DE LA SĂNIUȚĂ - LA VARĂ PE TIMP DE IARNĂ

          Leo Butnaru

        1. Vara trecută. Pardon... la plajă. Însă umblu și prin casă. Numai că... semi-desculț, ar ieși, odată ce pășesc pe covor sau dușumele... Apoi îmi spun, așa, pentru orice eventualitate: Pe un drum presărat cu flori nu se merge desculț: printre flori ar putea fi și trandafiri.

2. Probabil, dacă am luat, totuși, ele i-ar fi revenit tatălui meu, care îmi meșterea săniuțe, prima-întâi! Din lemn tare de salcâm sau de nuc, deloc ușor de prelucrat, însă – țineți minte? – din el tălpile săniuței ieșeau lucioase-lucioase, de ai fi putut să concurezi chiar la proba olimpică de sanie! Cine știe de nu aduceam în Negurenii mei de baștină, de pe apa – deci, și de pe... gheața! – Răutului, trofee și premii din roza vânturilor! Însă era comunism, bolșevism, și nu ni se permitea să ieșim/ intrăm cu săniuța noastră de țară nu doar în străinătate, ci nici în țara-mamă, România...

3. Una nobilă: să scrieți literatură... bună! E în asta și neadevăr... nobil, priitor sufletului și destinului omenesc. Mai ales în captivante narațiuni SF.

4. Poate că ieri. Sau chiar azi. Și m-aș fi gândit la Narcis ce ar sta la oglindă – de parcă ar face coadă la… propriul sine.

O fi, n-o fi adevărat ce se mai spune: orice oglindă minte. De unde am putea trage concluzia că Narcis era un ins… imprecis...

Sau că, în unele cazuri, oglinda poate lovi mai dur decât bumerangul.

Cam așa gândeam, îmi ziceam. După care am exclamat aproape nostalgic, liric: Ah, unde e Ion Creangă să vadă OZN-euri oglindindu-se-n Ozana?! (Din păcate, cu oglinda apei tot mai împuținată…)

Astea așa, mai simplu, poetic vorbind, pentru că nu mai sunt eu atât de orgolios... autoreferențial, ca să-mi spun că, de obicei, când imaginea cuiva apare în oglinda istoriei, ea nu-i mai poate apărea și în oglinda obișnuită.

De fapt, la oglindă te prinde sau... cântecul, ca la Coșbuc, sau fel de fel de gânduri. Să zicem, despre doamnele cărora, după fiecare operație plastică, „de înfrumusețare”, oglinda le răspundea cu un zâmbet tot mai crispat...

Apoi, în dependență de unii factori emotivi, ce poate vedea o doamnă, când se uită în oglindă? Ba fiica, ba bunica...

De unde și unele sfaturi:

– Când ești nervos, nu te privi în oglindă: ai putea să-ți vezi acolo dușmanul.

– Pe ușa frigiderului plasați o oglindă. Unii/ unele dintre dv. îl vor deschide mult mai rar. Pentru că, mai ales în cazul doamnelor, nu prea există stabilitate: dacă bucură oglinda, le supără cântarul, sau invers.

În fine, pentru a o da, cum e bine, cred, în filosofie, m-am gândit că, atunci când ucenicii au văzu că Socrate își privește atent chipul în oglinda cupei cu cucută, l-au întrebat: „Ce faci, îndrumătorule?” „Mă uit la un om”, le răspunse...

5. Una din mai multe, de la începutul anilor `90. Eram la Festivalul de Poezie de la Sighetu Marmației și colegul V. S. unde îmi zice: „Ai văzut cum îi curg ochii lui A. B. după tânăra deputată?” (Deputata era de la liberali.) Chiar atunci zic: „Vrei să-i jucăm festa?” „Cum?” „Dă-mi o filă de hârtie și pix”. Vasile se execută. Eu ticluiesc un bilețel pentru colegul nostru, veșnic nutrind ambiții grandomane și crezând că e un interlocutor interesant, de luat în seamă, și care își băgase în cap (îi cunoșteam psihologia) că și de această dată a fost prețuit la mare valoare. Biletul: „Mult stimate dle A., iertați-mi cutezanța, însă aș dori să ne întâlnim la ora 18.00… etc…” Îi zic lui Vasile: „Uite, i-l pui în ușă și să vezi că se dă la nadă”. Vasile: „Ei, da! Imposibil! E chiar atât de?”  „E… Stai nițel, așteaptă și, de intră A. cu problema, păstrează seriozitatea”.

Într-adevăr, peste un timp bătăi în ușa camerei noastre de hotel. Noi, prefăcându-ne că moțăim întinși pe pat, suntem serioși foc. Intră A.. Privește iscoditor, să depisteze ceva ce ar da de bănuit. Nu depistează. După care face: „Voi plecați la Petrova, la întâlnirea cu cititorii?” Sigur că plecăm. Mai tace câteva clipe, după care: „Dar eu cred că nu voi merge…” „De ce?”, întrebăm, chiar de cunoșteam motivul: vorba e că, în bilețel, dna deputat îi fixase (din partea noastră!) întâlnire la ora 18.00, tocmai când trebuia să pornească echipa scriitoricească la întâlnirea cu cititorii maramureșeni!

Ei bine, A. se tot frământă, să meargă, să nu meargă, să… Dar, uimitor, în același autocar urcă, să meargă cu noi, și dna deputată de la liberali-tineret, astfel că problema era ca și cum pe jumătate rezolvată… Numai că până la această „jumătate” urmase ceva, despre care discutam/ analizam după revenirea la Sighet.

Ce spectacol, ce caragialism a ieșit! Ion Mureșan, căruia deja A. i se și destăinuise „în problemă”, o luase și el de bună, compătimindu-l și, concomitent, cicălindu-l pentru gafele comise: cum să te apropii tu, A., de dna deputat, arătându-i bilețelul și întrebând-o dacă chiar dânsa l-a scris? N-ai văzut că în jur erau și alte persoane? Poate că și cei din garda de corp! Ah, ah, ce gafă! Cum putea ea să recunoască că ți-a scris? Și A. intră în apele disperării. Îmi spune Mureșan: A. și-a scos bereta și zicea că, iată, își smulge părul din cap! Cum de a putut el, idiotul, să comită atare imprudență?! Și tot așa, bietul coleg, a rămas în dramatice remușcări dar, concomitent, cu convingerea că tânăra și frumoasa doamnă deputat Ber. îl simpatizează și îl prețuiește…

Mureșan mai povestea cum intrase în grafologie, luând și el biletul ticluit de mine drept unul autentic, ce venea de la deputată, demonstrându-i lui A. că în literele „încondeiate de doamnă” e multă afecțiune: „Uite la acest B. Vezi ce rotunjime sensibilă, ce?… Iar O exprimă senzualitate... F – atracție fizică...” Și tot așa, și el, Ion Mureșan, crezând că într-adevăr e ceva serios, descifrează frazele scrise de mine… Ei, dar când ne întoarcem, A. găsește de cuviință să-mi spună de afectivitatea deputățească, arătându-mi și mie biletul… Ce naivitate sau, poate, chiar…! Regret, dar nu mai pot îndrepta acea situație stupidă… Sau, poate, doar hazlie...

În ce mă privește, mi s-au înscenat și mie unele mici farse, în studenție sau, poate, prin redacțiile în care am fost încadrat. Nu mai țin minte una anume, dar sigur că nu am fost un hiper-atent la posibile trageri pe sfoară. Pentru că – nu-i așa? – errare humanum est...

6. Odată ce la Chișinău în ianuarie e primăvară, de ce nu am crede că, dacă nu anul acesta, peste alți câțiva ani, în februarie ar cădea luna... iunie?...

Probabil, intuitiv, tocmai (și) de la o astfel de întrebare/ îngrijorare am pornit, când, la finele anului trecut, mi s-a întâmplat un poem care, parcă, m-ar ajuta să vă răspund:

Să ai casă la ecuator, cu un balcon ce dă spre sud,

cu alt balcon deschis către nord. Vatră ce leagă nod

meridianul cu paralela, jungla cu veșnicul îngheț

hipopotamul savanei cu foca de la magnetic antipod.

Crivățul să se înfrunte cu dezlănțuit furtuni tropicale

să se contreze miros de taiga cu mirosul lianelor lungi

spânzurând din sudica ta streașina, ușor-ușor clătinate 

de ale Pământului, de oameni nesimțite, rotiri centrifugi.

Dintr-o parte, egipteanul vor face românului din mână

și poate că unii vecini de-ai lor se vor miră de atare gest

prietenesc, dar în mare, chiar de se mai și ciondănesc,

popoarele se înțeleg la ecuator, sud, nord, est și vest,

plus că nu-ți poți tu imagina casă la intersecții de paralele

și meridiane, exact în punctele (și virgulele!), zis(e) ecuator,

fără, de-o parte, urșii, rușii și renii cu mari crengi de coarne,

în partea opusă africani zvelți sau lame și mărețul condor.

În curtea dinspre amiază se vor plimba grațioși flamingo

prin  portocali lărmui-vor minusculi colibri, mari papagali

iar în curtea nordică vor trebălui orătănii simple, obișnuite

găini și cocoși, aceștia în râvna de-mperechere – magistrali!

În mansarda nordică să vegheze un husky sadea – ce galant!

în mansarda dinspre amiază un cangur tam-tamul să-l bată

(parcă sărit chiar de la parter până unde-a ajuns cocoțat) –

dar și alte confluențe surprinzător-universale se-arată!

În sud rinocerul, la pol foca plinuță și nu prea înfocată

vor fi tobogane lunecoase, sinuoase chiar pentru puii lor

dolofani, jucăuși ca gimnaștii și gimnastele în concurs

la cal, la bârnă, paralele ca margini sinuoase de pripor.

Dungile zebrei, gâtul girafei să linieze a exotic paradox

imaculate, întinse zăpezi, naiv-omenește zise veșnice,

amestecându-se prin culorile-n cascadă-a aurorei boreale

sub stelele Ursei Mari ca sub supreme șapte sfeșnice;

în auroră să se desfacă gogoșile viermilor de mătase

chiar de mătăsurile apar în sud, deșirate din stoc arătând

precum imense aripi și colosale evantaie de păunării

pe care le adie brize oceanice și sufluri din Talmud.

Pasărea Paradisului din Papua, din insulele Moluce

să-și armonizeze penetul cu alb-negrul pinguinului

de parcă ar fi reînviat Gauguin, Dali sau Chagall

spre a-și duce la desăvârșire proiectele destinului.

Elefanții și rinocerii să se scarpine de colțoși ghețari

ca-n teatrul absurdului prelungiri de spectacol 

iar pe aisberguri africanii să prindă plăci memoriale

cu nume de geografi și scriitori instruiți de Oracol 

când ziua tropicală e în prelungă împreunare

cu ziua jumătății de an, polară, – leită minune

unde doar o singură dată în crugul anotimpurilor

se face zi de ieri, zi de azi, și-o dată se spune: mâine

iar chiar de vin sau nu vin spărgătoarele de gheață

mulțumim, Doamne, că ne-ai mai dat o dimineață!

29.XII.2019

BRÂNCUȘI LA PARIS, ÎN UNIVERS....

Din Jurnal, 1-29 aprilie 2010

Pe cel numit l`inventeur de la sculpture moderne (extrag dintr-un pliant muzeal) „îl reîntâlnesc” chiar la el acasă, aș putea spune, în „Atelierul Brâncuși”, care face parte din faimosul Centru Pompidou. În anul 1956, magicianul dălții a lăsat moștenire statului francez totalitatea (conținutul) atelierului său – opere terminate, eboșe, mobilă, instrumentar, bibliotecă, discotecă, foto-arhivă personală (peste 1700 de cadre), cu condiția ca Muzeul Național de Artă Modernă să se angajeze să reconstituie atelierul și să-l prezinte precum va fi găsit în ziua decesului artistului. Așa s-a întâmplat. Cele 144 de opere ce se află în 4 încăperi ale Atelierului Brâncuși sunt inestimabile. Intrarea – gratis, precum a dorit-o sculptorul. Program, 14,00 – 18,00. 

Cât timp așteaptă deschiderea, potențialii vizitatori sunt acostați de multe copilițe oacheșe și... surdo-mute, ar reieși. Ele solicită semnături întru susținerea copiilor cu dizabilități. Bine, dă el francezul, franțuzoaica o semnătură, numai că după aceasta „surdo-mutele” pretind și contribuție pecuniară. Nimic nou: le-am văzut, pe aceleași, prin Cartierul Latin. Ca și acolo, la un moment dat apare mahăra, o vlăjgană, oacheșă și ea, care, țigănește în melanj cu românește, strigă adunarea, muștruluindu-și albinele că nu sunt prea zeloase, insistente, convingătoare, că lasă „să le scape” clienții... Asta e, unul dintre trucurile anumitor cetățeni carpatini care, din păcate, sunt inventivi la escrocherii, tertipuri...

Însă vizita în atelier a urmat după ce am urcat în creasta Centrului Pompidou, de unde, ca și de pe Arcul de Triumf, am scrutat pe îndelete panorama Parisului.

Din exterior, așezământul seamănă cu o fantastică mașinărie infernală, în interior, însă, e paradisul (foarte agitat!) al artelor moderne. În argoul parizian, mai este numit „Notre-Dame de la Tuyauterie” și „le Pompidolium”, adică – 1/ „Țevăria” (aproape... Canalizația...); 2/ „pompă” și „dolium”, ceea ce în latină însemna un vas excepțional de mare, care era destinat pentru păstrarea vinului (1 200 de litri), uleiului sau cerealelor. Ei bine, răuvoitorii – pentru că sunt printre parizieni și din ăștia, – cărora nu le place cum arată Centrul, când zic „dolium” au în vedere... doliul...

În una dintre săli, un grup de pici-gâgâlici, cu vârsta între grădiniță și întâia clasă primară, stăteau la podele, în timp ce educatoarea le prezenta – ce credeți? – „Foca” brâncușiană (ce polizare, ce șlif!) – una dintre ultimele lucrări ale sculptorului (1943), achiziționată de muzeu peste patru ani de la apariția ei în lumea capodoperelor. Fără a le spune cum se numește sculptura, educatoarea i-a întrebat pe gâgâlici cu ce cred ei că seamănă respectiva lucrare. O, de câtă inventivitate dădeau dovadă micii vizitatori! Rețin ce spune un pici: „Seamănă cu un aspirator”. Dar, în fine, ghidați de educatoare, ajung la adevăr: e o focă. Iar foca ar fi și ea pește sau ba?...Uite, asta e o altă problemă (...și altă mâncare de pește) pentru micii francezi norocoși de a putea să umple celebrele muzee încă de la vârsta-le de 5-6 ani...

În altă sală, iarăși Brâncuși, cu „Cariatidă” (1924/ 1948).

Ca să ne dăm seama, vag-imaginar, ce bogăție a lăsat Brâncuși prin donația pariziană, să amintim că lucrarea sa, „Portretul Doamnei L.R.” (sculptură în lemn de stejar) a fost vândută cu 26.000.000 de euro, acesta fiind al treilea preț în lume la o licitație de opere de artă.

[Călătorii – sute de mii! – din metroul parizian, la stația Madeleine (linia 14), contemplă „Rugăciunea”, plasată aici în 2001, ca reproducere a sculpturii tânărului Brâncuși, din 1907. Precum scria Ionel Jianu, „Spațiului emotiv al sculpturii Brâncuși îi adaugă o nouă dimensiune: cea de timp, exprimată prin ritm continuu și avansare spre umanitate. O umanitate văzută în reculegere și credință, o umanitate animată prin caritate și nostalgie cerească”. Apoi, Piața Brâncuși din Arondismentul parizian nr. 14.]

*     *     *

Rodin a fost cu adevărat inspirat poeticește, când și-a botezat unele opere ca: „Geniul repaosului etern”, „Fugit amor” (1887), aceasta consunând – nu? – cu eminescianul „S-a dus amorul” (1883). Altele: „Vocea interioară sau meditație” ca tranziție – posibil, totuși, – de la duritatea materiei la spirit, ca factor ideal al existenței și creației. Iar „Rugăciunea” (1909) lui Rodin bineînțeles că te duce cu ochii minții la lucrarea omonimă a lui Constantin Brâncuși. Cum să nu-ți amintești că, după o scurtă perioadă de lucru în atelierul lui Rodin, Brâncuși îl părăsește, afirmând, adagistic: „La umbra arborilor falnici nu crește nimic”.

*      *     *

(Urcam scările La Grand Palais cu gândul la Brâncuși, la acel Salon al Societății Artiștilor Independenți ținut aici în ianuarie 1928, când, înainte de deschidere, comisarul expoziției și prefectul poliției cer evacuarea „Portretului Principesei X” a sculptorului nostru (și al francezilor), considerându-l pornografic. Fără amânare, presa răspândește protestul Pentru independența artei, semnat de mulți artiști celebri, printre care Picasso, Picabia, Juan Gris, Braque, Larionov, Archipenko, scriitorii Blaise Cendrars, Pierre Reverdy, Yvan Goll, precum și conaționalii lui Brâncuși V. G. Paleolog și soția.)

*      *     *

De la Ionescu – la casa de veci a lui Emil Cioran. (Casa de pe lumea cealaltă, unde, posibil, Cioran deja și-a îndeplinit visul – de pe lumea aceasta – de a fi hagiograful unor vagabonzi celebri.) Pietrele lor tombale nu se află prea departe una de alta, și nici de cea a lui Constantin Brâncuși. [Peste patru decenii de la decesul mamei sale, înmormântată la Hobița, marele sculptor se confesa, că (sunt) „neîmpăcat sufletește, știind că trupul meu va putrezi în pământ străin, departe de ființa cea mai dragă: mama mea”.] Pe mormintele lui Cioran și Brâncuși – semne de afecțiune: bilețele, panglici, bilete de metrou; la primul – și o ulcea cu pământ care, presupun, o fi fost adus(ă) din România, poate chiar de la Rășinarii săi de baștină (din care, scria filosoful, „nu mă mai interesează decât ulița copilăriei”). Iată și o bancnotă de un leu românesc, prinsă sub argila ulcelei, să n-o ia, eventual, vântul. Pun și eu, alături, una de un leu... moldovenesc.

*      *     *

În Cimitirul Montparnasse se află și celebrul... Le baiser de la mort, una dintre cele mai faimoase, aici, sculpturi tombale pe care, în anul 1910, Constantin Brâncuși a executat-o pentru mormântul tinerei rusoaice Tatiana Rachewskaïa (Rașevskaia). De cum am dat cu ochii de acest nume, în memoria mea a tresărit ceva! De unde, de unde îl cunosc?!... Sigur, de la Ilya Ehrenburg, din extraordinarele sale volume de memorialistică Oameni, ani, viață (Liudi, godî, jizn’). Acolo, demult, în studenție, întâlnisem numele tinerei și nefericitei rusoaice.

După masă, la ICR, aveam să navighez prin internetul rusesc și, după un timp, chiar să găsesc referința lui Ehrenburg. Iat-o: „Pe Tania Rașevskaia o cunoșteam încă la Moscova, ea fiind sora colegului meu de școală Vasia; a stat în pușcărie, a plecat la Paris, s-a înscris la facultatea de medicină, s-a căsătorit cu un român frumos, iar pe urmă s-a otrăvit. (Alte surse susțin că dragostea ei pentru medicul român ar fi fost una nefericită, nereciprocă. – L.B.) La înmormântare a sosit mama ei din Moscova; au înduplecat un popă, tuturor înmânându-le lumânări, iar diaconul cânta: Și-i iartă-i ei toate greșalele cele de voie și cele fără de voie...”

Căsătorită cu un român! Oare nu de aici și lucrarea lui Brâncuși la mormântul tinerei rusoaice ce și-a pus capăt zilelor?... (Ehrenburg menționează că, la acea vreme, printre rușii ce se stabiliseră la Paris și nu se puteau adapta aici, sinuciderea era ceva obișnuit.)

Astfel redă lucrurile Ehrenburg. Iar la eminentul exeget al operei brâncușiene Barbu Brezianu găsim următoarele: în 1910, „la rugămintea doctorului Marbé, ridică monumentul Sărutul, pentru mormântul sinucigașei, incizând cu litere chirilice inscripția: „Taniușka Rachevskaia, născută la 6 aprilie 1887, adormită la 22 noiembrie 1910 /îndrăgită, cea mai iubită/ pe care s-o privesc nu mă mai satur”. Comanditarul monumentului, medicul român Solomon Basile Marbé (Marbais), prieten fidel al lui Brâncuși, fusese anume cel de care se îndrăgostise studenta Taniușa… Curios, trist, ba chiar dramatic este faptul că, dacă, inițial, familia Rașevki (în transcripție românească) nu acceptase viziunea brâncușiană pentru locul de veci al fiicei sale, peste decenii, iată, urmașii respectivului neam, uimiți de faima Sculptorului, susțin că, după actele cercetate în arhiva pariziană, Sărutul din cimitirul Montparnasse cade sub incidența unui obiect ce poate fi revendicat! (Da, eventual, dislocat, strămutat și – Doamne, ferește! – scos la licitație…)

Dar, deocamdată, la Montparnasse, Sărutul simbolizează, deja de 100 de ani, dragostea eternă, însuși Brâncuși mărturisind, în 1956, nu cu mult înaintea definitivei sale treceri pământești: „Am vrut de fapt să fac un lucru care să pomenească nu despre o singură pereche, dar despre toate perechile de oameni ce s-au iubit și s-au perindat pe pământ, înainte de a-l fi părăsit”.

Vecinul imediat al lui Brâncuși este uriașul editor Henri Flammarion.

APROAPE JURNAL

Chiar eu, în persoană

Pe la 16 ani, la vămile vârstei nu aveam aproape nimic de declarat decât îndemânarea de a mă maturiza altfel decât cei de până la mine din neamul meu – eu, june țăran maturizându-se deja ca orășean; nesigur, șovăielnic, precaut sau poate chiar cu suspiciune, însă maturizându-se altfel. În special prin spațiile câtorva biblioteci din Chișinău, săteanul din mine maturizându-se deja ca orășean – maturizare oarecum în regim de urgență, accelerată, depășindu-și în maturizare – stare demnă de a mă mândri?... – în ritmul de a se maturiza semenii născuți și crescuți orășeni get-beget. Mă de(z)-formam ca sătean, pentru a mă forma/ reformula ca orășean într-un mod involuntar original, ca de la sine altfel decât cei de până la mine din neamul meu. Un mod, parcă, de a mă depăși pe mine însumi în predestinatul ritm existențial, prin asta modificându-mi, firește, cât de cât însă și predestinația, pe atunci departe de a-mi da seama că prețul pe care va trebui să-l plătesc pentru propria mea viață voi fi chiar eu... în persoană.

Valtorna

Ce cuvânt convingător: Valtorna... – păcat că în locul lui în limba română există doar traducerea sa: goarnă, corn... – și nu însăși el, autenticul cuvânt valtorna, la care uneori mi se pare că chiar aș putea cere audiență ca la însăși muzica.

Valtorna, fratre, valtorna!... – ca o senzația că ai interpreta o muzică dumnezeiască la tine însuți. O muzică precum surâsul printre lacrimile sfinților. Ce plină de amintiri e muzica! Când strunele sunt mângâiate, nu strunite.

De asculți muzica, înseamnă că ești viu și, poate, chiar trăiești. Poate chiar te gândești la marii ei creatori. Cum ar fi Saint-Saëns ca Sfânt-Sens al muzicii. Sau Mozart, armoniile căruia sunt ca surâsul printre lacrimile sfinților. Și, bineînțeles, amintindu-ți de lacrimile și sfinții lui Cioran. Apoi revenind și zicându-ți (acum spunând și altora) că muzica lui Mozart parcă ți-ar subția sângele de codrean. În plin vuietul vântului carpatin, în care te poți pomeni în două ipostaze: doar să auzi acest vuiet, sau nu doar să-l auzi, ci și să-l înțelegi. Și nu doar ca pe muzica lui Mozart, ci mai ales ca pe cea a lui Bach, pe care fiecare o înțelege în felul său, în vreme ce o mulțime de oameni doar o aud, nepunându-și problema de a capta sensuri.

DOUĂ TEXTE DIN „SCRIPTOR”

(Din Jurnal)

Printre colegii cu care am corespondat, virtual, a fost și Anni-Lorei Mainka. În 1981, a absolvit Universitatea din București cu teza de „Zwischen Dinggedicht und Christusvisionen-R.M.Rilke. Ein Versuch”. Locuia, alternativ, la București și Köln. Din textele sale autobiografice: „Bunica din partea mamei era o femeie mică, o față ca o lună plină, tăcută, iar când totuși vorbea, săseasca ei scotea și mai tare la iveală blândețea dialectului din Marienburg, ceea ce nu pot să spun despre dialectele auzite în fața bisericii Luterane din București, duminică de duminică după terminarea slujbei”.

Miercuri, 6 august 2014, cenușa scriitoarei Anni-Lorei Mainka a fost depusă la cimitirul evanghelic Bellu din București.

19.I.2012

Ieri și azi, scurt dialog pe Facebook.

Butnaru: Dragă Anni Lorei, mulțumesc pentru semnele pe care mi le dai. Dar, iată, mă miră faptul că, la limbi cunoscute, tu pui Romanian, dar și – pardon! – Moldave... Chiar așa? Crezi că există l. moldovenească?...

Anni: Eu evident că nu cred, dar aici, în acest mare vest, este o limba străină și, ca traducător, trebuie să o pui, nici nu știi cât m-am luptat să nu o pun, sigur că cine are ochi și știe, știe, dar pe cartea de vizită nu am pus-o. Da, asta e trista poveste din vest despre Limba Moldovenească care nu există. Îmi pare rău sa-ți spun această veste.

Butnaru: Regret și eu că ai cedat atât de ușor (inclusiv... oportunist). Cariera mai presus de adevăr?...

Anni: Nu are cu cedatul nimic, este un formular, și sigur că ei vorbesc românește... dar formularul – asta e. Și nu am cedat, ci am fost dată afară cu interdicție de munca pe 3 ani, asta așa, dacă doriți amănunte... Iar restul nu cred că doresc să le...

Butnaru: Asta e – obtuzitatea occidentală și... Păi, pentru limba „moldovenească” nu se mai pedepsește nici pe aici... Sau pe colo mai continuă vânătoarea de vrăjitoare?... Apoi, aia e o anchetă de birou, nu știu de ce afișezi eroarea și pe Facebook...

Anni: Pentru că având atât de puțin de lucru, cei de aici își caută pe FB liber profesioniștii... Am șters „limba moldovenească”. Oricum sper să ajung să-mi fac un blog civilizat, ca lobby-urile nu mai dau de lucru decât celor care fac parte strict din ele. Și eu mai am de crescut și un copil, ea cu proiectele ei, însă reușește cel puțin să-și plătească cărțile.

24.I.2012

Am postat pe blog unele păreri referitoare la decizia colegului bucureștean Lucian Vasilescu (mama lui e din Hrușova, Criuleni) de a se lăsa de poezie; cel puțin, de a nu mai publica. Iar opiniile mele au făcut-o pe Anni Lorei, rezidentă în Germania, să-mi scrie:

„M-a pus tare de tot pe gânduri. Tare. Acum un an, o doamna nu a avut bani sa-mi plătească o traducere, mi-a adus în schimb o peniță din Murano, un caiet din piele vechi, o brățară din nu știu ce pietre de prin lume... Avea lacrimi in ochi, se despărțea greu, dar nu dorea să rămână datoare... La ea a trebuit să mă gândesc acum, nu știu de ce. Cred că și prietenul dvs. o duce așa, o apăsare mare îl face sa își închidă carapacea prin care noi cititorii îi vedeam «perlele» de gânduri scrise cu penița. Vă admir pe toți pentru puterea de a hotărî”.

Eu: Înduioșător ceea ce spuneți despre onorariul „material” pe care l-ați primit. Și despre situațiile mai speciale în care poate nimeri vreun poet...

Lorei: Știți, cu gândul la facturi mi-am făcut o pungă și pun în ea ce-aș putea vinde, dar acele lucruri, de la acea doamnă care parcă mi-ar fi dat bucăți din zidurile vieții ei, pe care aș lua un ban, nu pot să le dau... ciudat, sau? Sunt lucruri care pentru mine nu au amintiri, dar să fi văzut ochii aceia de nedescris de plini... Parcă o vedeam în depărtările deceniilor cum a fost tânără și fericita și purta pietrele, poate le-a cumpărat personal din Asia, poate caietul i-a fost dăruit „să îți aducă aminte de mine„, îi va fi șoptit o voce... Acum era o femeie nălucă, nevăzută, transparentă, cum sunt cei în vârstă... Un număr pe o cartolină a unei asigurări... Ce aș dori, ar fi să-i poată asculta, înregistra și retine ce au ei de spus din ultimele decenii, dar sunt atât de temători...

Eu: Dragă Anni, ceea ce ai scris atât de aplicat realității triste e un fragment foarte dramatic de proză... Asta e, arta se naște și din suferință... Sunt vibrante detaliile pe care le dai... Să ne gândim cum am putea să ne susținem mai cald oarecum, mutual, atunci când împrejurările ne reduc la muțenie...

Ghinion și învățăminte

JURNAL TRANSPRUTEAN, 1991

5.IX.1991. Alaltăieri, la recepția oferită în onoarea ilustrului nostru conațional Eugen Coșeriu, plus ziua de naștere a lui Mihai Cimpoi, intru în vorbă cu Valentin Mândâcanu, deputat în parlament. Ajungem la numirea în post de șef al securității a lui A. Plugaru. „Să mai vedem ce o face și acesta… Cum credeți, va da în vileag dosarele turnătorilor și celor turnați?”, întreb. Mândâcanu e categoric împotriva acestui fapt, zicând că mai toți suntem implicați. Cică, faptul că ai fost pionier sau comsomolist, sau că ai depus jurământul în armata sovietică pot servi ca alibi de implicare… Evident, bătrânul vorbăreț (cu anumite merite, bineînțeles) prea simplifică lucrurile, eu nu-l cred, îi dau replică și-l provoc la sinceritate. Și iată care-i povestea: „Când m-am repatriat, în 1952, din România, – începe să povestească Mândâcanu, – am fost și eu dus la KGB, ținut două ore în șir sub un reflector cu lumina orbitoare, fierbinte. M-au interogat în atare condiții. La anumite momente, era cât pe ce să-mi pierd cunoștința. La urmă m-au pus să semnez niște hârtii. În starea în care mă aflam, la care se adaugă și necunoașterea limbii ruse, presat, am semnat. Nici până astăzi nu știu ce fixase kgb-iștii…”

E o parte din adevăr. Însă cealaltă parte e următoarea: majoritatea celor reveniți, unii aduși cu forța, în Moldova pruto-nistreană, în special intelectualii, au fost recrutați, prin diferite metode – momeli, ademeniri, dar mai ales prin amenințări și șantajări – de cutrele securiste. Sigur, A. B. a fost printre „liderii” colaboraționiști. Mândâcanu, traducând Marx-Engels, o vreme a făcut servicii șacalilor, pe urmă, însă, a căzut în dizgrație. Azi, fără îndoială, are și merite de necontestat. Complicate chestiuni…

Un grup de clujeni a plecat duminică la Odessa. Bietul Constantin Cubleșan se pomeni cu geaca sfârtecată: pașaportul, alte acte, banii – sustrase. Consulatul român de la Kiev trebuie să-i expedieze astăzi un act care i-ar permite să se reîntoarcă în țară, deoarece luni, de la vama Leușeni, a fost întors îndărăt la Chișinău.

Pare-se, îi povestisem și lui Constantin Cubleșan un banc prevenitor despre orașul de la țărmul mării. Cică, peste ani de zile, în urbea natală revine din lume un emigrant. De cum ajunge undeva în capul scărilor Potiomkin, lasă jos două geamandane pe care le avea asupra sa, desfăcând larg mâinile și exclamând: „Ah, Odessa, ce te-ai mai schimbat, ești de nerecunoscut!”. Când, după exclamație, lasă ochii în jos, vede că îi lipsesc valizele, la care omul face necăjit: „Ah, Odessa, cum te mai recunosc!... Nu te-ai schimbat deloc...”.

20-30.IX.1991. Evenimente berechet… Sosește Brenda Walker din Anglia, traducătoare din literatura română, inclusiv din opera lui Eminescu. Directoare de editură. O așteptăm la gară, cursa Iași-Chișinău. Pe la 13.30 vine N. Rusu, anunțând că musafira sosise cu protoiereul Buburuz; la vamă autocarul s-a reținut, iar descurcăreața Brenda găsi ieșire din situație.

Omagiere lui George Coșbuc, 125 de ani de la naștere. Sala de la Palatul artelor (fost: Prietenia popoarelor) – plină. Televiziune. Post festum, o recepție cordială.

JURNALUL UNUI SCRIITOR DEBUTANT

9.XI.1970

Deasupra patului meu atârnă poza cu o secvență din spectacolul „Eminescu” după Mircea Ștefănescu. În poză, actorul Valeriu Cupcea (Eminescu) îmbrățișat cu Chiril Știrbu (Creangă). Când Nic. Roș. intră cu cele două sufletele naive, și nu prea, Vt. mă întrebă cine sunt cei doi din fotografie. Mai mult în glumă, zic: „Tatăl și cu bunicul”. O! și unde prinseră delicatele ființe a-mi găsi trăsături comune cu Cupcea-Eminescu – nasul, gura, ochii! Pentru ca, după ce isprăviră cu „tata”, să treacă la bunicu’ și nepotu’! N. R. prinse firul și confirma tot ce auzea. La rândul meu, văzând că totuși, e de glumit cu musafirele, n-am mai intervenit ca să divulg „falsul”. Unde mai pui că, inventiv și cam farsor cum este, R. reușise să le descrie extrem de captivant, cu elemente-trăsnet, biografia mea, legată, bineînțeles, de biografiile celor doi, îmbrățișați în spectacol.

Dar să trecem la o geantă mereu... gravidă. Demult îmi tot ziceam să găsesc timp pentru a „inventaria” conținutul genții mele de student. Iată, acum, o deschid, întrebându-mă de ce mi-ar părea rău, dacă ar fi să pierd gentoiul.

Conținut-geantă: manualul de economie politică, un volum de Mezelaitis („Liriceskie etiudî” / „Crochiuri lirice”), conspect după Hippolyte Taine și Diderot. Alte fragmente de conspecte, în câteva blocnotesuri. Un volumaș de Machado (tip caiet, colecția «Izbrannaia lirica»). Caietul de poezii. Mapa de la conferința tinerilor scriitori, cu 1001 de flecuștețe în ca. Carnetul de note, carnetul de cititor la b-ca „Jdanov”, permisul de conducere, portmoneul voluminos (dar cam... găunos), pașaportul, chitanța pentru căciulă și – niciun ban! Celelalte lucruri nu prezintă prea mare interes. Așadar, dacă ar fi să pierd geanta, după ce mi-ar părea rău cel mai tare? Firește, după caietul cu versuri. Cu toate că recuperarea celorlalte, în special a actelor, m-ar costa mult mai mult timp și bani: în special, neplăceri. N-o spun prea tare?

19.XI.1970

Imprevizibilă situație! Și poate e bine că a fost să fie. După ora a treia de curs, dă peste mine Clava, secretara catedrei de jurnalistică. Mă întreabă cine e șeful cenaclului „Jurnalistul”.

– Ghiță Gorincioi.

– Nu l-am găsit. Se vede că lipsește... Dar cine sunt membrii cenaclului?

– Mulți. Și eu printre ei.

– Hai la Ion Filipovici. Vrea să știe ce întruniri mai proiectați.

Bu-un, mergem la Ion F. Mocreac, decanul facultății de filologie, în cadrul căreia respiră, cum poate, și secția noastră.

– Cum îți zice? se interesează șeful.

– Butnaru.

– Leo Butnaru?

– Exact.

– Apoi, onomastica noastră a evoluat... Mata știi de unde provine numele de Leo?

– Din latină.

– Care-i declinarea? Leo, leonis?

– Nu țin minte.

– Poate știe Clava? se întoarce decanul spre secretară.

– Nu știu nici eu, recunoaște Clava.

(Firește, pe undeva pe sus, de-acu s-a și vorbit. Ia saltimbanci!) Referitor la cenaclu,  mi s-a spus că ședințele sale trebuie să decurgă sub nemijlocita supraveghere a profesorilor. Tot tov. Mocreac ne-a evacuat/ confiscat de pe peretele holului facultății ziarul de perete „Ion Creangă”, pe când eram încă la anul întâi universitar. Întrebase: „A cui organ este?” Cum al cui? Grupa a 3-a jurnalistică! Nu, nu era voie, trebuind să fie organul comsomolului, al sindicatului, al… A  dracului viață, tovarăși studenți! O să vă meargă fumul.  

23.XI.1970

Astăzi, am citit un volum de versuri de Salvatore Quasimodo. Probabil, din cauza că e o traducere în limba rusă, fără vibrație „latină”, unele poeme nu mi-au plăcut.

Mâine e marți, afurisită zi a milităriei. Astăzi le-am trimis părinților o scrisoare, în vederea ameliorării situației mele financiare.

24.XI.1970

(La acea vreme studiam limba italiană, benevol, astfel că unele note le scriam în limba lui Dante. – L. B., 2017.)

Îmi amintesc de Volga. Apă răcoroasă, prielnică sănătății. A fi mereu sănătos, e un vis al meu.

Mio didascalia nella lingua italiana sono molto sombri e oscuri e sesse dubio, poveri. (Și... aveam dreptate! — L. B., 2017.)

Oggi io riceverò (acogeiero) di Mosca por posta dei libri, tuti nella una edizione bilingua: Ungaretti, Quasimodo, Lorca, Apollinaire, Eluard. (Este vorba de binecunoscutul set din cinci poeți, apărut în 1968 la „Editura pentru literatură”, București. Sistemul „Cartea prin poștă” nu fusese afectat de aberantele interdicții de difuzare a presei și a cărții românești în RSS Moldovenească, ajunsă, atunci, un fel de rezervație pentru „aborigeni”: oriunde în alte teritorii ale fostei URSS se putea abona presa și procura cartea românească, numai la noi – niet! – L. B., 2017.)

25.XI.1970

Citesc Ungaretti. Emblematice, pentru mai multe înecuri (urbane, dar și sentimental-umane) versurile:

Ascolto il canto delle sirene

del lago dov’era la città.

Dacă  l-aș întâlni pe Ungaretti, l-aș întreba de ce a preferat „il canto” lui „il lamento” care mie mi se pare oarecum mai sugestiv.  (Dar, să-1 întâlnești pe... Ungaretti?!... Te poți scrânti...).