11.VII.1995
Îmi zic ca la cenaclul
„Perpetuum” de la Bibliteca
„Transilvania” să lansăm cartea lui Serafim Saka „Basarabia în Gulag”. Îi
telefonez autorului, care acceptă ideea: convenim pentru joi, 20 iulie. Bu-u-n…
Spre încheierea discuţiei, Serafim mă întreabă dacă am văzut revista
„Luceafărul”. Da, am văzut-o.
– Cum iese? Eu vorbesc, dar
te publică pe dumneata. Nu că aş avea ceva cu dumneata, zic şi eu, ca un
exemplu.
– Păi eu nu am vorbit, dar
am dat un text, am scris, adică. Am fost solicitat.
– Dar de ce nu m-a
solicitat pe mine? Nu că aş avea ceva împotriva dumitale, dar…
– Nu ştiu de ce nu te-au
solicitat.
– Păi, pricep eu cum se
face şi „Luceafărul”.
– Eu unul nu prea ştiu cum…
Cam asta a fost mica
ciocnire din cauza orgoliului prost mascat al colegului, dar înţelegerea cu
lansarea rămâne în vigoare.
Trec pe la maestrul Glebus
Sainciuc. Aleg din mape mari materiale şi poze pentru un număr al „Caietelor de
cultură”, pe care vrem să i-l consacrăm. Spinei m-a stimulat cu promisiunea că
pentru selecţie-regie îmi oferă suta de lei (deja convertibili de 3-4 zile)
prutonistreni.
13.VII.1995
Ieri, la Muzeul Naţional de Arte
Plastice a fost vernisată expoziţia lui Aurel David, care pe 28 iulie ar fi
împlinit 60 de ani. Prima expoziţie personală din viaţa (şi moartea) lui David!
Vorbea cine vorbea, chemat şi nechemat, debitând mărturisiri în doi peri, dar
eu auzeam, ca într-o surdină de mister, vocea pictorului. Şi abia când M.
Cimpoi aminteşte de faptul că „colegul nostru Leo Butnaru a realizat un
interviu cu Aurel David etc.”, îmi străfulgeră conştiinţa identificarea
frapantei, extraordinarei coincidenţe! – acel interviu a avut loc exact la 12
iulie, cu 11 ani în urmă, dată la care, ieri, a fost inaugurată expoziţia –
prima personală a lui Aurel David. Acel 12 iulie 1984 este scris, ca element
din autograf, pe stampa „Eminescu-Arbore” (botezată astfel de mine, atunci, în
acea zi, lucru atestat de acel interviu) pe care David mi-a dăruit-o după
convorbirea noastră.
Era expus şi acel tablou,
botezat „Stăpânul”, cu piciul în pielea goală la o poartă de curte ţărănească,
lucrare ce-i aparţine lui Spiridon Vangheli. Acesta fabulase o istorie a ei,
care diferă oarecum de ceea ce-mi povestise Aurel. Pictorul i-o ceruse lui
Vangheli, să o expună undeva. Vangheli însă, din teama că pânza ar putea să nu
revină în casa lui, căută fel de fel de motive, pentru ca să n-o cedeze. Soţia
sa chiar o ascunsese pe undeva. În fine, după lungi tratative şi asigurări de
intenţii curate, David obţinuse lucrarea, însă acesta a fost… refuzată de consiliul
de la Ministerul Culturii
şi nu mai apăruse în expoziţie. Deh! Câte i-au tot fost refuzate lui Aurel
David…
20.VII.1995
Un orgoliu vizual (al meu…): Emisiunea
„Simpozion” (TVR) consacrată dlui Adrian Marino. Mărturisirile maestrului,
uneori ilustrate cu imagini din biblioteca sa. La un moment dat, pe o masă este
prinsă în obiectiv cartea mea (şi-a altora; e de interviuri cu personalităţi
ale literaturii române) „Spunerea de sine”. Probabil, colega Lucia Negoiţă o fi
poposit în casa distinsului literat nu cu mult după ce fusesem invitaţi şi noi
acolo, cu Cimpoi şi Suceveanu. În fine, trebuie să alcătuiesc chestionarul pentru
dialogul nostru. Iar azi, în „LA”, e publicat dialogul cu Adam Puslojić.
La cenaclul „Perpetuum” –
lansarea volumului „Basarabia în Gulag” de Serafim Saka şi convorbitori săi.
Acum o săptămână, am
perceput „cote” de la Leonida Lari
– 20 de dolari pentru ea şi Grigore Vieru – cotizaţii pentru PEN-Centru, în caz
contrar, i-am spus colegei, se va pune problema excluderii voastre. (Glumind,
fireşte, dar şi cu o doză de adevăr).
22.VII.1995
Mai atenuăm din orgoliul
„declanşat” alaltăieri, la miezul nopţii, sau, poate, nuanţăm această
deşertăciune infimă?… Dar se făcu că ieri, pe când ieşeam din clădirea US, aflu
că unii colegi au văz acut, atent: Nic. Spătaru (era împreună cu Arc.
Suceveanu) zice: „Aţi văzut aseară? Într-o emisiune cu Adrian Marino s-a dat şi
cartea dumitale…” He! S-a întâmplat să văd. Mai greu ar fi să răspunzi la
întrebarea, dacă distinsul hermeneut a şi citit câte ceva din ea. Presupun însă
că a frunzărit-o, culegând câte o frază-două din mărturisirile unor
personalităţi de care îl leagă diverse interese, dezinteresări, polemici etc.
Logic chibzuind, orgoliul
ar trebui să fie şi declanşator şi conţinător de plăcere, pe care un ins sau
altul şi-o poate autoproduce/ cauza. Dar iarăşi chibzuind, orgoliul, chiar prin
strania plăcere pe care o conţine, nu încântă, ci… încruntă; nu destinde, ci
concentrează/ crispează/ schimonoseşte sentimentele bucuriei, satisfacerii etc.
Parcă nu sunt dintre
cârcotaşii care pretind despăgubiri de la propriul destin, dar încerc – se
întâmplă – unele autotestări şi elucidări de situaţii. Astăzi mi-am zis ceea ce
scriu aici, – că, uneori, şi din vina mea, dar nici pe departe doar din acest
motiv, succesul şi accentul favorabil de notorietate ba mi-au scăpat, ba mi-au
fost „sustrase”, ba calomniate, reîntoarse adică în negativul imaginii lor. O!
dar adevărat este: caracterul meu, uneori insuportabil, s-a autoflagelat
destul, cauzându-şi pierderi considerabile de… consideraţie… Dar oare e cazul
să mă iau la… auto-palme? Sau e mai bine să recitesc „O palmă dată gustului
public” a futuriştilor ruşi?