DE LA SĂNIUȚĂ - LA VARĂ PE TIMP DE IARNĂ

          Leo Butnaru

        1. Vara trecută. Pardon... la plajă. Însă umblu și prin casă. Numai că... semi-desculț, ar ieși, odată ce pășesc pe covor sau dușumele... Apoi îmi spun, așa, pentru orice eventualitate: Pe un drum presărat cu flori nu se merge desculț: printre flori ar putea fi și trandafiri.

2. Probabil, dacă am luat, totuși, ele i-ar fi revenit tatălui meu, care îmi meșterea săniuțe, prima-întâi! Din lemn tare de salcâm sau de nuc, deloc ușor de prelucrat, însă – țineți minte? – din el tălpile săniuței ieșeau lucioase-lucioase, de ai fi putut să concurezi chiar la proba olimpică de sanie! Cine știe de nu aduceam în Negurenii mei de baștină, de pe apa – deci, și de pe... gheața! – Răutului, trofee și premii din roza vânturilor! Însă era comunism, bolșevism, și nu ni se permitea să ieșim/ intrăm cu săniuța noastră de țară nu doar în străinătate, ci nici în țara-mamă, România...

3. Una nobilă: să scrieți literatură... bună! E în asta și neadevăr... nobil, priitor sufletului și destinului omenesc. Mai ales în captivante narațiuni SF.

4. Poate că ieri. Sau chiar azi. Și m-aș fi gândit la Narcis ce ar sta la oglindă – de parcă ar face coadă la… propriul sine.

O fi, n-o fi adevărat ce se mai spune: orice oglindă minte. De unde am putea trage concluzia că Narcis era un ins… imprecis...

Sau că, în unele cazuri, oglinda poate lovi mai dur decât bumerangul.

Cam așa gândeam, îmi ziceam. După care am exclamat aproape nostalgic, liric: Ah, unde e Ion Creangă să vadă OZN-euri oglindindu-se-n Ozana?! (Din păcate, cu oglinda apei tot mai împuținată…)

Astea așa, mai simplu, poetic vorbind, pentru că nu mai sunt eu atât de orgolios... autoreferențial, ca să-mi spun că, de obicei, când imaginea cuiva apare în oglinda istoriei, ea nu-i mai poate apărea și în oglinda obișnuită.

De fapt, la oglindă te prinde sau... cântecul, ca la Coșbuc, sau fel de fel de gânduri. Să zicem, despre doamnele cărora, după fiecare operație plastică, „de înfrumusețare”, oglinda le răspundea cu un zâmbet tot mai crispat...

Apoi, în dependență de unii factori emotivi, ce poate vedea o doamnă, când se uită în oglindă? Ba fiica, ba bunica...

De unde și unele sfaturi:

– Când ești nervos, nu te privi în oglindă: ai putea să-ți vezi acolo dușmanul.

– Pe ușa frigiderului plasați o oglindă. Unii/ unele dintre dv. îl vor deschide mult mai rar. Pentru că, mai ales în cazul doamnelor, nu prea există stabilitate: dacă bucură oglinda, le supără cântarul, sau invers.

În fine, pentru a o da, cum e bine, cred, în filosofie, m-am gândit că, atunci când ucenicii au văzu că Socrate își privește atent chipul în oglinda cupei cu cucută, l-au întrebat: „Ce faci, îndrumătorule?” „Mă uit la un om”, le răspunse...

5. Una din mai multe, de la începutul anilor `90. Eram la Festivalul de Poezie de la Sighetu Marmației și colegul V. S. unde îmi zice: „Ai văzut cum îi curg ochii lui A. B. după tânăra deputată?” (Deputata era de la liberali.) Chiar atunci zic: „Vrei să-i jucăm festa?” „Cum?” „Dă-mi o filă de hârtie și pix”. Vasile se execută. Eu ticluiesc un bilețel pentru colegul nostru, veșnic nutrind ambiții grandomane și crezând că e un interlocutor interesant, de luat în seamă, și care își băgase în cap (îi cunoșteam psihologia) că și de această dată a fost prețuit la mare valoare. Biletul: „Mult stimate dle A., iertați-mi cutezanța, însă aș dori să ne întâlnim la ora 18.00… etc…” Îi zic lui Vasile: „Uite, i-l pui în ușă și să vezi că se dă la nadă”. Vasile: „Ei, da! Imposibil! E chiar atât de?”  „E… Stai nițel, așteaptă și, de intră A. cu problema, păstrează seriozitatea”.

Într-adevăr, peste un timp bătăi în ușa camerei noastre de hotel. Noi, prefăcându-ne că moțăim întinși pe pat, suntem serioși foc. Intră A.. Privește iscoditor, să depisteze ceva ce ar da de bănuit. Nu depistează. După care face: „Voi plecați la Petrova, la întâlnirea cu cititorii?” Sigur că plecăm. Mai tace câteva clipe, după care: „Dar eu cred că nu voi merge…” „De ce?”, întrebăm, chiar de cunoșteam motivul: vorba e că, în bilețel, dna deputat îi fixase (din partea noastră!) întâlnire la ora 18.00, tocmai când trebuia să pornească echipa scriitoricească la întâlnirea cu cititorii maramureșeni!

Ei bine, A. se tot frământă, să meargă, să nu meargă, să… Dar, uimitor, în același autocar urcă, să meargă cu noi, și dna deputată de la liberali-tineret, astfel că problema era ca și cum pe jumătate rezolvată… Numai că până la această „jumătate” urmase ceva, despre care discutam/ analizam după revenirea la Sighet.

Ce spectacol, ce caragialism a ieșit! Ion Mureșan, căruia deja A. i se și destăinuise „în problemă”, o luase și el de bună, compătimindu-l și, concomitent, cicălindu-l pentru gafele comise: cum să te apropii tu, A., de dna deputat, arătându-i bilețelul și întrebând-o dacă chiar dânsa l-a scris? N-ai văzut că în jur erau și alte persoane? Poate că și cei din garda de corp! Ah, ah, ce gafă! Cum putea ea să recunoască că ți-a scris? Și A. intră în apele disperării. Îmi spune Mureșan: A. și-a scos bereta și zicea că, iată, își smulge părul din cap! Cum de a putut el, idiotul, să comită atare imprudență?! Și tot așa, bietul coleg, a rămas în dramatice remușcări dar, concomitent, cu convingerea că tânăra și frumoasa doamnă deputat Ber. îl simpatizează și îl prețuiește…

Mureșan mai povestea cum intrase în grafologie, luând și el biletul ticluit de mine drept unul autentic, ce venea de la deputată, demonstrându-i lui A. că în literele „încondeiate de doamnă” e multă afecțiune: „Uite la acest B. Vezi ce rotunjime sensibilă, ce?… Iar O exprimă senzualitate... F – atracție fizică...” Și tot așa, și el, Ion Mureșan, crezând că într-adevăr e ceva serios, descifrează frazele scrise de mine… Ei, dar când ne întoarcem, A. găsește de cuviință să-mi spună de afectivitatea deputățească, arătându-mi și mie biletul… Ce naivitate sau, poate, chiar…! Regret, dar nu mai pot îndrepta acea situație stupidă… Sau, poate, doar hazlie...

În ce mă privește, mi s-au înscenat și mie unele mici farse, în studenție sau, poate, prin redacțiile în care am fost încadrat. Nu mai țin minte una anume, dar sigur că nu am fost un hiper-atent la posibile trageri pe sfoară. Pentru că – nu-i așa? – errare humanum est...

6. Odată ce la Chișinău în ianuarie e primăvară, de ce nu am crede că, dacă nu anul acesta, peste alți câțiva ani, în februarie ar cădea luna... iunie?...

Probabil, intuitiv, tocmai (și) de la o astfel de întrebare/ îngrijorare am pornit, când, la finele anului trecut, mi s-a întâmplat un poem care, parcă, m-ar ajuta să vă răspund:

Să ai casă la ecuator, cu un balcon ce dă spre sud,

cu alt balcon deschis către nord. Vatră ce leagă nod

meridianul cu paralela, jungla cu veșnicul îngheț

hipopotamul savanei cu foca de la magnetic antipod.

Crivățul să se înfrunte cu dezlănțuit furtuni tropicale

să se contreze miros de taiga cu mirosul lianelor lungi

spânzurând din sudica ta streașina, ușor-ușor clătinate 

de ale Pământului, de oameni nesimțite, rotiri centrifugi.

Dintr-o parte, egipteanul vor face românului din mână

și poate că unii vecini de-ai lor se vor miră de atare gest

prietenesc, dar în mare, chiar de se mai și ciondănesc,

popoarele se înțeleg la ecuator, sud, nord, est și vest,

plus că nu-ți poți tu imagina casă la intersecții de paralele

și meridiane, exact în punctele (și virgulele!), zis(e) ecuator,

fără, de-o parte, urșii, rușii și renii cu mari crengi de coarne,

în partea opusă africani zvelți sau lame și mărețul condor.

În curtea dinspre amiază se vor plimba grațioși flamingo

prin  portocali lărmui-vor minusculi colibri, mari papagali

iar în curtea nordică vor trebălui orătănii simple, obișnuite

găini și cocoși, aceștia în râvna de-mperechere – magistrali!

În mansarda nordică să vegheze un husky sadea – ce galant!

în mansarda dinspre amiază un cangur tam-tamul să-l bată

(parcă sărit chiar de la parter până unde-a ajuns cocoțat) –

dar și alte confluențe surprinzător-universale se-arată!

În sud rinocerul, la pol foca plinuță și nu prea înfocată

vor fi tobogane lunecoase, sinuoase chiar pentru puii lor

dolofani, jucăuși ca gimnaștii și gimnastele în concurs

la cal, la bârnă, paralele ca margini sinuoase de pripor.

Dungile zebrei, gâtul girafei să linieze a exotic paradox

imaculate, întinse zăpezi, naiv-omenește zise veșnice,

amestecându-se prin culorile-n cascadă-a aurorei boreale

sub stelele Ursei Mari ca sub supreme șapte sfeșnice;

în auroră să se desfacă gogoșile viermilor de mătase

chiar de mătăsurile apar în sud, deșirate din stoc arătând

precum imense aripi și colosale evantaie de păunării

pe care le adie brize oceanice și sufluri din Talmud.

Pasărea Paradisului din Papua, din insulele Moluce

să-și armonizeze penetul cu alb-negrul pinguinului

de parcă ar fi reînviat Gauguin, Dali sau Chagall

spre a-și duce la desăvârșire proiectele destinului.

Elefanții și rinocerii să se scarpine de colțoși ghețari

ca-n teatrul absurdului prelungiri de spectacol 

iar pe aisberguri africanii să prindă plăci memoriale

cu nume de geografi și scriitori instruiți de Oracol 

când ziua tropicală e în prelungă împreunare

cu ziua jumătății de an, polară, – leită minune

unde doar o singură dată în crugul anotimpurilor

se face zi de ieri, zi de azi, și-o dată se spune: mâine

iar chiar de vin sau nu vin spărgătoarele de gheață

mulțumim, Doamne, că ne-ai mai dat o dimineață!

29.XII.2019