Leo BUTNARU
PAGINI DE JURNAL
CU
LAURENȚIU ULICI
17.XI.1990
Bacău, Zilele revistei „Ateneu”. La hotelul „Decebal” îl cunosc pe Laurențiu Ulici care își uimea confrații băcăuani prin erudiția sa literaturologică. Aceștia alegeau, în mare discreție, un scriitor pe care, după 15 întrebări la care se cerea a răspunde doar cu „da” sau „nu”, ori „nu știu”, Ulici identifica scriitorul. Se ghicise chiar și… pe sine! Băcăuanii insistă să fac și eu o alegere. O fac, spunându-i numele lui Sergiu Adam. Ulici interoghează. Însă... eșuează. Nu l-a ghicit pe… A. E. Baconsky! Bucurie în rândul băcăuanilor. Ulici cam dezorientat. Prima sa „înfrângere”. Mă rog, joc de literați maturi.
Marea surpriză: la Centrul Internațional „George Apostu” sunt declarat unul
din laureații premiului revistei „Ateneu” pentru poezie și publicistică. (Am publicat
aici două eseuri și un grupaj de poeme.) Primesc distincția împreună cu
reputatul Zigu Ornea (premiul special), Eugen Uricaru (proză), Laurențiu Ulici
(critică literară), Cristian Teodorescu (autori tineri). Premiul mi-l înmânează
Eugen Simion. Tot aici îl cunosc pe Nicolae Manolescu cu care, în aceeași zi,
împreună cu Sergiu Adam, mergem la întâlnire cu elevii liceului „Bacovia”.
Atmosferă excelentă. Adolescenți bine instruiți, curioși. Cineva citează din
poezia… mea. Surprins. Flori și autografe. Manolescu îmi solicită versuri
pentru „România literară”, iar Ulici pentru „Luceafărul”...
Destăinuirile deloc plăcute ale lui Ulici la adresa lui V., L., D. etc.
Pavel Savin, secretar literar la Teatrul „Luceafărul” din Chișinău, prezent și
el la discuție, remarcă… remarcabil! – „Cum să-l aibă la inimă, dacă el, D.,
vine la români cu ținută de reprezentant al… Uniunii Sovietice?”. Firește, prea
multă politică, laudă plângăreață – în loc de artă, estetică, sentiment și gând
ales. Aceasta îi supără pe Manolescu, Ulici, pe alții care nu țin la Păunescu.
Alături de ai noștri, Ulici făcu... praf din Ioan Alexandru… De, pluralism și
tulburare de opinii… Să ne ascultăm…
10-14.II.1991
La Chișinău ne fac o vizita de
răspuns colegii Mircea Dinescu (președinte USR), Ana Blandiana, Sergiu Adam,
Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceanu, Elena Ștefoi, Adrian Popescu...
Din program: discuție anul literar
1990, seară de poezie
17.XI.1994
Croaziera
a peste 300 de scriitori europeni pe nava grecească „World Renaissance”. La
Constanța, de cum se luminase și coborârăm în oraș, aparatele de fotografiat
sunt puse pe exotisme: niște specimene cu rânduri-rânduri de fuste aprins
colorate, o trăsură patriarhală trasă de măgăruși, altele... Iau aminte că
bunii noștri confrați ucraineni cam fac exces de zel în îngroșarea culorilor,
comentând unele momente cu destul vitriol în voce. Îi înțeleg: au simțit că
vizita
La
Constanța au urcat pe navă Laurențiu Ulici și Marius Tupan.
22.XI.1994
E trist că, uneori, ne arătăm ostili, neloiali față de vreun coleg. Cum s-a
întâmplat, pe navă, la seara dedicată delegației române. Surprinși că
organizatorii i-au oferit cuvântul de deschidere unui scriitor de la Chișinău,
unii – câțiva – colegi din dreapta Prutului încercau să-l bruieze pe A., care,
fiind prieten mai vechi cu Peter Kurman, scriitor suedez, unul din
organizatorii croazierei, nu putu să refuze propunerea nordicului de a rosti
câteva cuvinte de salut. Unde mai pui că textul l-a potrivit de comun acord cu
Ion Pop, om inteligent și cooperant. În același timp, mă întreb de ce nu a fost
solicitat Laurențiu Ulici, președintele USR? Era tocmai cazul... cazurilor! Sigur,
aceasta putea trezi nedumerire, putea să semene a oarecare sfidare. Poate că la
mijloc să fi fost și partidele nocturne de poker în salonul mare... Cine
știe?... Important e să nu se ajungă la vijelie, nici între noi, nici pe mare.
24.XI.1994
Atena. Zi pe care i-o dedicăm, cât e (... mai lungă
decât veacul), metropolei grecești. Cu Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceau și
Adriana Babeți hoinărit-am pe Acropole. Ceilalți, în grupuri-grupulețe, făceau
același lucru. De pe marginea prăpăstioasă a dealului (s-ar putea spune –
muntelui pe care se află Acropole), Ioan T. Morar, privind peste împrejurimile
arhitecturale ateniene, ce se întind colo, jos, departe, dă o superbă pereche
de rime:
„O. K.,
Popor de zei!”
Laurențiu e cel mai versat în periplu, pentru că l-a făcut și altă dată; ne
inițiază și pe noi, sumar și neostentativ. În genere, Ulici pare a fi juma-juma
ca stare sufletească: uneori volubil, extravertit, alteori – introvertit,
aproape taciturn. Secunda stare e foarte firească pentru cel care a petrecut
mii de ore de concentrare în fața tablei de șah.
În Piața Sintagma Laurențiu Ulici telefonează la București – minunea
simplificată a telefoniei: cartela ... globalizării! – anunțând pe cineva din
subalternii de