UN CELEBRU PICTOR AVANGARDIST - POET PE POTRIVĂ

S-a născut în familia unui comerciant de ceaiuri ce descindea din spița celor trimiși de regimul țarist la ocnă în Siberia. În 1871, familia Kandinski se stabilește la Odessa, unde Vasili absolvi gimnaziul clasic, făcând și studii de arte plastice, muzică. Urmează dreptul la Universitatea din Moscova (1886 – 1892). Peste un an își susține disertația „Despre legitățile retribuirii muncii”, iar peste alți trei ani pleacă la München, unde studiază arta plastică. Aici face cunoștință cu elvețianul Paul Klee, viitorul său prieten și camarad întru creație. Călătorește mult prin Europa și Africa de Nord (1903 – 1907). Se integrează în boema moderniștilor germani. După revoluția bolșevică din Rusia, deține funcții înalte la Comisariatul Învățământului, însă în 1921 se reîntoarce în Germania. În 1937, pânzele sale și ale altor pictori-avangardiști sunt vernisate la expoziția inspirată de Hitler, intitulată apocaliptic „Artă degenerată”. Kandinski solicită cetățenia franceză, locuind la Paris. Cântul său de lebădă ar fi fost, presupun exegeții, lucrările executate în așa-numita tehnică a „abstracțiunilor biomorfe” – „Curba dominantă”, 1936; „Compoziția 10”, 1939; „În jurul cercului”, 1940; „Dublu acord”, 1942, – denumiri de opere picturale care s-ar potrivi perfect și ca titluri ale unor cărți de poezie. Nimic surprinzător, deoarece Vasili Kandinski a fost nu doar  un extraordinar creator-novator în artele plastice – pictor, acuarelist, gravor, – dramaturg, teoretician al artei, moralist ortodox, – ci și unul din cei mai originali poeți ai începutului de secol XX. Aproape toate versurile sale au fost inserate într-un album, la care a lucrat în perioada anilor 1908-1911. Prima variantă de lucru a fost una rusească, numită „Sunetele”, pe care intenționa s-o publice la Odessa. Însă a se realiza în faptă editorială  i-a fost dat doar variantei germane, „Klonge”, apărută la München (sfârșitul anului 1912). Aceasta era o ediție fastuoasă, de 300 de exemplare numerotate și semnate de autor. Curând, cartea-album devine foarte populară  în lumea avangardiștilor. Sub influența lui Kandinski, începe să scrie versuri și Hans (Jean) Arp. Textele sunt primite cu entuziasm în cercul dadaiștilor din Cabaretul „Voltaire” din Zürich. Contemporanii pictorului-poet, poetului-pictor Vasili Kandinski au intuit din start grotescul și comicul personajelor  înfățișate sub formă de „fenomene eminamente spirituale”, a ceea ce însuși Kandinski definise drept „prelingerea cerului” prin conturul obiectului. Implicit, versurile atestă crezul artistului, poetului în apropierea „marii Epoci Spirituale”. Însă, precum se știe, avea să vină, să năvălească bolșevismul, războaiele civile, stalinismul, hitlerismul... Oricum, acestora și altor fenomene catastrofale le-a supraviețuit întreaga artă a lui Vasili Kandinski, deci – și poezia lui, în structura căreia, printre alte calități, trebuie să remarcăm o limpezime, o claritate „picturală” a expresiei, o siguranță în potrivirea cuvântului tocmai la locul ce i se cuvine, care i-a fost, cumva, predestinat.

L.B.

PRIVIREA

De ce privești spre mine printr-o

perdea albă? Eu nu te-am chemat,

nu te-am rugat să mă privești

printr-o albă perdea. De ce ea

fața ar acoperi-o? De ce chipul

nu ți-l deslușesc de după

cortina aceea albă? Nu mă privi prin /

alba perdea! Eu nu te-am chemat.

Nu te-am rugat. Printre pleoapele

închise văd cum privești spre

mine. De ce privești spre mine

prin albe cortine? Voi da la o

parte alba perdea și-ți voi

vedea fața, și tu pe a mea

vei vedea-o. Dar de ce nu pot

înlătura alba cortină? De ce ea

de mine-ți ascunde

fața?

PRIMĂVARA

1

În Apus – luna jună. În fața fălcii

căscate  a cornului

steaua ei... Casă îngustă înaltă

neagră. Trei ferestre palid lumi-

nate. Trei ferestre.

2

În galbenul luminii  pete

palid-albastre. Doar pete

 de-albastru palid mi-au modelat ochii.

 Era mare durerea ochilor. De ce oare

 n-a văzut nimeni petele palid-albastre

 din galbenul luminii?

3

Lăsă mâna în apa ce clocotește

și frige-ți

degetele! Lasă mai bine degetele

să-ți cânte despre durere.

ÎN PĂDURE

Pădurea devenea tot mai deasă. Tulpinile

roșietice – tot mai groase. Tufișurile –

tot mai luxoase. Văzduhul – tot mai

puzderie. Până la urmă se văzu

nevoit să pășească direct pe ciuperci.

Omului îi venea tot mai greu

să pășească, strecurându-se, dar

fără-a aluneca. Însă el mergea și

repeta tot mai repede, mai repede

una și aceeași frază:

Rănile se cicatrizează.

Vopselele învie.

În stânga și ceva mai în spate mergea

soția sa. De fiecare dată când bărbatul

își rostea fraza, ea spunea

foarte convinsă, deschizând

puternic sunetul „r”:

Extrrrem de prrractic.

MAI TÂRZIU

Te voi găsi în adâncimea înaltă. Acolo, unde

netezimea înțeapă. Acolo, unde ascuțișul

nu taie. Tu ții inelul în

palma brațului stâng. Eu țin inelul

în palma brațului drept. Nimeni

nu vede lanțurile. Însă aceste inele

sunt chiar verigile de la capetele

lanțului.

Început.

Sfârșit.

DESCHISĂ

Iat-o dispărând lent în iarba verde.

Iat-o ridicându-se din noroiul gri.

Iat-o dispărând indolent în alba zăpadă.

Iat-o înălțându-se din noroiul gri.

Îndelungă-i poza: o trestie

lungă și întunecată.

Îndelungă poză.

Îndelungi trestii.

Trestii.

ACEASTA

Știți cu toții acest nor gigantic ce

seamănă conopidei. I-ați

fi putut rumega materialitatea

albă. Însă limba v-a rămas

uscată. Și astfel norul continuă să

stea pe văzduhul dens-siniliu.

Sub el, la pământ, pe pământ

ardea o casă. Era îndesată, o,

construită îndesat din cărămizi

roșii-întunecate.

Și se afla într-o pălălaie densă

portocalie.

Iar în fața acestei case la

pământ, pe pământ...

CEVA

Peștele aluneca tot mai adânc în apă.

Era argintiu. Apa – sinilie. Ochii mei

urmăreau. Peștele se afunda tot

mai mult. Dar eu îl vedeam încă. Apoi

nu l-am mai deslușit. Dar îl

vedeam totuși, când

nu mai puteam să-l văd.

Și totuși, vedeam peștele. Îl

vedeam încă. Îl vedeam. Îl deslușeam.

Îl vedeam. Îl vedeam. Îl vedeam.

Calul alb stătea tihnit pe

picioarele sale lungi. Cerul era

albastru. Picioarele erau lungi.

Valul – nemișcat. Coama atârna

liberă și nu se mișca. Calul stătea

nemișcat pe picioarele-i lungi. Și

totuși el era viu. Nicio tresărire

de mușchi, niciun tremur

de piele. El era viu.

Și totuși, și totuși. Era viu.

Pe șesul întins creștea o floricea. Floricica

era albastră. Doar o singură floricea

era pe șesul întins.

Și totuși, și totuși. El era acolo.

RUPTURA

Omul cel mic a vrut să rupă lanțul și

firește, nu izbuti. Omul cel mare

făcu acest lucru cu ușurință. Omul

cel mic a vrut să treacă prin verigile

lanțului. Omul cel mare îl apucă

de mânecă, se aplecă și i-a spus la

ureche: „Noi ar trebui să nu scoatem

un cuvânt despre asta”. Și ambii

prinseră a râde din tot sufletul.

ALTFEL

Acesta era un mare 3 – alb și

brun-întunecat. Arcul lui superior era

de aceeași mărime cu cel inferior.

Mulți oameni credeau exact așa.

Și totuși arcul de sus era

puțin, puțin, puțin

mai mare, decât, decât cel de jos.

Acest 3 privea mereu spre stânga

și nicicând spre dreapta. În același

timp, privea puțin și în jos, pentru

că cifra doar părea să stea

perfect vertical. În realitate însă

chiar dacă nu era ușor să se observe

acest lucru, cea mai mare parte a segmen-

tului de sus era

                        puțin, puțin, puțin

înclinată spre stânga.

Astfel că acest mare și

alb 3 privea mereu spre stânga

și puțin în jos.

                       Aceasta, probabil, de asemenea

era altfel.

PERIPEȚIA

Odată, m-am dus într-un orășel în

care nu mai viețuia nimeni. Toate

casele erau de un alb minunat

și tuturor le erau închise

obloanele verzi. În mijlocul

orășelului se afla o piață năpădi-

tă deja de iarba deasă. În

centrul pieței se înălța o

biserică bătrână cu o clopot-

niță ce se prelungea-termina

cu un acoperiș țugu-

iat. Marele orologiu funcționa

însă nu bătea orele. Sub peretele

clopotniței stătea o vacă roșcată

ce avea o burtă mare. Stătea

nemișcată, rumegând somnoros. De

fiecare dată când minutarul

indica sfertul, jumătatea de oră

sau ora plină, vaca răgea:

„Hei! Nu fi atât de fricos!” După

care revenea la somnorosu-i

rumegat.

PRIVIREA ȘI FULGERUL

Astfel cum el (omul) dorea să

mănânce ceva, creasta albă și groasă

zburătăci cât colo pasărea roză. Iată

ea scurmă, dărăpănă la fereastra

udă cu horbota prosoapelor ei de lemn.–

Nu departe, dar cu strâmbătate.–

Se dezlănțui  capela – ei! ei! Semi-

cercurile cercurilor sonore aproape că

se lipesc de tablele de șah și!

de cărțile de fier! Cel ce-și făcu

genuflexiunea în preajma

tăurașilor încornorați vrea și

el Nürenberg vrea să se culce –

îngrozitoarea greutate-apăsătoare a

sprâncenelor. Cerule, cerule, ai putea

tu duce benzile tipărite...

 Și din

capul meu ar putea crește picioarele

unui cal scurt la trup cu

botul ascuțit. Însă cornoroșca-

ții, însă palidocârligele pe polarlacurile sunt

asemeni rachetelor

în amiază.*

________ 

*E un text care demonstrează că V. Kandinski era familiarizat cu limbajul zaum’ (transrațional) al cubofuturiștilor.

CORTINA

Funia se scurgea în jos, și cortina se

ridica. Cu toții, așteptam atât de

mult acest moment.

Cortina atârna. Cortina atârna.

Mai era încă lăsată în jos. Dar

iată că e ridicată. Când prinse

a se ridica (a se înălța)

cu toții ne-am bucurat nespus

de mult.