DOUĂ TEXTE DIN „SCRIPTOR”

(Din Jurnal)

Printre colegii cu care am corespondat, virtual, a fost și Anni-Lorei Mainka. În 1981, a absolvit Universitatea din București cu teza de „Zwischen Dinggedicht und Christusvisionen-R.M.Rilke. Ein Versuch”. Locuia, alternativ, la București și Köln. Din textele sale autobiografice: „Bunica din partea mamei era o femeie mică, o față ca o lună plină, tăcută, iar când totuși vorbea, săseasca ei scotea și mai tare la iveală blândețea dialectului din Marienburg, ceea ce nu pot să spun despre dialectele auzite în fața bisericii Luterane din București, duminică de duminică după terminarea slujbei”.

Miercuri, 6 august 2014, cenușa scriitoarei Anni-Lorei Mainka a fost depusă la cimitirul evanghelic Bellu din București.

19.I.2012

Ieri și azi, scurt dialog pe Facebook.

Butnaru: Dragă Anni Lorei, mulțumesc pentru semnele pe care mi le dai. Dar, iată, mă miră faptul că, la limbi cunoscute, tu pui Romanian, dar și – pardon! – Moldave... Chiar așa? Crezi că există l. moldovenească?...

Anni: Eu evident că nu cred, dar aici, în acest mare vest, este o limba străină și, ca traducător, trebuie să o pui, nici nu știi cât m-am luptat să nu o pun, sigur că cine are ochi și știe, știe, dar pe cartea de vizită nu am pus-o. Da, asta e trista poveste din vest despre Limba Moldovenească care nu există. Îmi pare rău sa-ți spun această veste.

Butnaru: Regret și eu că ai cedat atât de ușor (inclusiv... oportunist). Cariera mai presus de adevăr?...

Anni: Nu are cu cedatul nimic, este un formular, și sigur că ei vorbesc românește... dar formularul – asta e. Și nu am cedat, ci am fost dată afară cu interdicție de munca pe 3 ani, asta așa, dacă doriți amănunte... Iar restul nu cred că doresc să le...

Butnaru: Asta e – obtuzitatea occidentală și... Păi, pentru limba „moldovenească” nu se mai pedepsește nici pe aici... Sau pe colo mai continuă vânătoarea de vrăjitoare?... Apoi, aia e o anchetă de birou, nu știu de ce afișezi eroarea și pe Facebook...

Anni: Pentru că având atât de puțin de lucru, cei de aici își caută pe FB liber profesioniștii... Am șters „limba moldovenească”. Oricum sper să ajung să-mi fac un blog civilizat, ca lobby-urile nu mai dau de lucru decât celor care fac parte strict din ele. Și eu mai am de crescut și un copil, ea cu proiectele ei, însă reușește cel puțin să-și plătească cărțile.

24.I.2012

Am postat pe blog unele păreri referitoare la decizia colegului bucureștean Lucian Vasilescu (mama lui e din Hrușova, Criuleni) de a se lăsa de poezie; cel puțin, de a nu mai publica. Iar opiniile mele au făcut-o pe Anni Lorei, rezidentă în Germania, să-mi scrie:

„M-a pus tare de tot pe gânduri. Tare. Acum un an, o doamna nu a avut bani sa-mi plătească o traducere, mi-a adus în schimb o peniță din Murano, un caiet din piele vechi, o brățară din nu știu ce pietre de prin lume... Avea lacrimi in ochi, se despărțea greu, dar nu dorea să rămână datoare... La ea a trebuit să mă gândesc acum, nu știu de ce. Cred că și prietenul dvs. o duce așa, o apăsare mare îl face sa își închidă carapacea prin care noi cititorii îi vedeam «perlele» de gânduri scrise cu penița. Vă admir pe toți pentru puterea de a hotărî”.

Eu: Înduioșător ceea ce spuneți despre onorariul „material” pe care l-ați primit. Și despre situațiile mai speciale în care poate nimeri vreun poet...

Lorei: Știți, cu gândul la facturi mi-am făcut o pungă și pun în ea ce-aș putea vinde, dar acele lucruri, de la acea doamnă care parcă mi-ar fi dat bucăți din zidurile vieții ei, pe care aș lua un ban, nu pot să le dau... ciudat, sau? Sunt lucruri care pentru mine nu au amintiri, dar să fi văzut ochii aceia de nedescris de plini... Parcă o vedeam în depărtările deceniilor cum a fost tânără și fericita și purta pietrele, poate le-a cumpărat personal din Asia, poate caietul i-a fost dăruit „să îți aducă aminte de mine„, îi va fi șoptit o voce... Acum era o femeie nălucă, nevăzută, transparentă, cum sunt cei în vârstă... Un număr pe o cartolină a unei asigurări... Ce aș dori, ar fi să-i poată asculta, înregistra și retine ce au ei de spus din ultimele decenii, dar sunt atât de temători...

Eu: Dragă Anni, ceea ce ai scris atât de aplicat realității triste e un fragment foarte dramatic de proză... Asta e, arta se naște și din suferință... Sunt vibrante detaliile pe care le dai... Să ne gândim cum am putea să ne susținem mai cald oarecum, mutual, atunci când împrejurările ne reduc la muțenie...

Ghinion și învățăminte

Uneori, în viață am fost și ghinionist. Mai ales în comunism. Nu mi-a mers. Pentru că, firește, nu putea să-i meargă în toate unui spirit ce se voia liber, desprins de dogmele aberante ca și generalizat. Probabil, am fost un ghinionist luminat de o parte din învățămintele pe care le-a tras, din câte erau posibile, în urma propriilor erori, dar și a erorilor lumii, istoriei. Pentru că așa e: o dată greșește omul – altă dată, sau de mai multe ori, greșește lumea, istoria, și din această alternanță unii oameni reușesc să tragă oarecare concluzii, învățăminte; mai totdeauna – oarecare concluzii, număr parțial, deoarece a trage toate concluziile instructive, orientative în conduita de mâine este ca și imposibil. Apoi, nu toate concluziile trase devin și implicații practice în corectarea/ modificarea principiilor de viață sau pur și simplu comportamentale.

Una din concluziile la care ajunsesem și care „m-a convins” că ar fi valabilă era că eu nu aș fi dintre cei care ar „iubi mai mult norocul decât viața”, cum zice un vers al francezului Allard. Viața cu toate ale ei, inclusiv cu dramatismul subtextual, cu drame și dureri, e de preferat norocului orb care nici el, evident, nu poate fi unul non-stop, iar de la un moment încolo chiar poate părea... plicticos, fad, ca trăire și diversitate emoțională. (De altfel, în tinerețile... mature, deja, scrisesem acest poem: Mi-a spus norocul:/ „Nu ți-am dat nimic/ ca mai apoi să nu am ce-ți lua –/ mi-ar fi fost milă să te jefuiesc...” // Nu i-am răspuns/ căci nu aveam motiv/ nici să-l înjur/ și nici să-i mulțumesc...)

Însă ar fi de remarcat că această iluminare mi s-a statornicit ca valabilitate, convingere mai ales în urma concluziilor pe care le-au tras despre umila mea persoană doi scriitori excepționali, prozatorul Fănuș Neagu și poetul Adi Cusin. Primul însoțea cartea mea de poeme „Gladiatorul de destine” cu un text-urare de plutire fără primejdii pe drumurile fără pulbere: „Leo, ridică vâslele și lasă vântul să te poarte spre limanul Nistrului românesc, spre Delta uimirilor ce le adună Europa lângă Ceatalul Ismail, spre misterele Carpaților”, tot acolo însă fulgerând o caracteristică dedublată, să zic, a marinarului pe care mă vedea: „Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău și de bine... Se vrea gladiator de destine, dar nu știe să și-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat”.

Probabil, mai explicit întru elucidarea ideii lui Nea Fane a fost poetul Adi Cusin, bucovineanul bucureștenizat, din generoasa portretizare a sa, pe care mi-a făcut-o, aici extrăgând, sincopat, doar atât: „...este un luptător... Un anume savoir-vivre îi luminează chipul și versul... Constituția sa fizică și spirituală exprimă tandrețe și forță. Intransigent cu sine, intransigent cu ceilalți, iubitor de sine, dar iubitor și de prietenie. Trăiește totul cu intensitate, încât ai crede că până și supărarea îi face plăcere”.

Bineînțeles, prietenul Adi Cusin a spus-o în spirit metaforic. Pentru că supărările – dar am avut destule, venite dinspre CC sau dinspre Uniunea Scriitorilor anilor de până la perestroika – nu mi-au produs niciodată plăcere. Însă acele supărări, iscate în urma nedreptăților și împilărilor care mi se făceau, m-au determinat să trag anumite învățăminte, care m-au ajutat să revin, să fiu în acord cu propria mea fire, cu propriul meu caracter. Cu ceea ce intuiseră, mai apoi, Fănuș Neagu și Adi Cusin, umbrelor luminoase ale cărora le mulțumesc și în aceste spuse despre ghinion și revenire în forță a celui, cum spunea marele prozator, iubitor de sine, dar iubitor și de prietenie.