (dar, bineînțeles, nu pe veci).
Iar
omul, cum a fost dat cu o singură față, dar și-a arogat dreptul nelegitim de a
face fețe-fețe până și cu unica-i față, să nu încerce a se preface că, din ce
toarce din acest subiect cu Ianus, nu-i apar și gânduri oarecum mai deocheate –
să zicem, că Ianus s-ar putea scărpina la unul din cei patru genunchi, din câți
îi are, sau – pardon… între picioare, la unul din dubletele de mădulare, cu
care se poate acupla concomitent cu două muieri, folosind din plin randamentul
știutei mișcări rectilinii de du-te-vino.
Cam
asta e cu Ianus-bădie – totul e nestandard și imprevizibil, dacă e anomalie, de
altfel ca și sensurile în proză, în poezie, cosmograme, genuri de scriitură
care nici ele nu au o parte de scăfârlie, și ele, asemeni lui Ianus, stând
spate în spate cu sine însele, fără a avea spate, precum n-au nici ceafă, de la
care am și început această imprevizibilă, aproape argheziană agapă; acest mic/
compact banchet de verbe, unele dintre care sunt probabil superbe, ca doamnele
în fastuoase rochii de seară (în cea de revelion, să zicem), cu coate goale,
ovale, semn că chiar le este în cot de Ianus cu antichitatea și legenda lui cu
tot.
VII. 2016,
Roma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu