miercuri, 31 mai 2017

UN CELEBRU PICTOR AVANGARDIST - POET PE POTRIVĂ




S-a născut în familia unui comerciant de ceaiuri ce descindea din spița celor trimiși de regimul țarist la ocnă în Siberia. În 1871, familia Kandinski se stabilește la Odessa, unde Vasili absolvi gimnaziul clasic, făcând și studii de arte plastice, muzică. Urmează dreptul la Universitatea din Moscova (1886 – 1892). Peste un an își susține disertația „Despre legitățile retribuirii muncii”, iar peste alți trei ani pleacă la München, unde studiază arta plastică. Aici face cunoștință cu elvețianul Paul Klee, viitorul său prieten și camarad întru creație. Călătorește mult prin Europa și Africa de Nord (1903 – 1907). Se integrează în boema moderniștilor germani. După revoluția bolșevică din Rusia, deține funcții înalte la Comisariatul Învățământului, însă în 1921 se reîntoarce în Germania. În 1937, pânzele sale și ale altor pictori-avangardiști sunt vernisate la expoziția inspirată de Hitler, intitulată apocaliptic „Artă degenerată”. Kandinski solicită cetățenia franceză, locuind la Paris. Cântul său de lebădă ar fi fost, presupun exegeții, lucrările executate în așa-numita tehnică a „abstracțiunilor biomorfe” – „Curba dominantă”, 1936; „Compoziția 10”, 1939; „În jurul cercului”, 1940; „Dublu acord”, 1942, – denumiri de opere picturale care s-ar potrivi perfect și ca titluri ale unor cărți de poezie. Nimic surprinzător, deoarece Vasili Kandinski a fost nu doar  un extraordinar creator-novator în artele plastice – pictor, acuarelist, gravor, – dramaturg, teoretician al artei, moralist ortodox, – ci și unul din cei mai originali poeți ai începutului de secol XX. Aproape toate versurile sale au fost inserate într-un album, la care a lucrat în perioada anilor 1908-1911. Prima variantă de lucru a fost una rusească, numită „Sunetele”, pe care intenționa s-o publice la Odessa. Însă a se realiza în faptă editorială  i-a fost dat doar variantei germane, „Klonge”, apărută la München (sfârșitul anului 1912). Aceasta era o ediție fastuoasă, de 300 de exemplare numerotate și semnate de autor. Curând, cartea-album devine foarte populară  în lumea avangardiștilor. Sub influența lui Kandinski, începe să scrie versuri și Hans (Jean) Arp. Textele sunt primite cu entuziasm în cercul dadaiștilor din Cabaretul „Voltaire” din Zürich. Contemporanii pictorului-poet, poetului-pictor Vasili Kandinski au intuit din start grotescul și comicul personajelor  înfățișate sub formă de „fenomene eminamente spirituale”, a ceea ce însuși Kandinski definise drept „prelingerea cerului” prin conturul obiectului. Implicit, versurile atestă crezul artistului, poetului în apropierea „marii Epoci Spirituale”. Însă, precum se știe, avea să vină, să năvălească bolșevismul, războaiele civile, stalinismul, hitlerismul... Oricum, acestora și altor fenomene catastrofale le-a supraviețuit întreaga artă a lui Vasili Kandinski, deci – și poezia lui, în structura căreia, printre alte calități, trebuie să remarcăm o limpezime, o claritate „picturală” a expresiei, o siguranță în potrivirea cuvântului tocmai la locul ce i se cuvine, care i-a fost, cumva, predestinat.
L.B.

PRIVIREA

De ce privești spre mine printr-o
perdea albă? Eu nu te-am chemat,
nu te-am rugat să mă privești
printr-o albă perdea. De ce ea
fața ar acoperi-o? De ce chipul
nu ți-l deslușesc de după
cortina aceea albă? Nu mă privi prin /
alba perdea! Eu nu te-am chemat.
Nu te-am rugat. Printre pleoapele
închise văd cum privești spre
mine. De ce privești spre mine
prin albe cortine? Voi da la o
parte alba perdea și-ți voi
vedea fața, și tu pe a mea
vei vedea-o. Dar de ce nu pot
înlătura alba cortină? De ce ea
de mine-ți ascunde
fața?


PRIMĂVARA

1

În Apus – luna jună. În fața fălcii
căscate  a cornului
steaua ei... Casă îngustă înaltă
neagră. Trei ferestre palid lumi-
nate. Trei ferestre.

2

În galbenul luminii  pete
palid-albastre. Doar pete
 de-albastru palid mi-au modelat ochii.
 Era mare durerea ochilor. De ce oare
 n-a văzut nimeni petele palid-albastre
 din galbenul luminii?

3

Lăsă mâna în apa ce clocotește
și frige-ți
degetele! Lasă mai bine degetele
să-ți cânte despre durere.



ÎN PĂDURE

Pădurea devenea tot mai deasă. Tulpinile
roșietice – tot mai groase. Tufișurile –
tot mai luxoase. Văzduhul – tot mai
puzderie. Până la urmă se văzu
nevoit să pășească direct pe ciuperci.
Omului îi venea tot mai greu
să pășească, strecurându-se, dar
fără-a aluneca. Însă el mergea și
repeta tot mai repede, mai repede
una și aceeași frază:
Rănile se cicatrizează.
Vopselele învie.

În stânga și ceva mai în spate mergea
soția sa. De fiecare dată când bărbatul
își rostea fraza, ea spunea
foarte convinsă, deschizând
puternic sunetul „r”:
Extrrrem de prrractic.


MAI TÂRZIU

Te voi găsi în adâncimea înaltă. Acolo, unde
netezimea înțeapă. Acolo, unde ascuțișul
nu taie. Tu ții inelul în
palma brațului stâng. Eu țin inelul
în palma brațului drept. Nimeni
nu vede lanțurile. Însă aceste inele
sunt chiar verigile de la capetele
lanțului.

Început.

Sfârșit.


DESCHISĂ

Iat-o dispărând lent în iarba verde.

Iat-o ridicându-se din noroiul gri.

Iat-o dispărând indolent în alba zăpadă.

Iat-o înălțându-se din noroiul gri.

Îndelungă-i poza: o trestie
lungă și întunecată.

Îndelungă poză.

Îndelungi trestii.

Trestii.


ACEASTA

Știți cu toții acest nor gigantic ce
seamănă conopidei. I-ați
fi putut rumega materialitatea
albă. Însă limba v-a rămas
uscată. Și astfel norul continuă să
stea pe văzduhul dens-siniliu.

Sub el, la pământ, pe pământ
ardea o casă. Era îndesată, o,
construită îndesat din cărămizi
roșii-întunecate.

Și se afla într-o pălălaie densă
portocalie.

Iar în fața acestei case la
pământ, pe pământ...


CEVA

Peștele aluneca tot mai adânc în apă.
Era argintiu. Apa – sinilie. Ochii mei
urmăreau. Peștele se afunda tot
mai mult. Dar eu îl vedeam încă. Apoi
nu l-am mai deslușit. Dar îl
vedeam totuși, când
nu mai puteam să-l văd.

Și totuși, vedeam peștele. Îl
vedeam încă. Îl vedeam. Îl deslușeam.
Îl vedeam. Îl vedeam. Îl vedeam.
Calul alb stătea tihnit pe
picioarele sale lungi. Cerul era
albastru. Picioarele erau lungi.
Valul – nemișcat. Coama atârna
liberă și nu se mișca. Calul stătea
nemișcat pe picioarele-i lungi. Și
totuși el era viu. Nicio tresărire
de mușchi, niciun tremur
de piele. El era viu.

Și totuși, și totuși. Era viu.

Pe șesul întins creștea o floricea. Floricica
era albastră. Doar o singură floricea
era pe șesul întins.

Și totuși, și totuși. El era acolo.




RUPTURA

Omul cel mic a vrut să rupă lanțul și
firește, nu izbuti. Omul cel mare
făcu acest lucru cu ușurință. Omul
cel mic a vrut să treacă prin verigile
lanțului. Omul cel mare îl apucă
de mânecă, se aplecă și i-a spus la
ureche: „Noi ar trebui să nu scoatem
un cuvânt despre asta”. Și ambii
prinseră a râde din tot sufletul.


ALTFEL

Acesta era un mare 3 – alb și
brun-întunecat. Arcul lui superior era
de aceeași mărime cu cel inferior.
Mulți oameni credeau exact așa.
Și totuși arcul de sus era
puțin, puțin, puțin
mai mare, decât, decât cel de jos.

Acest 3 privea mereu spre stânga
și nicicând spre dreapta. În același
timp, privea puțin și în jos, pentru
că cifra doar părea să stea
perfect vertical. În realitate însă
chiar dacă nu era ușor să se observe
acest lucru, cea mai mare parte a segmen-
tului de sus era
                        puțin, puțin, puțin
înclinată spre stânga.
Astfel că acest mare și
alb 3 privea mereu spre stânga
și puțin în jos.
                       Aceasta, probabil, de asemenea
era altfel.


PERIPEȚIA

Odată, m-am dus într-un orășel în
care nu mai viețuia nimeni. Toate
casele erau de un alb minunat
și tuturor le erau închise
obloanele verzi. În mijlocul
orășelului se afla o piață năpădi-
tă deja de iarba deasă. În
centrul pieței se înălța o
biserică bătrână cu o clopot-
niță ce se prelungea-termina
cu un acoperiș țugu-
iat. Marele orologiu funcționa
însă nu bătea orele. Sub peretele
clopotniței stătea o vacă roșcată
ce avea o burtă mare. Stătea
nemișcată, rumegând somnoros. De
fiecare dată când minutarul
indica sfertul, jumătatea de oră
sau ora plină, vaca răgea:
„Hei! Nu fi atât de fricos!” După
care revenea la somnorosu-i
rumegat.


PRIVIREA ȘI FULGERUL

Astfel cum el (omul) dorea să
mănânce ceva, creasta albă și groasă
zburătăci cât colo pasărea roză. Iată
ea scurmă, dărăpănă la fereastra
udă cu horbota prosoapelor ei de lemn.–
Nu departe, dar cu strâmbătate.–
Se dezlănțui  capela – ei! ei! Semi-
cercurile cercurilor sonore aproape că
se lipesc de tablele de șah și!
de cărțile de fier! Cel ce-și făcu
genuflexiunea în preajma
tăurașilor încornorați vrea și
el Nürenberg vrea să se culce –
îngrozitoarea greutate-apăsătoare a
sprâncenelor. Cerule, cerule, ai putea
tu duce benzile tipărite...
 Și din
capul meu ar putea crește picioarele
unui cal scurt la trup cu
botul ascuțit. Însă cornoroșca-
ții, însă palidocârligele pe polarlacurile sunt
asemeni rachetelor
în amiază.*
________ 
*E un text care demonstrează că V. Kandinski era familiarizat cu limbajul zaum’ (transrațional) al cubofuturiștilor.


CORTINA

Funia se scurgea în jos, și cortina se
ridica. Cu toții, așteptam atât de
mult acest moment.
Cortina atârna. Cortina atârna.
Mai era încă lăsată în jos. Dar
iată că e ridicată. Când prinse
a se ridica (a se înălța)
cu toții ne-am bucurat nespus

de mult.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu