Net, Facebook etc.
Eu, cel care am avut lumină electrică
peste cartea de citire abia din clasa a doua... (Azi, în era neonului, și o
astfel de amintire am: acel prim bec electric cu captiv-zglobiul său fluturaș
de wolfram...) Deci, de la acel fluture de wolfram iată-mă postat în fața
displayului. Nu-mi displace, recunosc.
De la cincizeci de ani încoace,
iată-mă cu o postată de viață postată în acaparantul neant al internetului, ca
și internat adică în internatul celor curioși dornici de comunicare și, poate,
Doamne, ciudată (creștinească și ea?) cuminecare.
De altfel...
Nu fi punctual, ci fii – poți fi – ...virgular, semi-exclamativ, semul
gârbovit, alias întrebător (mie, pe timpul studenției, îmi venea să spun: semnul întrebării și ciocanului – acesta
era logotipul tipului de partid unic și buldog), sau, în genere, te poți lipsi
de semnele de punctuație, dar, sigur, intervin cvasi-sâsâitoare semnele de virgulație, – și toate astea pentru a fi pus iar în
situația de a constata că limbajul nu rezolvă nimic. De altfel, ca și
matematica.
Portret colectiv
...Și acesta ține de seria portretelor
de grup cu unele din transfiguratele mele figuri de stil. Un portret cu zeițe
și doamne. Printre care – cam persiflanta Persefona învălmășind umbrele cu vuiet
asurzitor peste Styxul nămolos, astfel că, de teamă ca nu cumva... șefa morții să abată asupra lui nălucile
Infernului, Odiseu se întoarce la corabie sau, poate, la Penelopa ce toarce, țese, destramă.
Apoi, mai spre marginea din dreapta, o doamnă
care citește atent mersul trenurilor spre Moscova. O fi Anna Karenina?... Sau,
poate, citește mersul trenurilor spre Paris, unde nuanțele diferă sensibil de
la Mono la – Stereo Lisa, de la mono tip la – stereo tipă.
...Și tot așa mai departe, în dublă
miză și naivitate, în râvnă de aventuri și epopei, trecute prin condei, întru
refacere de Troie și Pompei, revenite (sau dor râvnite?) în realitate, cu
Persefone, Ane, Elise, Elene. Și alte celebre femei.
Iar astfel de portrete sunt învăluite
transparențe care se îmbrățișează între ele, fără însă a fi o singură
transparență, pe când infinit e numărul transparențelor îmbrățișate,
întrepătrunse. Din acest motiv se întâmplă ca unii privitori să nu vadă un
astfel de portret de grup, opacizat, din păcate, de prea multe transparențe
îmbrățișate, suprapuse.
Libertatea cuvântului
Să pornim de la
premisa că chiar cuvântul liber nu e liber să nu spună nimic, în el fiind ab ovo inclusă constrângerea de a spune
obligatoriu ceva. Însă suprema libertate a cuvântului presupune că orice cuvânt
liber poate să spună doar ceea ce-i este dat lui să spună și nicidecum nu e
liber să spună ce trebuie să spună alte cuvinte libere.
În genere, libertatea
cuvântului se formează și din imposibilitatea unui cuvânt liber de a spune ce
pot spune alte cuvinte. Cu alte cuvinte (libere) fie spus, libertatea
cuvântului se formează din câte o parte de ne-libertate a tuturor cuvintelor
libere, care nu sunt absolut libere să spună orice, decât ce le e dat să spună
doar într-o strictă libertate personală sever (auto)reglementată. Iar
libertățile personale sever (auto)reglementate ale cuvintelor luate aparte alcătuiesc
Universala Libertate a Cuvântului.
Prin urmare, deoarece
cuvântul libertate e liber să spună
doar libertate și nicidecum nu poate
să spună ceea ce-i este dat să spună cuvântului captivitate care, la rândul său, este liber să spună doar captivitate, se poate conchide că tocmai
din neputința cuvintelor apare imposibilitatea (nelibertatea) de a spune orice,
care alcătuiește de fapt libertatea cuvântului.
Cu alte cuvinte,
cuvântul liber are totuși o parțială libertate a cuvântului.
Omul și istoria
Omul nimeri din
preistorie în (holbând ochii) prea istorie, în teroarea istoriei cu bizonii ei
agresivi, dar – e drept – comestibili, necesari, fiind vânați sau vânători ei
înșiși, încornorații, printre stânci, printre stejari, chiar printre ghețari.
Și iată că din prea
istorie omul nimerește, după spusa lui Fukuyama (cui îl are!) în sfârșitul
istoriei, mai că în absența acesteia, ca și cum rămânând bietul sapiens
rătăcit, nefericit doar în geografie, în ceva cosmos de jur-împrejur, derutat,
cu gândurile chircite, ciucur, omul istoric de-istoricizat, ajungând adică doar
om geografic și, în continuarea retragerii sale, ajungând pre-geografic, apoi
a-geografic, ca praful.
Brațe moarte
Sufletul universal e alimentat de sau
alimentează el însuși sufletele oamenilor, acestea – ca minusculi afluenți ce
vin sau pleacă, apoi seacă, în urma lor rămân brațe moarte, ramificații părăsite,
alimentate numai la revărsări.
Însă, după moarte, revărsările
sufletești sunt excluse… Și e secetă în Univers...
Pe și sub scenă
Atât de mult se obișnuise cu actorul
mare, dar cam uituc, care peste o replică-două din nou îi căuta ochii și buzele
în lucarna lui de la marginea scenei, și el îi șoptea-sufla replica uitată de
marele actor, pe care îl îndrăgise, cu care se împrietenise, ba chiar cu care
se luaseră frați de cruce, sorbindu-și ritualic câte un strop-două de sânge de
la încheieturile mâinilor stângi, și deja erau foarte apropiați, ca în rudenie,
încât, când a fost ca marele actor să moară pe scenă, muri instantaneu și el,
sufleorul, sub scenă, ca și cum deja gata îngropat.
Cuvinte în stepă
Am călătorit prin stepa mongolă, unde
distanța dintre un cuvânt și alt cuvânt este imensă, uneori de sute de
kilometri depărtarea de la câteva cuvinte ce întreabă și alte câteva cuvinte ce
ar putea răspunde. Uneori poate fi mai mică distanța dintre un herghelegiu și
alt herghelegiu, însă, dat fiind că acești herghelegii pot fi cumva certați
înde ei de la alegerile pășunilor și, poate, alegerile parlamentare, cuvintele
lor pot fi mult mai îndepărtate unul de altul decât gurile care ar putea să le
rostească.
În nemărginita stepă mongolă,
prelegerile de lingvistică sunt cu totul altele decât cele din localitățile
mongole. Între iurte singuratice nomazii fac academia tăcerii sau a vorbitului
cu sine, a cântecului gutural de zare albastră. Între iurte și zări singuratice
– de multe ori – abisuri (orizontale, cât văd ochii) de tăcere. De vedere mută.
Acolo mi-a și venit în gând... gândul că – spre limba maternă venim din limba
paternă: Tăcerea (dumne)zeiască.