JURNALUL UNUI SCRIITOR DEBUTANT

9.XI.1970

Deasupra patului meu atârnă poza cu o secvență din spectacolul „Eminescu” după Mircea Ștefănescu. În poză, actorul Valeriu Cupcea (Eminescu) îmbrățișat cu Chiril Știrbu (Creangă). Când Nic. Roș. intră cu cele două sufletele naive, și nu prea, Vt. mă întrebă cine sunt cei doi din fotografie. Mai mult în glumă, zic: „Tatăl și cu bunicul”. O! și unde prinseră delicatele ființe a-mi găsi trăsături comune cu Cupcea-Eminescu – nasul, gura, ochii! Pentru ca, după ce isprăviră cu „tata”, să treacă la bunicu’ și nepotu’! N. R. prinse firul și confirma tot ce auzea. La rândul meu, văzând că totuși, e de glumit cu musafirele, n-am mai intervenit ca să divulg „falsul”. Unde mai pui că, inventiv și cam farsor cum este, R. reușise să le descrie extrem de captivant, cu elemente-trăsnet, biografia mea, legată, bineînțeles, de biografiile celor doi, îmbrățișați în spectacol.

Dar să trecem la o geantă mereu... gravidă. Demult îmi tot ziceam să găsesc timp pentru a „inventaria” conținutul genții mele de student. Iată, acum, o deschid, întrebându-mă de ce mi-ar părea rău, dacă ar fi să pierd gentoiul.

Conținut-geantă: manualul de economie politică, un volum de Mezelaitis („Liriceskie etiudî” / „Crochiuri lirice”), conspect după Hippolyte Taine și Diderot. Alte fragmente de conspecte, în câteva blocnotesuri. Un volumaș de Machado (tip caiet, colecția «Izbrannaia lirica»). Caietul de poezii. Mapa de la conferința tinerilor scriitori, cu 1001 de flecuștețe în ca. Carnetul de note, carnetul de cititor la b-ca „Jdanov”, permisul de conducere, portmoneul voluminos (dar cam... găunos), pașaportul, chitanța pentru căciulă și – niciun ban! Celelalte lucruri nu prezintă prea mare interes. Așadar, dacă ar fi să pierd geanta, după ce mi-ar părea rău cel mai tare? Firește, după caietul cu versuri. Cu toate că recuperarea celorlalte, în special a actelor, m-ar costa mult mai mult timp și bani: în special, neplăceri. N-o spun prea tare?

19.XI.1970

Imprevizibilă situație! Și poate e bine că a fost să fie. După ora a treia de curs, dă peste mine Clava, secretara catedrei de jurnalistică. Mă întreabă cine e șeful cenaclului „Jurnalistul”.

– Ghiță Gorincioi.

– Nu l-am găsit. Se vede că lipsește... Dar cine sunt membrii cenaclului?

– Mulți. Și eu printre ei.

– Hai la Ion Filipovici. Vrea să știe ce întruniri mai proiectați.

Bu-un, mergem la Ion F. Mocreac, decanul facultății de filologie, în cadrul căreia respiră, cum poate, și secția noastră.

– Cum îți zice? se interesează șeful.

– Butnaru.

– Leo Butnaru?

– Exact.

– Apoi, onomastica noastră a evoluat... Mata știi de unde provine numele de Leo?

– Din latină.

– Care-i declinarea? Leo, leonis?

– Nu țin minte.

– Poate știe Clava? se întoarce decanul spre secretară.

– Nu știu nici eu, recunoaște Clava.

(Firește, pe undeva pe sus, de-acu s-a și vorbit. Ia saltimbanci!) Referitor la cenaclu,  mi s-a spus că ședințele sale trebuie să decurgă sub nemijlocita supraveghere a profesorilor. Tot tov. Mocreac ne-a evacuat/ confiscat de pe peretele holului facultății ziarul de perete „Ion Creangă”, pe când eram încă la anul întâi universitar. Întrebase: „A cui organ este?” Cum al cui? Grupa a 3-a jurnalistică! Nu, nu era voie, trebuind să fie organul comsomolului, al sindicatului, al… A  dracului viață, tovarăși studenți! O să vă meargă fumul.  

23.XI.1970

Astăzi, am citit un volum de versuri de Salvatore Quasimodo. Probabil, din cauza că e o traducere în limba rusă, fără vibrație „latină”, unele poeme nu mi-au plăcut.

Mâine e marți, afurisită zi a milităriei. Astăzi le-am trimis părinților o scrisoare, în vederea ameliorării situației mele financiare.

24.XI.1970

(La acea vreme studiam limba italiană, benevol, astfel că unele note le scriam în limba lui Dante. – L. B., 2017.)

Îmi amintesc de Volga. Apă răcoroasă, prielnică sănătății. A fi mereu sănătos, e un vis al meu.

Mio didascalia nella lingua italiana sono molto sombri e oscuri e sesse dubio, poveri. (Și... aveam dreptate! — L. B., 2017.)

Oggi io riceverò (acogeiero) di Mosca por posta dei libri, tuti nella una edizione bilingua: Ungaretti, Quasimodo, Lorca, Apollinaire, Eluard. (Este vorba de binecunoscutul set din cinci poeți, apărut în 1968 la „Editura pentru literatură”, București. Sistemul „Cartea prin poștă” nu fusese afectat de aberantele interdicții de difuzare a presei și a cărții românești în RSS Moldovenească, ajunsă, atunci, un fel de rezervație pentru „aborigeni”: oriunde în alte teritorii ale fostei URSS se putea abona presa și procura cartea românească, numai la noi – niet! – L. B., 2017.)

25.XI.1970

Citesc Ungaretti. Emblematice, pentru mai multe înecuri (urbane, dar și sentimental-umane) versurile:

Ascolto il canto delle sirene

del lago dov’era la città.

Dacă  l-aș întâlni pe Ungaretti, l-aș întreba de ce a preferat „il canto” lui „il lamento” care mie mi se pare oarecum mai sugestiv.  (Dar, să-1 întâlnești pe... Ungaretti?!... Te poți scrânti...).

27.XI.1970

Oggi io ho dato copie per leggere a Vasile Romanciuc e a A. Mandea.

Leggo Diderot – lettura a linqua francese.

Am fost în oraș să procur traducerea în 1. rusă a unei cărți de poezii de Miguel Hernandez. Concomitent, am procurat și volumul lui Iuri Jukov „Luptă după luptă” despre manifestările artistice contemporane în Occident (Franța, SUA, Anglia).

28.XI.1970

În „France nouvelles” din 21 octombrie a. c., mi-au atras atenția niște reproduceri de artă plastică, la noi – în acest stil – repudiată, din câte știu. La prima privire, am crezut că ar fi o iluzie optică și subiectivul și „vigilentul” meu gând încercă să mă convingă că, vezi, Doamne, nu-mi place. Însă, după alte câteva clipe, tentația conformismului și a compromisului cu „suprema idee” mă lăsă în pace.

Este vorba de câteva opere grafice, în cheie geometrică, ale lui Victor Vasarely. (Né en Hongrie, en 1908, il devait venir â Paris en 1930 et y adopter la nationalite française.)

Pentru prima oară mi-a fost dat să văd astfel de lucrări și nu prea știu ce să spun despre ele. O fugă de planuri în adâncul cel mai adânc al pânzei. Marie-Louise Caudert, cea care îl intervievează pe Vasarely, vorbește de „un recurs constant la geometrie”, despre „sensibilitatea artistică dezinvoltă”, despre „o simultaneitate absolut «calculată» și controlată de un gen de magie a măsurii”.

Grafică coloră sau monocoloră, în care culoarea de bază se extinde și, parcă, se adaugă ei însăși, de-a lungul albului spațiilor intermediare, pentru a-și spori și diversifica intensitatea tonalităților, devenind din solitară – polifonică. Vasarely consideră că „parmi tous les besoins physiques et psychiques de l'homme, le besoin visuel est primordial. Mon art est un appel imperieux a la visualite de l’homme”. Aflasem de undeva că noi, oamenii, în raport informațional, auzim de 20 de ori mai mult decât vedem (în ambele cazuri – acumulând).

Interferența liniilor, trecerea de planuri sau de segmente spațiale unele în altele, uneori cromatice, de ce n-ar putea fi „completate” și de următoarele versuri ale lui Ungaretti: „Fiecare culoare se revarsă și se potolește în celelalte/ Mai singură spre a fi când o privești”?

Aș putea scrie câte ceva despre unele dumeriri sau nedumeriri ale mele, chiar și despre „peintre clochard, inadapté â la vie de son temps”, dar...

Iar dacă va veni momentul, când cineva m-ar întreba: „Dar de ce publici astfel de opinii după atâta timp?”, ce i-ași răspunde? „Cititorule, gândește-te și tu, cine m-ar fi putut lua în seamă pe mine, studentul de 21 de ani, pe când respiram cu toții un aer de superstiții și neîncredere ce ne învăluia? Pentru că cine credea, pe atunci, în posibilitățile unui tânăr de a se apropia de arta modernă, când în republica noastră nu se pomenea de vreo anumită bază teoretică tangentă  modernismului, cu  atât  mai  mult – agreată?” (Ora 1.45.)

JURNAL ÎN MARGINILE ISTORIEI LITERARE (IV)

30.XI.1970

Ieri, i-am făcut o vizită lui Vasile A. Badiu. Nu ne-am văzut mult timp. M-a primit în mod obișnuit, cunoscut mie deja. Probabil, are puțini prieteni. După plecarea lui Vasile Nastasiu și a celorlalți, mi-a „completat” substanțial biblioteca personală. Ce-i drept, are de unde. Când voi avea timp, îl voi ruga să-mi împrumute niște cărți mai deosebite. Mi-a propus să încercăm a face schimb de cărți. Știu eu...

Am ascultat vocea lui Călinescu. A doua sau a treia oară – Zavaidoc, Pâslaru... Sper să nu rămân doar la atât.

Cultura unui cititor de poezie (în special de poeziei) depinde de și se manifestă prin intensitatea imaginației sale cultivate, „inteligente”. Consider că, în diverse epoci, modul de a imagina al cititorului a fost diferit. „Iliada” și „Odiseea” oferă o lectură aproape directă, cu esențele exteriorizate, pe când în cazul receptării lui Quasimodo sau Ungaretti imaginația e primă chezășie pentru a înțelege.

Iașul nu prea pare entuziasmat. Transmițând știri despre politica lui Ceaușescu, crainicul radioului o face cu o voce căzută sub orice nivel de inspirație, modelată (a lehamite), până să lase a se percepe chiar o anumită notă de indiferență, în cel mai bun caz – o precauție. „Să vedem ce urmează...” Iașul nu se prea împacă, se vede, cu rolul unui oraș de mâna a doua...

2.XII.1970

În sfârșit, s-a întrunit în ședință cenaclul „Eminescu”. Cu supraveghetor, șef întărit „sus”. Conduce Komarovski cu marea-i capacitate de a plictisi publicul. Am fost reales în consiliu. Nică A. mă lăudă, spunând că i-a plăcut motivul troian. Corespondență cu L. Belaia. Așa, cu ghionturi. Aștept din partea ei referințe la „personalitatea lui Mil.”. S-au vorbit multe și de toate.

Un detaliu de compoziție. La Alexei Tolstoi, în „Drumul pătimirilor”, ai impresia că, uneori, autorul își uită aiurea pe unii eroi. Dar, când acolo, peste pagini și pagini, îți spulberă „împăcarea” cu inexplicabila lor despărțire, reintegrându-i în acțiunea romanului, și-ți dai seama că el, făcându-i uitați, de fapt „îi pregătea” pentru reapariția lor într-o nouă ipostază. Despre moartea lui Bessonov se vorbește abia după câteva zeci de pagini, într-o scrisoare a Dașei, iar Jdanov, rămas a se chinui cu vinul și îndoielile sale, la un moment dat revine, devastând un magazin. Ai putea crede că pe un autor neexperimentat, care dispune de materie primă pentru narațiune, însă nu știe cum s-o închege, procedeele de compoziție ale lui Al. Tolstoi îl pot învăța anumite lucruri.

6.XII.1970

Pe 3 seara, ședința cenaclului „Jurnalistul”. Prezenți – Al. Gromov, Zen. Reaboșapca și An. Ciocanu. În localul cantinei studențești, la o cafea. Una din întrunirile cele mai interesante, de oricare soi, de la universitate. Grupa noastră, a treia-trei (anul), ca totdeauna, în efectiv deplin. Poiată, Gorincioi, Moraru, Ego am contribuit la întreținerea unei atmosfere degajate. Chiar și D. Coval pare să fi vorbit mai interesant ca altădată. An. Ciocanu mi-a acordat un autograf pe selecția sa de traduceri „Zece poeți moderni”.

O intervenție dură, care ne-a pus pe gânduri – un pasaj din cuvântarea lui Lucinschi apărută în „T. Moldovei” de astăzi: „Laturile negative ale vieții noastre, un fel de dor de vremurile de demult apuse și respinse de istorie se întâlnesc adesea în versurile lui D. Matcovschi („Toate doinele”, „Unde ești, bade Mihai?”) și ale lui V Romanciuc („Codrule”). Citind aceste lucrări și altele de același plan, îți pui întrebarea, la ce apelează ele, ce propagă?”

Mda, prea devreme au zidit obstacole în fața colegului nostru. (Vasile Romanciuc ne era coleg de grupă. – L. B., 1998.)

În genere, e un timp în care multe din cele scrise vor fi sancționate, suspectate în urma unor interpretări nesănătoase, pline de frică sau de o imaginație bolnăvicioasă, care caută totdeauna să găsească „substraturi”, ajungând să le confecționeze ele însele, pentru a condamna tot ele.

Multe lucrări vor trebui să aștepte în sertare; destule oale se vor sparge de capetele multor oameni de creație.

Unele din cele discutate cu Gh. M. au o tangență directă cu notele prezente. Un imperiu extins și neputincios. Își „luminează” propriul său Bumerang. Au mai pățit-o... Au s-o mai pățească... Migrația spre Moldova e cea mai mare.

Mă așteaptă presa procurată astăzi, de la „L'Humanité” și „France Nouvelle” la „Cultura”. Să insist în studierea limbii italiene.

Mâine, la televiziune, repetiție pentru An Nou.

7.XII.1970

Am ieșit în fața căminului, unde, seara, An. Gondiu, întinde burduful acordeonului. Făceam fum, trăgând dintr-o „Leană” împușcată de la cineva. Apare Serafim Belicov.

– Ai țigări?

– Din păcate… nu…

– Vrei o bere? se interesează el.

– Știu eu…

– Te servesc eu...

Pornit-am. A telefonat cuiva. La celebra cafenea „Trandafir” – coadă enormă. Femeia de la intrare, sau că ne-a considerat oarecum deosebiți la ale noastre, sau că ne-a recunoscut după mai vechile isprăvi, ne-a favorizat, permițându-ne să intrăm. Ce mai! atmosferă tipic națională: muzică, dans, vociferări – toate pre limba noastră, cu toate că, în hore, se prindeau și ruși, și evrei. În „instituție” – o mulțime de amico-cunoscuți. Roșca, Manea și... etc. O cunoștință de-a lui S., Arcadie. Locuiește la An. Ciocanu, unde ajungem și noi.

Garsoniera. În stânga holului f. strâmt – pantofii noștri plini de noroi, semn că suntem sosiți de la țară. În garsonieră – o măsuță joasă, mașina de scris, rafturi cu foarte multe cărți, șifonier, fotoliu, pick-up, canapea. Cameră aproape spațioasă.

După miezul nopții, apare Anatol. În mâna cu o pungă neagră. „Vai, iubiților!... Mă Leule, cum te simți?” „Ca acasă”. „Și-ai mai bea ceva?” „Cum să-ți spun...” Apoi An., către S.: „Da știi că am citit «Cultura»”? „Și?” „E o publicație căreia, deocamdată, nu-i găsesc rima...” „A, știu despre ce e vorba... Dar textul cela e chiar bun”. „Mai bine nu-1 publicai și veneai la mine, zicându-mi: «Am nevoie de 15 ruble». Era mult mai bine, pentru că nu apărea ce a apărut. Ce onorar plătește «Cultura»? Eu îți dădeam mai mult”.

Am priceput că e vorba de „De pretutindeni”, despre care, în troleibuz, N. Cernomaz zise: „Nu-mi place nici chiar de frică”.

An.: „Ia să vedem ce avem noi în sacoșă”. Scoate o pereche de pantofi de damă. Un atomizor. (De cum intrase An., Arcadie constatase un miros abundent de parfum.) An.: „Venind în taxi, i-am spus că-i scot pantofii. Ea a crezul că n-am s-o fac. Dar am făcut-o. Ea și-a scos ciorapii și a luat-o desculț spre casă. Plec s-o caut. Vă închipuiți voi ce înseamnă să expediezi o femeie desculță? Unde mai pui că mâine ar putea să apară la Casa Presei numai în ciorapi...”

Acasă, bine-sănătos. Cântă Gigi Marga. (Ora 2.45.)

10.XII.1970

Ieri, am avut o emisiune TVM „Conferință  de presă”, i-au zis ei. La clubul prieteniei internaționale al Universității. Doi vietnamezi. În studio, explodă o sofită. Bubuitura ne surprinse destul de neplăcut.

14.XII.1970

Astăzi am petrecut-o pe M. Am luat masa la „Zolotoi”. Trecui prin librăria „Universul”. (Printre altele, găsii și o carte f. b.) Inscripții contra pe afișul ce anunța filmul... Două părți, „Galileo Galilei” și „Copiii” (în original: Les Enfants du paradis , 1945) – scenariul lui Jaques Prevert, cu Jean-Louis Barrault în rolul principal. R., cu care procurăm bilete pentru seară, apoi plecăm la librăria „Buchinist”. Pe urmă, ca de obicei, o discuție confuză: dacă este necesar, un timp, să te conformezi situației de facto, până reușești să acumulezi cunoștințele necesare și să-ți formezi o bază intelectuală superioară, care să te propulseze pe o orbită mai sigură; în sfârșit, o orbită predestinată și determinată, pe care să-ți plasezi numele, pentru a te face cunoscut... La acest capitol ai fi ceva mai restructurat. Povara lui „să fac” ar fi mai ușoară, pentru că-i acorzi mai puțin timp, restul timpului folosindu-l pentru înfăptuirea lui „trebuie”.

Filmul a fost extraordinar. Un scenariu foarte subtil, rafinat, inteligent, ce-ți sugerează multe idei și asociații neobișnuite. Când Barrault vrea să-și treacă funia în jurul gâtului, să se spânzure, apare o fetiță și-i cere „obiectul crimei”, pentru a face din funie o coardă de sărit; după ce micuța își încheie jocul, o femeie folosește aceeași funie pentru a întinde pe ea rufele. Eu unul, aș fi dezvoltat metafora în continuare, aruncând funia pe după… soare sau curcubeu, pentru ca, în final, să mă „spânzur” de un fascicol de raze cerești.

Barrault are o față ce-ți creează impresia că, de fapt, nu e altceva decât o mască. O altă mască, adevărată, ar părea să-i readucă chipul la... realitate. Printre altele, Marcel Marceau este discipolul lui Barrault. Lemaître (n-am reținut prenumele actorului) a fost excepțional. O parodie fină asupra clișeelor dramaturgice. Lemaître „o sugrumă” pe Desdemona nu în mod tradițional, ci oarecum indiferent-detașat, cu o singură mână; ca un fel de gest de rutină...

Mă trăsnește și mă duce gândul să scriu o piesă, care ar putea fi montată la teatrul universitar „Flacăra”.

JURNAL ÎN MARGINILE ISTORIEI LITERARE (V)

19.XII.1970

Ieri, așteptându-mi colega, am procurat bilete pentru Teatrul „Luceafărul”. Abia peste câtva timp mi-am dat seama că trebuia să mergem la un spectacol pe care-1 văzusem deja. Eroarea este lesne de explicat: pur și simplu, nu știam în ce zi a săptămânii ne aflăm.

La Teatrul „Pușkin” – seară de balet, „Frumoasa adormită”. Până la urmă, am ales Filarmonica: Viaceslav Somov într-un recital din Pasternak, Prévert, Maiakovski, Esenin, Raymond Queneau. Biletele – greu de găsit. Doar – fără locuri. La urma urmelor, de ce n-ar trebui ca poezia să fie ascultată în picioare? Somov – actor de mare clasă, convingător modelator de voce și gest.

Așadar, în Chișinău există mulți iubitori de poezie. Citisem undeva despre celebrele seri de poezie din Iugoslavia cu irepetabilele lor „Poduri”, unde mii de oameni se adună pe malurile Drinului Negru să asculte, ore în șir, versuri, versuri, versuri...

După recitalul de la Filarmonică, seara întreagă mi-au tot revenit în memorie anumite rânduri de poezie – „Femeia, terfelită ca o zicătoare” sau răspunsul lui Maiakovski la ultimul poem, de adio, al lui Esenin, scris, se zice, de acesta cu sângele din vena pe care și-ar fi tăiat-o, din motivul că în hotelul „Angleter” n-ar fi fost cerneală. „V etom jizni pomirat’ ne novo,/ No i jit’ konechno ne novei” (În viața asta să mori nu-i noutate,/ Dar nici a trăi nu – nu ar fi nou), conchise Esenin, ca și cum testamentar, după care foarte mulți tineri au prins a se sinucide. Maiakovski răspunse: „V etom jizni umirat’ ne novo,/ Sdelat’ jizn’ – znachitel’no trudnei” (În viața asta a muri nu-i o noutate,/ De a-ț face viața – e cu mult mai greu). Cine l-ar fi putut întrece pe Maiakovski în exploziile sale de poezie ocazională?

23.XII.1970

Printre alte publicații periodice care-mi plac, am descoperit încă una, revista „Znanie –sila” (Știința înseamnă putere). Ipoteze fascinante despre viitorul biologiei, căreia îi va reveni un loc suprem în contextul tuturor științelor. Captivante și materialele despre psihologie, artă, matematică.  Citesc și  cotidianele „Komsomolskaia...”,  „Pravda”,  „Izvestia”.

Fișele mele – tot mai multe, o întreagă cartotecă. Lecturi și altfel de preocupări „ne la obiect”, de parcă nici n-aș fi în prag de sesiune. Cele pe care le studiez le însușesc în paralel cu cursurile universitare și mi se pare că-mi vor fi mult mai utile în viitor. Evantaiele din fișe „neobligatorii” sunt mult mai consistente decât conspectele „obligatorii”.

Mâine, din nou formalism: colocviu la teoria traducerii.

24.XII.1970

Două detalii demne de atenție (de fapt, trei: n-am niciun ban) – filmul lui Andrzej Wajda  „Totul de vânzare” (1968), omagiu marelui actor Cybulski, decedat în mod tragic acum trei ani. Ai impresia că derularea subiectului reîncepe de câteva ori. Ca totdeauna, încântat de revederea pe ecran a Beatei Tyszkiewicz.

După film, fuga la biblioteca „Krupskaia”. Prelegere despre „Simfonia a Vl-a” de Ceaikovski. Lume puțină. (Lector: Preanișnikov.)

Ați văzut vreodată cum moare un om? Ascultați-1 pe Ceaikovski („Patetica”) și nu doar că veți vedea cum se stinge un om, ci veți simți, anticipat, dramaticul moment în care nu veți vrea să vă despărțiți de lumea subcerească.

26.XII.1970

Ieri, mare dispută: ce să scriem pe portretul lui Shelley, pe care să i-1 dăruim, în semn de omagiu, profesorului de literatură universală Lev A. Kaț.

(Gândul și notele de mai sus mi-au fost întrerupte de sosirea tov. Sudacevscaia care credeam – dar nu speram – că nu va veni, pentru a ne da lucrare de control la franceză. Reiau firul după vreo 8 ore.)  

Până la urmă, în afară de început („Bunului dascăl”), a fost acceptat textul propus de mine – ceva cu „ghid spre Homer și Shakespeare, care ne-au cucerit inima și cugetul”. Sică Romanciuc mi-a spus că, lăsând portretul în atelier, rugă, avertiză, imploră gravorul nu care cumva dânsul să greșească vreo literă, când va aplica textul. A fost în ordine.

Ieri, un jubileu al ziarului „Tinerimea Moldovei” – 5 mii de numere, în 40 de ani. Toată „floarea” ziaristicii, precum și mugurii sau lăstarii ei, adică noi. Cum a fost? Comme ci, comme ça. Când Petraș prinse a vorbi în rusește, Medvețki (am stat alături de el) făcu acru: „Și paysanul ista vorbește în slavonă?” Cristov s-a transferat de la cultură la secția de partid și mi-a propus să trec „mai des”.

Spectacolul „Doctorul Ustimenko” (după trilogia lui Iu. Gherman „Omul meu drag”) poate fi vizionat nu doar o singură dată. Mi-am zis, câți alde Gorbaniuk, Zakadîcinaia sau Evgheni mai mișună printre noi… Poate că sunt ceva mai diplomați, mai vicleni, însă mișună. Dina Cocea face un rol de zile mari. Constantinov – rol de croială bună, succes adevărat.

Astăzi, colocviu teoria traducerii. (Formalism.)

Cu Ion Proca am fost la Drumeș, unul din cei 17 studenți la Institutul de Arte „Musicescu”, facultatea comedie muzicală. Ne vorbi de un rol din „Silva”, spectacol teză-de curs. Pretinde un autograf. Ne-am pus mințile la contribuție si l-am ticluit împreună. Și alte lucruri, momente și întâmplări care, din diverse motive, nu pot fi înfățișate aici.

4.I.1971

Ultimele impresii din ’70, primele din ’71. Multe din ele, din ’70, du-se pe apa sâmbetei, și tot atâtea, din ’71, plecate să le ajungă pe primele.

31 decembrie, 1970, orele 11.30. Mă găsește Mihai Chirilă, lector la Universitate. Cică, anume el era „cel cu scurta albastră”, care ar fi vrut să aibă un loc „lângă tine (mine) la revelion»”.

La comunismul științific, colocviu pe neve, fără să răspund. I-a întors pe mulți. La cămin, ticluiesc gazeta de perete (și de... sărbătoare). La 21.30, plecăm la Nina, Mariana, Maricica ș. a., cărora le-am propus să realizeze bilete pentru revelionul de la cantina studențească, spre a întâmpina Anul Nou cu noi. La Spinei a venit T.(udor) M.(arin) de la „T. M.” însoțit de fiica lui Negru-Vodă. Așadar, Mihai, Vasile, Ego + 2 – la fete. Vin destul, masă bogată.

T. M. – ceva diplomație + juma orgoliu și o considerabilă doză de demagogie. „Toți oamenii geniali au fost mici de statură. De pildă, Marx, Lenin, Napoleon, T. M…” Glumă? A repetat-o de vrea 10 ori. Are un vis: până la vârsta de 40 de ani, să ajungă redactor-șef.

La Valeriu Chitic, în casa părinților săi, undeva pe culmea dintre Gara feroviară și Lacul din Valea Trandafirilor. Proca și Lupușor întârzie. Dar, în sfârșit, apar. Improvizăm un moment poetic. Apropo, Marin a zis: „Poet momentic”. Calambur, ce mai!

Pe la ora 15 (1.1.’71), ajungem pe la Alexandru Gromov. „Intră, tinere!” zice degajat. L-am semănat. Vutcă. Dansuri la căminul nr. 8.

3.I.1971

Dau de-a berbeleacul colocviul la pedagogia lui Crăciun („Pedagogia sovietică este cea mai sovietică pedagogie din lume, cum zicem”. Vorba lui tâmpită.) Îmi alin amarul împreună cu Ion Proca și cu Gheorghe Lupușor.

4.I.1971

Azi, mă angajez, provizoriu, în calitate de ghid la baza sportivă pentru copii. Au sosit câteva grupuri de elevi din Kentau, RSS Kazahă. Cazuri și necazuri prin oraș. Glumesc.

– Cine e autorul acestui monument? întreabă vreun kazah.

– Butnaru.

– Mai trăiește?

– Firește.

Nu le mai rămâne decât să mă întrebe ce planuri de viitor am.

Comic. Poate ar fi cazul să scriu ceva despre ghizii, văzuți și caracterizați de șoferul de la „Inturist”, care îmi spune că el cunoaște vreo 10 variante de comentarii date de diferiți ghizi. De cele mai multe ori, aceste explicații se exclud reciproc.

Ziua – să... ghidez, noaptea – să mă pregătesc pentru examene.

8.I.1971

Grupul de elevi din Kazahstan, îl au de diriginte pe Nikolai Alekseievici... Grosu! Istoria sa: Prin 1912, tatăl său a plecat în Siberia. În familie, vorbeau limba de acasă. Însă dumnealui, Nicolai Grosu, deja nu cunoaște decât foarte puține cuvinte de-ale noastre. Sora sa locuiește la Novosibirsk. Rădăcinile li se trag sau din Popeștii de Sus sau cei de Jos, fosta stație Zgurița, județul Soroca. La cafeneaua „Noroc”, unde am stat în doi, își aducea cu greu aminte câte vreun cuvânt din adâncurile destinului său de moldovean născut în Siberia. Zicea: „foiță”, având în vedere țigara. Probabil, de pe timpurile când aceasta era răsucită din... foiță.

Acum două zile, pe Nicolai Alekseievici nu-1 puteam scoate din Muzeul de Studiere a Ținutului. Privea extrem de atent la costumele naționale, la prosoape etc. O privire foarte specială, aproape nefirească... La ce s-o fi gândit el atunci, ce și-o fi amintit? Când, la „Noroc”, voia să spună că ridică paharul în sănătatea mea, zicea: „La tine beau!” Apoi, ieri, când l-am petrecut la gară, unde face: „Puțin beau?” Eu: „Unde?” El: „Aproape”. Copiii, elevii săi, auzind, nedumeriți, dialogul nostru, prind a mă dumeri: „Da on ne znaiet po moldavki!” („Dar el nu vorbește moldovenește!”). Eu: „Znaet. Videte, ia je s nim govoriu”. („Știe. Vedeți doar, eu cu el vorbesc”.)