5.IX.1991. Alaltăieri, la recepția oferită în onoarea ilustrului
nostru conațional Eugen Coșeriu, plus ziua de naștere a lui Mihai Cimpoi, intru
în vorbă cu Valentin Mândâcanu, deputat în parlament. Ajungem la numirea în
post de șef al securității a lui A. Plugaru. „Să mai vedem ce o face și acesta…
Cum credeți, va da în vileag dosarele turnătorilor și celor turnați?”, întreb.
Mândâcanu e categoric împotriva acestui fapt, zicând că mai toți suntem
implicați. Cică, faptul că ai fost pionier sau comsomolist, sau că ai depus
jurământul în armata sovietică pot servi ca alibi de implicare… Evident,
bătrânul vorbăreț (cu anumite merite, bineînțeles) prea simplifică lucrurile,
eu nu-l cred, îi dau replică și-l provoc la sinceritate. Și iată care-i
povestea: „Când m-am repatriat, în 1952, din România, – începe să povestească
Mândâcanu, – am fost și eu dus la
KGB , ținut două ore în șir sub un reflector cu lumina
orbitoare, fierbinte. M-au interogat în atare condiții. La anumite momente, era
cât pe ce să-mi pierd cunoștința. La urmă m-au pus să semnez niște hârtii. În
starea în care mă aflam, la care se adaugă și necunoașterea limbii ruse,
presat, am semnat. Nici până astăzi nu știu ce fixase kgb-iștii…”
E o parte din adevăr. Însă cealaltă parte e
următoarea: majoritatea celor reveniți, unii aduși cu forța, în Moldova
pruto-nistreană, în special intelectualii, au fost recrutați, prin diferite
metode – momeli, ademeniri, dar mai ales prin amenințări și șantajări – de
cutrele securiste. Sigur, A. B. a fost printre „liderii” colaboraționiști.
Mândâcanu, traducând Marx-Engels, o vreme a făcut servicii șacalilor, pe urmă,
însă, a căzut în dizgrație. Azi, fără îndoială, are și merite de necontestat.
Complicate chestiuni…
Un grup de clujeni a plecat duminică la Odessa. Bietul
Constantin Cubleșan se pomeni cu geaca sfârtecată: pașaportul, alte acte, banii
– sustrase. Consulatul român de la
Kiev trebuie să-i expedieze astăzi un act care i-ar permite
să se reîntoarcă în țară, deoarece luni, de la vama Leușeni, a fost întors
îndărăt la Chișinău.
Pare-se, îi povestisem și lui Constantin Cubleșan un
banc prevenitor despre orașul de la țărmul mării. Cică, peste ani de zile, în
urbea natală revine din lume un emigrant. De cum ajunge undeva în capul
scărilor Potiomkin, lasă jos două geamandane pe care le avea asupra sa,
desfăcând larg mâinile și exclamând: „Ah, Odessa, ce te-ai mai schimbat, ești
de nerecunoscut!”. Când, după exclamație, lasă ochii în jos, vede că îi lipsesc
valizele, la care omul face necăjit: „Ah, Odessa, cum te mai recunosc!... Nu
te-ai schimbat deloc...”.
20-30.IX.1991. Evenimente berechet… Sosește Brenda Walker din Anglia,
traducătoare din literatura română, inclusiv din opera lui Eminescu. Directoare
de editură. O așteptăm la gară, cursa Iași-Chișinău. Pe la 13.30 vine N. Rusu,
anunțând că musafira sosise cu protoiereul Buburuz; la vamă autocarul s-a
reținut, iar descurcăreața Brenda găsi ieșire din situație.
Omagiere lui George Coșbuc, 125 de ani de la naștere.
Sala de la Palatul
artelor (fost: Prietenia popoarelor) – plină. Televiziune. Post festum, o
recepție cordială.
Vânzoleală în ajunul adunării generale a scriitorilor.
Presupuneri, zvonuri, confuzii… Însă, la 27 septembrie, în ziua convocării,
oratorii au cedat din ideile lor preconcepute, „solidaritatea” lor iluzorie
spulberându-se. Au crezut că cineva dintre ei ar putea fi curajos-agresiv, în
realitate bătând cu toții în retragere. La tema „Uniunea scriitorilor în
condițiile economiei de piață” nu se potrivesc vorbele impertinente, ci se cer
propuneri constructive, idei, pe care nu le prea au nici Ion Gheorghiță, nici
un Burghiu (acesta e un palavragiu care vrea să-și mascheze propria…
trândăvie…). Deci, s-au cam răsuflat ambițioșii oratori de serviciu.
În aceeași zi, pe la 15.30, împreună cu Gheorghe Vodă
și Gheorghe Mazilu, pornim spre Galați, la Festivalul Național de
Poezie „Grigore Hagiu”. Pe la 19.30, ajungem la Târgu Bujor
Ajunși la Galați, apar mici probleme cu cazarea (la
nivel): comenzile de la hotelul „Dunărea” fuseseră deja suspendate. În sfârșit,
hotelul tineretului. Gh. Vodă, cu blândul său excentrism, ține să rămână peste
noapte în automobilul „Volga”. De, voia dumisale. S-a tot făcut caz și voie
bună în baza deciziei „romantice” a colegului nostru.
Pe 28 septembrie – festivități Hagiu la Biblioteca Județeană
„Urechia”. Prezența noastă a avut priză.
Episcopul Casian al Galațiului și Dunării de Jos are
amabilitatea de a ne invita la reședința dumisale. Impresionant: cultură,
profunzime și bună gospodărire. Ne prezintă octogenarului episcop Antim Nica
(născut în Bogzești/ Orhei). Frumos, statuar, dar părăsit de puteri. Abia de
reușește să-și lase semnătura pe cărțile pe care ni le dăruiește.
Întrețineri îndelungi cu angajații editurii
„Porto-Franco”, spectacol la
Teatrul Național „Fani Tardini”, înmânare de premii literare.
Gazdele – generoase, la nivel.
La Galați mi-am procurat un reportofon „Sanyo”. Multe
cărți, „Secolul 20”
din anii trecuți.
Facem o
escapadă la Brăila. De
Brăila e frumoasă, însă în primăvară mi se păruse și
mai și, oarecum neobișnuită. Casa-muzeu „Panait Istrati” e deschisă. Ghidul cu
feciorașul său… Sigfried (na-ți-o bună, că l-am… botezat!). I-a plăcut, cică,
celebrul poem german cu acest nume.
Obiecte care i-au aparținut lui Panait Istrati.
Printre ele, două agende pentru adrese, una cu indicator alfabet chirilic (o fi
procurat-o pe când vizitase Rusia împreună cu Kazantzakis), a doua – latin.
Aceasta din urmă stă deschisă la pagina cu adresa lui Tudor Arghezi, lucru
despre care îi spun, la telefon, și doamnei Mitzura Arghezi cu care tratăm
organizarea lansării unei cărți a marelui scriitor, apărută la editura
chișinăuiană „Hyperion”. Deja e ușor de telefonat la București: prefix –
810400.
La Huși, ne oprim la profesorul și criticul literar
Theodor Codreanu; are o casă în care poposesc mulți basarabeni.
Retro: Cu două zile înainte de sus-amintita adunare a
scriitorilor, Nic. Dabija își ia inima în dinți, trece peste supărări,
apropiindu-se și spunându-mi cu un zâmbet difuz: „Leo, am auzit că vrei să mă
critici la adunare”. Îi spune că la mijloc o fi o elementară și perfidă
iudire-insinuare a cuiva. „Mă gândeam eu… că doar am fost colegi, ne-am împăcat
bine, de ce ne-am ataca reciproc?”… Îl calmez, spunându-i că nu am intenții de
gherilă. Zău că se bucură. După ce mesește, se apropie din nou, zicând: „Să
știi că ai dreptate cu iudirea. Eu chiar pricep de cine a fost ea pusă la cale.
Știi, la «LA», trebuia să apară un atac la adresa ta, eu am respins perfidia.
Autorul în cauză a și lansat zvonul…”
Deplorabila, animalica năvală a bâtelor miniere în
Parlamentul României… Greu de imaginat altceva mai sinistru și mai malefic.
Brute.
1.X.1991. Seara, o întâlnire cam bizară de constituire a
grupului care trebuie să facă demersul pentru a fi primiți în Pen-Centrul
Internațional. Cimpoi, Vangheli, Busuioc, Lari (cu egocentrismul ei și ofilite
flori retorice), V. Grosu, doi palavragii chercheliți și neserioși – Gh. Vodă
și I. Ciocanu. Apoi Marinat, Strâmbeanu, Galaicu-Păun, apoi un „activist” care
citește încă destul de prost românește… Mizerie și provincialism…
5.X.1991. O întâlnire prelungită cu Mircea Opriță care, în
cadrul unui grup de la editura clujeană „Dacia”, întoarce vizita de răspuns
colegilor lor de la „Hyperion”.
12.X.1991. Ieri seara, lansare de carte Tudor Arghezi – un
volumaș din lirica de dragoste apărut la „Hyperion”. Prezentă și dna Mitzura
Arghezi. Luări de cuvânt amatoriste, ca cele ale lui Ion Cio. și Gh. V.. Bietul
nenea Gică… se descleie cu totul, capotând într-un plictis ucigător. Fără
gânduri clare, cu sentimente confuze, ațâțate de curajul pe care-l dau
două-trei pahare-prolog, vorbește cu și fără ocazie, cu fraze împiedicate,
sincopate, „î-î-ite”, cum ziceam și în altă parte.
Prezențe cât de cât demne: Aureliu Busuioc și Vasile
Levițchi.
O mică agapă în „sala arabă”.
Alaltăieri, am terminat lectura „Cărții de nisip” a
lui Borges. Trebuie să fac rost și de „Moartea și busola”. Probabil, mă va
noroci iarăși generozitatea profesorilor Fluturel de la Mogoșești – Iași. Din
câte am înțeles de la Zinovia ,
ei dispun de acest volum. Acum însă recitesc pasajele marcate din volumul
„Borges despre Borges” (ed. „Dacia”, 1990). Rețin alineatul despre erori.
Zicând ceva mai sus: „Viața mea este o enciclopedie de greșeli. Un adevărat
muzeu”, clarvăzătorul orb, înțeleptul argentinian mărturisește ceva mai la
vale: „Toate aceste lucruri, femeile cu care am greșit, acțiunile cu care am
greșit, circumstanțele în care am greșit, toate acestea sunt unelte pentru
poet. Un poet trebuie să considere toate lucrurile ca fiindu-i date, chiar și
nenorocirile. Nenorocirile, înfrângerile, umilința, nereușita, acestea sunt
uneltele noastre”.
Definiția e valabilă pentru mai multe destine
artistice. Propria-mi experiență o acoperă deplin, ba chiar mai dă și peste
margini.
În postura mea de președinte al Fondului Literar,
cunosc diverse cereri pentru ajutoare financiare (multe vin tocmai de la cei
care sunt mai bine asigurați decât colegii lor: T. M., Ion A., Iu. N. ș. a.).
ultima e de la Efim Tarlapan.la
Peresecina și solicită ceva despăgubiri. Când fusesem pe
acolo împreună cu Al. Andrițoiu, mă minunam de grilajele și zăbrelele ce
împrejmuiau din abundență casa de vară (poate că și de iarnă) a colegului. Ce
și-o fi zis hoții? „E-e, acesta e! Care își fortifică atât de abitir
gospodăria, trebuie să aibă el ceva mișto înăuntru!”. Nu pot ști ce-a avut E.
Cererea i-am onorat-o. Hoții intenționau să șterpelească și televizorul, îl
legaseră cruciș cu sfori, însă unul mai ingenios, văzând că au timp berechet
pentru operațiune, puse televizorul în priză și acesta se dovedise că nu
funcționează, așa că aparatul-ciclop fu abandonat…
Nu mă pot dumeri, dacă e vorba de o modestie
necontrafăcută, firească și nesupărătoare, ori de o fals-cochetă modestie,
deloc rar întâlnită în confesiunile artiștilor, din care motiv și extrag din
„Borges despre Borges” pasajele de mai jos. Poate, pe viitor, după momente de
cumpănire și nepărtinire, să găsesc aprecierea pe care o merită. Deci, zicea
Borges: „…dacă aș putea alege, mi-ar place ca un vers al meu, o povestire a
mea, rescrisă și îmbunătățită de altcineva, să supraviețuiască, iar numele meu
să fie uitat, așa cum se va și întâmpla la momentul potrivit”. Secundo: „În
ceea ce mă privește, eu nu am ambiții. Cred că e vorba de o eroare, că oamenii
mi-au dat prea multă importanță. Sunt un
scriitor supraevaluat (!) (sub. mea, l.b.),
în același timp vă sunt recunoscător că mă luați în serios. Eu nu mă iau”.
Terțio: „Am făcut tot ce am putut, însă sunt foarte ignorant”.
De fapt, nu ar trebui să fie excesiv de modest autorul
care are versuri superbe, ca următoarele:
„Prospețimea apei în gâtlejul lui Adam… „ („Cauzele”).
Sau:
„Am comis cel mai grav dintre păcatele
Pe care le poate comite un om. N-am fost
Fericit” („Remușcare”).
Ba chiar și acesta:
„Înainte ca timpul să se transforme în zile,
Marea, marea veșnică, exista deja, era” („Marea).
Și din „Întreaga mea viață”:
„Aici din nou, cu buzele încărcate de memorie, unic și
asemănător vouă”.
Respectând proporțiile, iau de la înțeleptul Borges
ceva care, sunt sigur, mă caracterizează în mare și pe mine: „Cred că sunt mai
degrabă preocupat de imagini decât de idei… chiar dacă mă refer la ceea ce au
făcut grecii sau evreii, tendința mea e să mă gândesc la asta nu în termenii
rațiunii, ci în aceia ai fabulelor și metaforelor”.
Apoi „îl prind” pe Borges că nu e, totuși,
hiper-modest. Când publicul se interesează de povestirea „Funes el memoriaso”
(„Funes cel ce nu uită”), el zice: „Ei bine, povestirea în sine este bună,
chiar dacă este scrisă de mine”.
Adică, să fim realiști, inclusiv eu, modestul scriitor
ce sunt, pot da lucruri bune.
14.X.1991. O știință relativ recentă: necrosociologia. Studiază
inevitabilele relații dintre cei vii și cei trecuți din viață. Morții intervin
în prezentul urmașilor lor. De ce adică au fost doborâte cu atâta vehemență
monumentele lui Lenin, Marx, Dzerjinski? Deoarece cei vii nu mai vor să-i aibă
de participanți la esența lor spirituală, socială; nu mai vor ca tiranii,
mincinoșii să se amestece cu obrăznicie în viața lor.
Necrosociologia susține că cele 5 miliarde de
locuitori ai pământului nicidecum nu sunt mai puține, decât toți reprezentanții
generațiilor care s-au rânduit pe parcursul mileniilor până în zilele noastre.
Numeric, morții noștri rămân încă în inferioritate. Și doar în cazul Rusiei,
țara care și-a ucis cu cruzime milioane și milioane de cetățeni, raportul pare
a fi altul: numărul celor morți e mai mare decât al celor vii.
Oare noi, cei de 30, 40, 50 de ani, suntem în stare să
recurgem la corecțiile necesare de caracter, pentru a ne lipsi de maliția,
angoasa, ironia stupidă și neîncrederea ce ne bântuie? Să avem mai mult grijă
față de propriul fel de a fi, redându-i demnitatea și noblețea, fără a urmări,
cu păreri preconcepute, mișcările de orice fel ale colegilor…
Cartea de lectură curentă: Liviu Rusu, „Eseu despre
creația artistică”, 1989. Scrisă în 1935, în franceză, și tradusă abia peste
mai bine de jumătate de secol. Doldora de informație, însă de un stil arid,
„germanizat”, departe de virtuțile stilistice ale eseisticii românești
contemporane.
Telefon de la Galați: dna Ionica, secretară la Inspectoratul
culturii, mă anunță că azi, la 13.00, programul 2, prezintă o emisiune de la Festivalul național de
poezie „Grigore Hagiu”, în care vor fi incluse și intervențiile noastre, ale
lui Gh. Vodă, Gh. Mazilu și a mea. Adică, vom contribui la consolidare unui pod
de sunete… Poate chiar – de idei…
Ura ca mobil al procesului de creație (fără să
generalizăm). Baudelaire scria: „Cu cât devin mai nenorocit, cu atât orgoliul
meu crește. Trebuie să mărturisesc… am un orgoliu care mă susține, o mândrie și
o ură sălbatică împotriva tuturor. În fiecare moment nădăjduiesc să pot domina,
să mă răzbun, să pot deveni un mare impertinent”.
15.X.1991. Împreună cu Victor Ciudin finalizăm juxtalinearele
pentru volumul de versuri în rusește, planificat de editura „Hyperion” pentru
anul viitor. Circa 3 coli, din 5-6, Victor le-a și tradus. Nivelul – superior
cotei zise „acceptabil”, pe alocuri chiar foarte bun. Ne așteaptă și cartea
pentru editura „Sovietskiy pisatel” de la Moscova. Perspectiva
16.X.1991. Gheorghe Vodă și Nicolae Esinencu îmi servesc zvonul
că Mihai Cimpoi ar putea fi numit ambasador la București. Ușor de înțeles
aluzia: prind a se pregăti pentru o rundă de alegere a unui nou președinte al
asociației scriitorilor, ambițiile prind a se re-îngurguța, piticii își procură
pantofi cu tocuri înalte… Comedia antiumană continuă…
Unii fandosiți liderași bicisnici au declarat că,
cică, vor boicota vehement alegerile prezidențiale, demonstrându-și încă o dată
ostilitatea față de M. Snegur. Îi privește sau – le privește pe aceste paiațe
ridicole și foarte provizorii. Cred că peste un an, doi, nimeni nu-și va mai
aminti de ele, paiațele. Consemnez astea nu din aprigă simpatie pentru dl.
Snegur, ci din scârbă față de clovnii de ieri ai piețelor noastre pângărite de
îndelungată incultură istorică. Un X, un Y, un?... – în loc de hohotul de râs
homeric ar fi suficient și un simplu scuipat printre dinți și o fluierătură a
pagubă.
Zic că peste un an, doi, aruncăm mangafalele la gunoi.
De data aceasta cred că sunt un profet sadea. În caz de eșec providențial, o
să-l rog pe Andrei Pleșu să-și scuture peste creștetul meu cenușa din pipa sa –
un gest pe care, de altfel, i l-am sugerat maestrului Sainciuc să-l folosească
atunci când joacă masca distinsului ministru al culturii.
17.X.1991. Ieri, la
US , ne vizitează un grup de colaboratori ai revistei „Literatura română” (apare în câteva limbi):
Valentin Mihăiescu, Adi Cusin, Leon Talpă, Constantin Prut (autorul
excelentului „Dicționar de artă modernă”) și o doamnă fotograf. Ad hoc, la
insistența oaspeților, punem la cale o masă rotundă, tema fiind deja
sâcâitoare: 50 de ani de asuprire, restricții, prigoniri ale intelectualității;
ce rezistă și ce nu în literatura scrisă în stânga Prutului (în context general
românesc). Din partea noastră, prezenți: M. Cimpoi, Nic. Popa, Gh. Vodă, V.
Levițchi, N. Esinencu și eu. Pe bâiguielile dezarticulate sub aspect intelectual
ale lui E. nu poți pune preț. În comportament și dialog acesta e cel mai tipic
exemplu de insuficiență spirituală.
Colegii de la București intenționează să elaboreze un
număr de revistă cu tematică basarabeană. De ce n-ar reuși? (De altfel, alaltăieri,
noaptea, mă telefonase V. Vasilache, interesându-se de sus-amintita echipă, de
care eu încă nu aveam știre. Publicația în cauză îi va insera o nuvelă de circa
3 coli de autor. Pare-se, „Elegie pentru Ana-Maria”.)
La restrânsa agapă în patru, cu o sticlă de votcă în
față (Vodă, Cimpoi, Esinencu și eu), Esinencu lansează deocheata idee de a pune
în discuție problema criticii literare care, în ultimii doi-trei ani fiind
absentă totalmente, să ducă la obligatoria condiție de a-i exclude din Uniunea
Scriitorilor pe toți cei pretinși critici: Dolgan, Bilețchi, Botezatu etc.;
excluși pentru inactivitate și imposibilitate de a întreține la US un număr atât de mare de
nimicfăcători care pretind să obțină pensii, compensații bănești, apartamente,
mașini… „Mi-au apărut vreo patru-cinci cărți, – zice Esinencu, – și nu s-a
scris despre ele un rând-rânduleț. Las’ să mă piș(t)e de trei ori pe săptămână,
că nu mă supăr, dar să scrie totuși ceva porcii ăștia de critici”.
Esinencu e de înțeles: într-adevăr, când era criticat-foc,
popularitatea lui creștea, cărțile i se vindeau. Acum însă, în preajma lansării
celor 4 volume de opere, nu se aude nimic despre spectaculosul autor de
ieri-alaltăieri și cărțile prind a-i sta pe rafturile librăriilor, iar
cititorul nu se prea grăbește să se aboneze la cele 4 volume… În genere, viața
devine tot mai tristă, mai grea și, dacă vreți, mai neobișnuită. Bună pentru
(de)scris. Însă chestia cu excluderea din Uniunea Scriitorilor… Parcă numai
criticii nu fac nimic? Ce face un I. D. Ceban, un T. Țopa, un Tampei, un
Severin, un… o… un… o?... Inactivitate deplină pe fundalul căreia se remarcă în
special siluetele neagreabile ale celora care au fost admiși în US de dorul
lelei, prin conjuncturi și traficuri boțuliste… La drept vorbind, doar vreo
30-40 de oameni pot fi numiți scriitori, încolo – întâmplători, întâmplători,
întâmplători…
La seara de lansare a cărții lui T. Arghezi de acum o
săptămână, dna Mitzura a răspuns la întrebările publicului. Așteptam să fie
ceva mai inspirată, însă avusese, probabil, motive de a mărturisi sumar,
aproape expeditiv. Banda reportofonului conține puține momente demne de a fi
trecute pe hârtie, dar să selectez unele ceva mai cu miez.
„Cartea lansată de editura Hyperion întrunește câteva poezii așezate pe un fir de sentiment de
iubire foarte frumoase… Dați-mi voie să citesc două poeme care vă vor lămuri de
toate sentimentele de dragoste ale lui Tudor Arghezi. Una dintre ele se
intitulează «Ghicitoare»”. O citește. Apoi o citește și pe a doua. Dedicată
soției Paraschiva: „Singurătatea mi-e totdeauna/ Și pretutindeni bună-nsoțitoare…” etc. Spune
că a citit aceste două poezii de aleasă delicatețe pentru ca cei care nu au
reușit să citească volumul să nu se oprească la exemplele reproduse de I. C.
din „Flori de mucegai”. (Vorba e că plinuțul nostru coleg a ales strofe cam
erotice, lascive, senzuale, – trăgând de păr o falsă idee. ) Zice Mitzura: „Cu
aceste două poezii am vrut să restabilesc alt fir de iubire a lui Tudor
Arghezi”. (Sala aplaudă îndelung precizarea, ce e replică evidentă dată
„gustului” ciocănist.)
„Cineva aduce vorba despre Eminescu… Precum declară
tata în câteva articole, își amintea că la vârsta de nouă ani, când l-ar fi
zărit pe Eminescu pe Calea Victoriei, în momentul când marele poet trecuse cu
spiritul din lumea aceasta într-o lume de nerecuperat și în vreme ce Eminescu
trecea în grabă, în auzul tatălui meu a rămas această: «Uite-l pe Eminescu!
Uite-l pe Eminescu!» Și spunea tata această uitătură a ochilor lui Eminescu nu
a putut-o uita niciodată. În volumul 27 din Scrieri
este reprodusă o conferință a lui Tudor Arghezi, ținută în 1943 la biblioteca
centrală universitară care, din păcate, știți cum a ars în timpul acelei
revoluții din ’89; în aula acestei biblioteci a vorbit, deci, despre Eminescu,
arătându-și prețuirea pentru el”.
„Trebuie să știți că tata i-a stimat pe toți literații
basarabeni pe care i-a cunoscut și pe toți intelectualii cu care a avut
legătură, ca și pe oamenii din stradă cu care a vorbit sau țăranii din sate.
Tata prețuia foarte mult omul, așa că a avut foarte mult respect”. „Despre
Labiș… Labiș era cu mult mai tânăr decât tata, așa că prietenie nu putea fi.
Labiș venea la noi în casă și tata a recunoscut în el un mare poet, mai apoi
fiind foarte mâhnit de întâmplarea tragică în care a murit Labiș”.
„Era un tată foarte bun, un om foarte corect, dar și
un scriitor cu o pană a dracului”. (Râsete în sală.)
„Tata scria noaptea mai ales. De fapt, scria cam toată
ziua, când avea foarte mult de muncă, deoarece colabora la foarte multe reviste
și ziare, iar în Bilete de papagal,
bilete scoase în fiecare zi de Coco din cutia lui miraculoasă, scria în fiecare
zi, chiar câte două articole. Și nu numai în tinerețe – chiar la cei 80 de ani
ai săi colabora la câteva reviste pe săptămână”.
„Știți că în momentul în care trăiești lângă un mare
scriitor și o personalitate puternică este foarte greu să faci aceeași meserie
ca el și să mai dorești să fii alături. Totdeauna vei fi pus în balanța cu el
și, cât mă privește… am scris și eu câte ceva, vreau să dau la lumină niște
amintiri, însă nu am fost nici atât de deșteaptă ca el, nici atât de cultivată
și inspirată… Balanța nicicând nu va
înclina decât spre tata”.
La rugămintea câtorva liceeni de la „Mircea Eliade”,
Mitzura invocă anumite date biografice de ale lui T. Arghezi: „Și-a agonisit
existența de pe la 11 ani… O personalitate puternică pe care Gala Galaction a
descoperit-o pe la vârsta de 14 ani și s-a lăsat repetent, pentru ca să fie
coleg cu Tudor Arghezi la colegiul Sfântul
Sava… Om foarte înzestrat și setos de a cunoaște”.
Vorbește cum a ajuns să facă meseria de bijutier. Avea
un mic strung acasă. Meșterea capace de ceasornic. „După ce s-a întors în țară,
n-a făcut decât să pună piatră de piatră, vorbă de vorbă pentru draga lui
Românie și pentru literatura română”.
Este întrebată de la ce vârstă a cunoscut poezia
„Cântec de adormit Mitzura” și cum a reacționat. Răspuns: „Nu știu… Știam doar
că tata a scris o poezie despre mine și am crescut cu ea… Cum am reacționat?...
Cum? Era a mea și mă simțeam mândră… Abia mai târziu mi-am dat seama că tata
m-a iubit foarte mult și am căutat totdeauna să merit acest sentiment de
afecțiune”.
Despre lecțiile de balet pe care le-a luat în
tinerețe: „N-am să le uit niciodată…”
„Modelul Arghezi în poezie?... E bine să nu ai niciun
model. Când venea cineva să-i ceară un sfat și să-i dea vreo rețetă, spunea:
«Dragul meu, sau draga mea, depinde de cine era vizitatorul, descoperă-ți
singur rețetele de a scrie. Ai talent – scrie, n-ai talent – nu scrie»”.
Povestește despre casa memorială de la „Mărțișor”.
Va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu