DIN „TRĂSURA DE ARGILĂ”

 REVISTA „HYPERION” Nr. 4-5-6 / 2017

Au existat și mai există surprize, pe care mi le-au oferit și mi le oferă caietele și mapele cu manuscrise de mai demult. Surprizele constând, parcă, în daruri neașteptate, acestea fiind texte proprii sau traduse, fie cele de la care, acum 35-40 de ani, atenția mi-a fost sustrasă de alte preocupări, unele cu vibrația unei mai mari sau mai moderate urgențe, fie de „pierderea”/ rătăcirea lor prin textele începute sau elaborate în primă variantă, altele – așternute pe hârtie, dar neajunse în mașina de scris, din care să iasă mai cizelate, menite, când va Domnul, publicării. Acum trei decenii, urgențele țineau de perestroika, de febrila iscare și mișcare a ideilor și a maselor cărora erau adresate aceste idei sau, unele, de la care porneau dinspre cei mulți. Era o lume în agonie și risipire imperială, dar și în refacere pe principii mai mult sau mai puțin libere, democratice. Astfel că tu îți lăsai pentru mai târziu poemul, proza, eseul începute sau duse spre o primă variantă, același lucru întâmplându-se și cu textele care te îndemnaseră să le traduci. Le abandonai, pentru a scrie un articol de ziar ancorat în clocotul politic la zi, pentru a-ți pregăti spiciul pentru o întrunire sau alta, pentru a apărea sâmbetele-duminicilor în fața celor mulți, la acel moment ei fiindu-ți cu toții camarazi de pledoarie, de mișcare socio-politică antiimperialistă, anti-URSS.

Astfel că, azi, o retro-cercetare a arhivei nu o singură dată se soldează cu surprize, unele dintre ele fiind ca și similare cadourilor pe care, parcă... ți le-ai face tu ție însuți. (Sigur, textele traduse le-am românizat în caractere de litere chirilice, cum eram nevoiți să scriem pe atunci noi, cei din stânga Prutului. Publicându-le aici, dau și facsimilele lor  – oarecum ciudate deja!–  în primă schiță a câtorva pagini.)

Una din recentele bucurii pe care mi le-a oferit cercetarea de mape, caiete, vrafuri de file dispersate a fost regăsirea traducerii mai multor pagini din drama clasică indiană „Trăsura de argilă”, atribuită lui Șudraka (prefer această transcripție românească, chiar dacă în izvoarele cercetate numele apare în variantele: Śūdraka, Çûdraka; dacă le-am adopta și noi, nu se știe cum le-ar pronunța cititorul român lipsit de elemente ortografice sanscrite concrete), care se presupune că ar fi fost un prinț, poet și autor dramatic din secolul VII. Însă paternitatea auctorială a „Trăsurii de argilă” este disputată până azi, în discuție apărând și unele argumente rezonabile, ce duc cu gândul la altcineva, la un autor anonim.

Precizez din capul locului: conducându-mă de două variante franceze¹ și o alta rusă², eu nu am dat o traducere propriu-zisă, ci o interpretare, o adaptare, poate chiar o... regie textuală/ textualistă, combinând unele pasaje, fragmente care au corespondențe ideatice, metaforice, asociative în cele două traduceri amintite, însă mult mai puține cu versiunea franceză care, de fapt, otova, e una în proză și din care lirismul, metaforismul dens au fost estompate; cea rusească a păstrat prozodia mai mult sau mai puțin riguroasă, însă eu, cum spuneam, în tendința de a ordona, de a coagula fragmentele dispersate, am ajuns ici-colo la altceva – chiar, aș zice, – la poezia pură.

Prozodia sanscrită e una absolut diferită de modelele europene și o traducere cu respectarea regulilor de versificație utilizate în India secolului VII e ca și imposibilă. Din acest considerent, pasajele poematice din „Trăsura de argilă” au fost de cele mai multe ori adaptate, reorganizate ca topică, formă de versificație, cum o făcu, să zicem, și Lion Feuchtwanger în germană (1916), tălmăcirea lui stând la baza uneia rusești, apărută în 1938. Nici traducătorul francez nu s-a complicat cu prozodia sanscrită, dând, simplu, o variantă-narațiune.

După ce-mi mai trecu din emoția reîntâlnirii cu poezia pe care am adaptat-o, „am extras-o” din această superbă piesă sanscrită, am încercat să reconstitui motivația, de prin 1978-1979, care m-a făcut să potrivesc readaptarea, regia românească a textului. Recitind și, concomitent, redactând paginile care mă acaparaseră acum patru decenii, m-am pomenit pur și simplu prins de acțiunea propriu-zisă a dramei, însă și de fascinația spectacolului poetic în sine, cu metaforismul său exotic ingenios, abundent. Este fascinantă și măiestria combinatorie auctorială de a găsi analogii memorabile între ființe, lucruri, fenomene, toate – într-o interacțiune cosmică teluric-celestă consolidată de liantul artistic lirico-filosofic de, uneori, inegalabilă pricepere artistică.

Incontestabil, „Trăsura de argilă” a fost plăsmuită de unul dintre cei mai mari poeți și dramaturgi din literatura universală. Cred că e foarte important de a cunoaște și a recunoaște această capodoperă poetică-model azi, când fel de fel de isme propagă texte în doi peri, date drept poeme, însă care nu au nici cea mai elementară justificare ontologică, deoarece nu corespund intenționalității naturii de la care a pornit poezia lumii, căreia totdeauna îi vor fi specifice unele constante (elemente, trăsături) de gen. Inclusiv metafora, ca strop de eternitate, precum o numea un francez.

Leo BUTNARU

______________________  

1. „Le Chariot de terre cuite”; Traduction par Paul Regnaud, 1876; Traduction par Victor Barrucand. Paris A. Savine, 1895.

2. Шудрака, „Глиняная повозка”. Перевод В. Воробьева-Десятовского и В. Шефнера. Изд. «Художественная литература». Москва, 1956.

 

Manuscrisul traducerii de acum patru decenii

 Fuga Vasantasenei¹

1

De ce fugi, frumoaso,

Cuprinsă de spaimă,

Ca, zgâlțâiți, cerceii

Să-ți zgârie fața?

Tremuri precum struna

Atinsă de degete,

O, tu, îngrijorato

Ca lebăda care

Tresare când tună-n ceruri.

2

Vasantasena, nu fugi, auzi!

Îngăduie! Oprește-te, frumoaso!

De ce te-ascunzi? Tu tremuri mlădioasă

Precum fragile ramuri, și se joacă

Vântul cu franjurile purpuriei tale rochii; doamne,

Mi se arată mie că în fungă

În urma ta lași rubinii petale

De lotuși minunați. Te mai asemeni

Cu-o peșteră vrăjită, tăinuită

Ce-a fost să fie priceput săpată

În scumpetea unei roșii stânci.

3

Ochii mei ce-acum câteva clipe

Vedeau contururi clare până departe

Sunt zăgăzuiți de întuneric.

Și-mi pare că chiar întunecimea

Mi-i închide, pe când eu mă strădui

Cât ce pot să-i țin deschiși, să vadă.

Apoi mai cred că chiar și trupul tău

E cernit de bezna asta deasă

Și de neagra ploaie care cade!

Acum mi-s ochii fără folosință

Precum slujirea la stăpânul proclet.

O, nu te văd în noaptea nepătrunsă, –

Ești flacără de fulger dormind tainic

În îmbrățișarea unui nor ibovnic.

Dar, totuși, eu te simt, tremurătoare,

Căci te trădează-aromele coroanei

Și zângănitul scumpelor brățări

Ce-ți împodobesc mlădiul trup.

4

Sunt ruinat și, vai! iubirea care

Se aprinsese nemilos în mine

Eu trebuie s-o tăinuiesc în suflet,

Ca să nu știe nimenea de ea – astfel

Și omul ce nu uită supărarea

Mânia lui, o vreme, și-o ascunde.

­­­­­­­­­­___________________ 

1. Vasantasena – protagonistă din drama „Trăsura de argilă”; numele ei înseamnă – „cea a cărei santinelă-i primăvara”.

Luna

1

Palidă ca pleoapele iubitei

E luna ce apare, în preajmă-având

Stelele supuse – fie-ne ea

Făclie în cale,

Albicioasele-i raze

Asemeni unor șuvițe de lapte

Alunecă-n noaptea adâncă,

În albia lacului trist

Cu apa secată.

2

Dar iată, lăsând loc doar nopții,

Luna pleacă, și coarnele-i lucioase

Atârnă ca enormii colți de fildeș

Din gura elefantului, ce falnic

Se-afundă-n scalda râului adânc,

Colții ascuțiți lăsându-i peste apă.

Primejdia

Ascundeți în grabă copii,

Urcați în copaci, pe ziduri înalte,

Căci gonește spre noi nebunește

Sălbaticul, turbatul elefant!

De pe coapse se rup scumpele brâie,

De la glezne cad brățări, strident

Zângănesc podoabele de aur

Și perlele se-mprăștie prin praf.

Despre cântecul lui Rebhila¹

Strunele i-s perle adevărate

Chiar de nu-s zămislite în ocean.

Nu-i vina² lui prietenă ce știe

Să aline suferința inimii?

Oare ea nu-i bucurie asemeni

Celei pe care-o-ncerci când aștepți draga?

Ce este ea, de nu zeiască duioșie

Pentru cel căznit de răzlețire?

Nu-i tremurul de flacără al tainei

Ce-ndrăgostiților le-aprinde firea?

El a cântat atât de clar și dulce,

Cu-atâta patimă și-adâncă vrajă,

Încât nici noima laudelor mele

Nu poate să-i răsplătească măiestria.

Atât de dulce a cântat că, doamne,

Părea să aibă tăinuită-n el o nimfă.

Ca prin minunea visului și-acum

Parcă aud cel glas în depărtare,

Purificând prin armonii cerești

Și-ncet stingându-se în fremătare;

Dar de iznoavă ca prin vis aud

Minunata, dulcea murmurare

A zicerilor lui cu-aripi de fluturi,

Chiar de se sfârși demult cântarea

Și sunt de-acu în drum spre pragul meu...

_______________________    

1. Rebhila – cântăreț, interpret virtuos la vina (vezi nota următoare).

2. Vina – instrument popular cu coarde.

Monologul lui Ciarudatta¹ în așteptarea Vasantasenei

Chiar acum să se strice vremea?!

Nourii au și cuprins tot cerul

Ca pe-o inimă în chin de patimi;

Văzând apropierea marii ploi,

Păunii bucuroși fac evantaie

Din penetul cozilor enorme,

Iar gâștele, gătindu-se de zbor,

Își glăsuiesc tăios nemulțumirea.

Norul albastru-sumbru se arată

Precum un pântec asudat de taur;

Norul care este la culoare

Ca albina neagră crește, se lățește,

Până  e gata să treacă pe boltă

Asemenea cu un al doilea Vișnu²;

Întrețesutele străfulgerări

Mantie îi sunt, portocalie,

Iar unghiul de cocori care presimt

Furtuna e ca scoica ce abia

Se vede strânsă-n palmele zeiești...

La-nfățișare gemene cu Vișnu

Albastrul nor, iar unghiul cel de păsări

Se arcui și-acuma amintește

Trâmbița ce-o poartă zeu-n mână;

Iar flăcările fulgerului mult

Se-aseamănă cu mantia ce-o are

Aruncătorul, discobolul falnic.

Șuvițele de ploaie lucitoare

Fără-ndoială că pot fi crezute

Argint topit în jgheaburile bolții

Și firul lor, când scapără înaltul,

Pe-o clipă scurtă poate fi văzut;

Dar și bucăți din haine sfâșiate

Parcă-ar veni din slăvi peste pământ.

Măiastră pânză-i cerul, o pictură,

Pe care vântu-o rupe bucățele, –

Nourii în fuga lor schimbă mereu

Chipul ce li-i dat; acu-s pereche

De păsări ce se cheamă ciarkavaka³

Zburând alăturea, nedespărțite,

Iar alți nori par gâște rătăcite,

Răzlețite, bietele, de stol,

Unii, țipând, se-agită ca țiparii,

Alții poți jura că-s strașnici crocodili,

Sau se-arată ca falnice castele.

Nourii întunecă înaltul

Și ceru-i orb cum este Dhitaraștra⁴;

Și strigă bucuros păunul, strigă,

Părând că forța-și laudă Duriodhana⁵;

Sau parcă iar pierdu Iuhishthira⁶

La jocul de noroc și, amărât,

Grăbește pasul – iată cum apare

Făptura celui nor rătăcitor;

În direcție necunoscută

Zboară gâscanii, căci la fel și Pandva⁷

A fugit, salvându-se-n bătrânele păduri.

_______________________

 1. Ciarudatta – un brahman negustor falimentar.

2. Vișnu – unul din cei trei zei principali ai panteonului indian. Scoica din mâinile lui este un atribut obișnuit, servind de corn de luptă.

3. Ciakravaka – specie de rațe. Perechea lor în poezia hindusă este comparată cu îndrăgostiții.

4, 5, 6,7. Comparații după poemul epic „Mahabharata”. Dhritarashatre – rege, orb din născare. Diuruodhana – feciorul său. Iudhshthira – rudă de-a lor, ce i-a pierdut lui Dhritashtra la zaruri toată averea, după care a trebuit să plece cu întregul său neam în pădure. Pandava – feciorul lui Pandu; Pandu – rege, tatăl celor cinci feciori, personaje principale în „Mahabharata”.

Dialogul Vasantasenei cu Vita¹

V i t a :

Vasantasena, privește, privește!

Ca niște scuturi, talere de luptă

Sunt norii agățați în munți, pe culmi,

Și tot aruncă fulgere spre văi, –

Întunecați ca inima femeii

De lungă despărțire sfâșiată

Sunt norii mulți și grei, încât păunii,

Auzind detunetele lor,

Își iau zborul, învolburând văzduhul, –

Penetul cozilor în clătinare

Aduce-a evantaie-mpodobite

Cu neasemuite pietre rare!

Broscuțele ochioase-și expun spinarea

În bătaia iuților șuvoaie

Și beau setos din apele de ploaie

Cu gurile pătate de nămol.

Pân` răgușește strigă-ndrăgostitul

Păun și înflorește pomul-nupa²,

Iluminând cu flăcări de petale

Precum un candelabru uriaș.

Asemenea la neoneștii oameni,

Ce pătează neamul lor în veacuri,

În beznă deasă norii ascund luna,

Furând-o ca pe o comoară scumpă

Ce le-a fost dată în pază la păstrare;

Iar scânteierea fulgerului pare

Muiere desfrânată, tinerică,

Născută-n castele inferioare –

Ea, zgâtie ce-apare orișiunde...

V a s a n t a s e n a

Ca o rivală-nfuriată, noaptea

Îmi îngrădește drumul, căutând

Cu gelozia ei să mă oprească

Și cu glasul detunat vorbindu-mi:

„Încotro grăbești, pierzându-ți mintea?

Căci drumul tău cu mine își alină

Ispitele iubirii; sus, în ceruri,

Nu-s norii, ci sunt sânii mei smoliți,

Atinși unul de altul!...”

                                   Las să tune

Trăsnească peste lume, curgă ploaia-gârlă,

Ardă străfulgerări spăimântătoare,

Însă femeile ce-n vremea asta

Spre iubiții lor gonesc ca oarbe

Nu pot fi oprite de ploi sau foc ceresc!...

V i t a :

Vălătucit de vânt, norul se pare

Un rege însoțit în mare grabă

De oștirea lui la bătălie.

Șuvițele de ploaie – un potop

De săgeți călite, iuți, tăioase,

Iar bubuirile-s bătăi de tobe

Ce-ndeamnă oastea sub drapel de fulger.

Norul absoarbe clarul lunii

De pare învingătorul cel mai falnic;

De-asemenea adună-aurării, podoabe

De prin cetăți lăsate de dușmani pe fugă.

V a s a n t a s e n a :

Ca piele elefantului prea mândru

E culoarea norilor ce trec,

Apăsându-ne pe suflet greu;

Spânzură umflatele lor burți

Pe care fulgere le sparg, despică,

Iar lebedele zboară printre ei,

Pe când o guralivă cocostârcă

Strigă cu glas mare, cu glas trist: „Ploaie! Ploaie!”

Amărându-mi, otrăvindu-mi rana

Inimii, și mai aud bătaia

Timpanelor cerești, care condamnă

Neamânat la moarte, la pieire

Femeile ce sunt acum de soți departe...

V i t a :

Așa-i, Vantanasena. Dar privește –

Eu pot asemăna acuma cerul

C-un elefant ce-i îmbătat de patimi;

Lebedele – dalba lui scufie,

Fulgerul – tremurătoarea-i coadă.

V a s a n t a s e n a :

Privește, înțeleptule, privește –

Nourii aceștia parcă-s frunze

Umede din rămurosul tamarisc;

Întunecații nouri groaznici sunt –

Ei soarele din ceruri l-au furat.

Șuvoiul ploii a spălat-săpat

Mușuroaiele de furnicare –

Astfel doar elefanții se așază,

Răpuși mortal de iuțile săgeți.

A candelabru aurit aduc

Fulgerele; candelabru pus

În regești palate fastuoase.

Întunecați sunt nourii aceștia,

Care din ceruri astrul l-au furat –

Astfel tâlharii de la drumul mare

Iau soața pirpiriului bărbat.

V i t a :

Privește, Vasantasena, privește!

Norii cu lucitoare brâie-fulgere

Se înfruntă groaznic – nu cumva

Tocmai ei ar ținea pământul nostru

Suspendat de lungile șuvoaie,

Parcă prins cu lanțuri de argint?!

Și mai ia aminte: norii fugăriți

De suveranul vânt, negri cum sunt,

Seamănă cu tauri, cu o cireadă;

Înaripați de fulgere, ei zboară

Peste noi, și firele de ploaie

Sunt precum săgețile făcute

Din scumpe diamante, nestemate, –

Ele se înfig în țărâna moale,

În pământu-acoperit de iarbă

Și de flori plăcut mirositoare.

V a s a n t a s e n a :

Preaînțelepte, vezi, la orizont

Mai apare-un nor ce depărtarea

O vopsește în albastru sumbru.

„Încoace! Vino-ncoace!” – îl cheamă păuni

Cu strigătele lor sfâșietoare;

Și lebăda își repede zborul

Cu-aripile să îl cuprindă-n brațe,

Iar gâștele, desprinse dintre lotuși,

Privesc neliniștit spre negrul nour.

V i t a :

Așa e. Dar privește – lotușii

Închizându-i ca pe ochii săi,

Lumea parcă doarme nemișcată

În palatul ei ce-și are murii

Înălțați de năvălirea ploii,

De cascadele-i prăvălitoare;

Ea doarme sub bolta necuprinsă,

Sub al norilor cort ce se mișcă.

S-a șters orice hotar care-nsemna

Marginile dintre zi și noapte,

Iar întunericul stăpânitor

Peste toate cele patru zări

Se retrage numai pe o clipă –

La scăpărarea fulgerului, ca

Să revină, acoperind vederea

Setoasă de orizonturi.

V a s a n t a s e n a :

Preaînțelepte, așa e. Dar iată

Și stelele-au pierit, precum un bine

Făcut omului rău și necinstit.

Norul umbri întregul orizont,

Îl făcu întunecat, nostalgic

Ca femeia-n chinul despărțirii.

Mi se pare mie că-a topit

Indra³ cerul, revărsându-și apa.

Și mai privește tu, preaînțelepte:

Ba se urcă norul cât mai sus,

Ba se lasă iar înspre pământ

Și-neacă-n întuneric lumea toată,

Schimbându-se mereu la-nfățișare

Ca omul care-a fost sărac o viață

Și în sfârșit ajuns-a bogătan.

V i t a :

Ai dreptate. Mi se pare că,

Pe când arde-n flăcări fulgerate,

Bolta hohotește nebunește,

Cu gâgâitul gâștelor; se pare

Că cerul e cuprins de bucurie.

Firele de ploaie sunt leite

Săgeți, pe care Indra le repede

Din arcul curcubeului și strigă

Prin toată înălțimea cu detunet,

Iar păunii ce-agonizează-n vânt

Par a fi învăluiri de fum.

V a s a n t a s e n a :

O, nor nerușinat!

Vrei să mă sperii

Cu tunetele tale; mă înșfaci

Cu mâinile-ți de apă,

Pe când eu

Grăbesc spre cel pe care îl iubesc!

O, Indra!

Nu ți-am dăruit iubire,

Mângâierea mea tu n-ai știut-o,

Atunci de ce cu urletul de leu

Al detunărilor vrei să mă spăimânți?!

Nu-ți șade ție să-mi ridici în cale

Zăgăzuirea ploii, acum când eu

Grăbesc spre cel pe care îl iubesc!

O, Indra! Ca s-o cucerești pe Ahala⁴,

Te prefăcui la chip, că-ai fi Gautam⁵ –

Dar fii mărinimos, fii bun la suflet

Și nourii îi cheamă îndărăt!

O, Indra! Tună-detună, toarnă ploaie,

Săgetează fulgerări spre mine, –

Dar să știi, femeia ce grăbește

Spre iubit, tu n-ai s-o poți supune!

...Trăsnească tunetul, de-i place-așa,

Căci știu, bărbații toți sunt cruzi din fire;

Tu, fulgere, însă mă jelește –

Oare și tu nu-mi înțelegi durerea?!

            V i t a :

Vasantasena, lasă umilința!

Căci fulgerul te-aude și-ți ajută.

Privește-l – este frâul aurit

Ce-mpodobea lui Ayravata⁶ pieptul;

E ca un steag pe crestele muntoase

Și ca un sfeșnic în palat la Indra, –

Luminând, el îți arată casa

Iubitului, spre care te grăbești...

            *       *       *

Când văzduhu-i dulce de arome

Ce le respiră florile cadambei⁷,

Când cerul este-acoperit de nori –

În casă intră ea, să întâlnească

Omul drag ce-i stăpânește firea.

Ploaia umezi-tu-i-a năframa

Și pleata mătăsoasă, pleoapa, geana;

Tunetul a speriat-o-n cale,

Dar a venit și, iat-o, spală noroiul

De pe brățările prinse la glezne.

________________

1. Vita –  paj din suita lui Samsthanaki, ginerele regelui Palaki.

2. Nipa – copac, simbolul dragostei; înflorește în sezonul ploilor.

3. Indra – în timpurile vedice, considerat a fi regele tuturor zeilor.

4,5. Referința la mitul ce povestește că Indra s-a îndrăgostit de Ahala, soția înțeleptului Gautama. Odată, când soțul lipsea de acasă, Indra, luând înfățișarea lui Gautama, făcu dragoste cu  Ahala. Aflând de înșelătorie, Gautama i-a blestemat pe cei doi, Indira devenind sterp, iar Ahala stană de piatră.

6. Ayravat – elefant celest gigantic, pe care călătorea Indra.

7. Kadamba – copac cu flori foarte frumoase. Conform mitului, el înflorește doar când e atins de o fată frumoasă sau de la vibrația tunetului ce prevestește sezonul ploilor considerat timpul dragostei.