APROAPE JURNAL

Chiar eu, în persoană

Pe la 16 ani, la vămile vârstei nu aveam aproape nimic de declarat decât îndemânarea de a mă maturiza altfel decât cei de până la mine din neamul meu – eu, june țăran maturizându-se deja ca orășean; nesigur, șovăielnic, precaut sau poate chiar cu suspiciune, însă maturizându-se altfel. În special prin spațiile câtorva biblioteci din Chișinău, săteanul din mine maturizându-se deja ca orășean – maturizare oarecum în regim de urgență, accelerată, depășindu-și în maturizare – stare demnă de a mă mândri?... – în ritmul de a se maturiza semenii născuți și crescuți orășeni get-beget. Mă de(z)-formam ca sătean, pentru a mă forma/ reformula ca orășean într-un mod involuntar original, ca de la sine altfel decât cei de până la mine din neamul meu. Un mod, parcă, de a mă depăși pe mine însumi în predestinatul ritm existențial, prin asta modificându-mi, firește, cât de cât însă și predestinația, pe atunci departe de a-mi da seama că prețul pe care va trebui să-l plătesc pentru propria mea viață voi fi chiar eu... în persoană.

Valtorna

Ce cuvânt convingător: Valtorna... – păcat că în locul lui în limba română există doar traducerea sa: goarnă, corn... – și nu însăși el, autenticul cuvânt valtorna, la care uneori mi se pare că chiar aș putea cere audiență ca la însăși muzica.

Valtorna, fratre, valtorna!... – ca o senzația că ai interpreta o muzică dumnezeiască la tine însuți. O muzică precum surâsul printre lacrimile sfinților. Ce plină de amintiri e muzica! Când strunele sunt mângâiate, nu strunite.

De asculți muzica, înseamnă că ești viu și, poate, chiar trăiești. Poate chiar te gândești la marii ei creatori. Cum ar fi Saint-Saëns ca Sfânt-Sens al muzicii. Sau Mozart, armoniile căruia sunt ca surâsul printre lacrimile sfinților. Și, bineînțeles, amintindu-ți de lacrimile și sfinții lui Cioran. Apoi revenind și zicându-ți (acum spunând și altora) că muzica lui Mozart parcă ți-ar subția sângele de codrean. În plin vuietul vântului carpatin, în care te poți pomeni în două ipostaze: doar să auzi acest vuiet, sau nu doar să-l auzi, ci și să-l înțelegi. Și nu doar ca pe muzica lui Mozart, ci mai ales ca pe cea a lui Bach, pe care fiecare o înțelege în felul său, în vreme ce o mulțime de oameni doar o aud, nepunându-și problema de a capta sensuri.

 Apoi, parcă în vecinătate, însă deja pe versanți de Alpi – după energetica oarecum furioasă (un pseudonim pentru: tumultoasă) a muzicii intempestive, Hector Berlioz ar putea fi numit cu involuntară sugestivitate – Hector Zburlioz, fără de care, probabil, perpetuum mobile nu ar fi, dacă în structura lui nu ar intra și muzica sa năvălitoare. De altfel, ca și cea nervos-armonioasă a lui Paganini. După care, dinspre nord, întru confluențe tainice, vine fulguranta neliniște din muzica lui Skreabin, cu peisaje cosmogonice sau cu orientalismul ei pe alocuri dezorientat, precum intențiile unui genial hindus indus în eroare. Astfel creându-se / „croindu-se” un traiect otova ce duce, concomitent, pretutindeni, inclusiv la ideea că nu există libertate fără muzică. Fără armonie libertatea e ca și absentă.

Iar dacă nu doar auzi muzica, ci și înțelegi ceva din ea, înseamnă că chiar ești viu și, poate, chiar trăiești... Și poate chiar ai putea ajunge la fericire, ce nu ar fi decât sublima senzația că ai interpreta o muzică dumnezeiască solo la tine însuți.

...Iar eu, când lucrez la calculator, inclusiv acum, când mă apropii de finalul acestui text, am deschise mai multe programe, fișiere – google, facebook, gmail, wikipedia, translite, youtube  etc., etc. Iar când e să închid calculatorul, totdeauna ultimul închid programul cu muzica... Ea însă continuă să răsune în firea mea, în care conștientizezi că, din toate artele, cele mai pline de amintiri sunt armoniile muzicii. Amintiri adevărate, dar și inventate de fantezia ascultătorului. A autorului. A cititorilor, posibil...

Valtorna, fratre, valtorna!...

Puterea și lipsa acesteia

Sate pe cale de împuținare, ca să nu zicem de dispariție. Sate în care, pe durata anului, întreaga putere aparține bătrânilor, din câți mai rămân pe durata anului; bătrânilor tot mai slabi în ale puterii, tot mai puțini în ale trecerii din azi în mâine.

Când bătrânii nu prea au putere, în satul în care le aparține deplin puterea, e cea mai reală democrație, tocmai din cauza lipsei de putere nimeni neputând face rău aproapelui, dar mai ales depărtatului său. Din păcate, nici bine neputând face tot din cauza lipsei de puteri, aici umanismul fiind în stare pură, neamenințat, neamenințând.

Ceea ce spun eu acum putând părea unora niște abateri de la cursul real al vieții, dar, înainte de a fi combătute, abaterile trebuie înțelese.

Despre SOSrealism

După revoluția – nu obligatoriu de catifea – post-postmodernistă, intru pe la morga literaturii, să caut trupșoarele ucise ale poemelor „clasice”, pe care le învățasem la școală, la universitate... – Nu că aș desfășura un program de varietăți, ci, pur și simplu, fiindcă uneori scriu și câte vreun articol despre SOSrealism (un fel de sos retoric picant pe jos), se întâmplă să am nevoie de citate, în care orga rimează cu morga.

Iar la zid de morgă ce rimează cu orgă prind a te bate fel de fel de gânduri, printre care și ideea că ceea ce nu-i ajunge aurului ca să devină aramă de orgă este catastrofala lui lipsă de armonie.

Uneori, ce frumos sună în tuburile orgii orgia trâmbițelor judecății de apoi! – îți spui la zidul de morgă, pe care cinicii au lăsat un: „Sculați voi, oropsiți ai sorții!” Apoi unul și mai și: „Accesul persoanelor neautorizate strict interzis!”.

Iar viața continuă: diminețile, serile, pe trotuarul din lungul grilajului ce îngrădește morga, părinții își duc de mânuță copiii la grădiniță. Iar un tânăr tătic, asistent la catedra de filosofie, unde face către soție:

– Este înșelătoare părerea că în morga zăvorâtă nu se întâmplă nimic...

În ce privește ghilimelele

Când se întâmplă să am puseuri de optimism (să admitem totuși că se...) legate de starea actuală a literaturii și, parțial, de viitorul ei, lucru care – recunosc – mi se pare cam straniu, eu (ce mult mă sfiam acum mai mulți ani să folosesc atât de firescul pronume: eu...), recitesc câte un roman-două, câte o sută-două de poeme ale „câștigătorilor” laureaților premiului nobel din ultimii douăzeci de ani, după care revin la o stare existențială firească (ceea ce nu înseamnă și: normală...) pentru primul pătrar al secolului curent, care am impresia că ostenește din greu să nu ajungă la o deznădejde ostenită.

(În ce privește ghilimelele din mijlocul acestei opinii, ele vor să sugereze că unor „câștigători” nobelul pur și simplu le-a fost dăruit.)

Extindere

Zi de zi, primul gând al dimineții – de-a mai extinde cât de cât spațiul demnității, până chiar a încălca spațiul țărilor, lumilor vecine, fie și cu riscul ca mereu revărsătoare demnitate să fie declarată calamitate – de altfel, aceasta nu ar fi decât o stare caracteristică eroilor din basme – vi-i amintiți? – care ne sunt cunoscuți, familiari, rude încă din copilărie. În caz contrar, la ce am mai fi pierdut atâta vreme care, posibil, ar fi fost bună pentru altceva? Vreme pierdută cu minunatele finaluri de basme, care nicidecum nu pot fi decât triumful fără rest al binelui, al demnității.