JURNAL 1995

11.VII.1995

Îmi zic ca la cenaclul „Perpetuum” de la Bibliteca „Transilvania” să lansăm cartea lui Serafim Saka „Basarabia în Gulag”. Îi telefonez autorului, care acceptă ideea: convenim pentru joi, 20 iulie. Bu-u-n… Spre încheierea discuţiei, Serafim mă întreabă dacă am văzut revista „Luceafărul”. Da, am văzut-o.

– Cum iese? Eu vorbesc, dar te publică pe dumneata. Nu că aş avea ceva cu dumneata, zic şi eu, ca un exemplu.

– Păi eu nu am vorbit, dar am dat un text, am scris, adică. Am fost solicitat.

– Dar de ce nu m-a solicitat pe mine? Nu că aş avea ceva împotriva dumitale, dar…

– Nu ştiu de ce nu te-au solicitat.

– Păi, pricep eu cum se face şi „Luceafărul”.

– Eu unul nu prea ştiu cum…

Cam asta a fost mica ciocnire din cauza orgoliului prost mascat al colegului, dar înţelegerea cu lansarea rămâne în vigoare.

Trec pe la maestrul Glebus Sainciuc. Aleg din mape mari materiale şi poze pentru un număr al „Caietelor de cultură”, pe care vrem să i-l consacrăm. Spinei m-a stimulat cu promisiunea că pentru selecţie-regie îmi oferă suta de lei (deja convertibili de 3-4 zile) prutonistreni.

13.VII.1995

Ieri, la Muzeul Naţional de Arte Plastice a fost vernisată expoziţia lui Aurel David, care pe 28 iulie ar fi împlinit 60 de ani. Prima expoziţie personală din viaţa (şi moartea) lui David! Vorbea cine vorbea, chemat şi nechemat, debitând mărturisiri în doi peri, dar eu auzeam, ca într-o surdină de mister, vocea pictorului. Şi abia când M. Cimpoi aminteşte de faptul că „colegul nostru Leo Butnaru a realizat un interviu cu Aurel David etc.”, îmi străfulgeră conştiinţa identificarea frapantei, extraordinarei coincidenţe! – acel interviu a avut loc exact la 12 iulie, cu 11 ani în urmă, dată la care, ieri, a fost inaugurată expoziţia – prima personală a lui Aurel David. Acel 12 iulie 1984 este scris, ca element din autograf, pe stampa „Eminescu-Arbore” (botezată astfel de mine, atunci, în acea zi, lucru atestat de acel interviu) pe care David mi-a dăruit-o după convorbirea noastră.

Era expus şi acel tablou, botezat „Stăpânul”, cu piciul în pielea goală la o poartă de curte ţărănească, lucrare ce-i aparţine lui Spiridon Vangheli. Acesta fabulase o istorie a ei, care diferă oarecum de ceea ce-mi povestise Aurel. Pictorul i-o ceruse lui Vangheli, să o expună undeva. Vangheli însă, din teama că pânza ar putea să nu revină în casa lui, căută fel de fel de motive, pentru ca să n-o cedeze. Soţia sa chiar o ascunsese pe undeva. În fine, după lungi tratative şi asigurări de intenţii curate, David obţinuse lucrarea, însă acesta a fost… refuzată de consiliul de la Ministerul Culturii şi nu mai apăruse în expoziţie. Deh! Câte i-au tot fost refuzate lui Aurel David…

20.VII.1995

Un  orgoliu vizual (al meu…): Emisiunea „Simpozion” (TVR) consacrată dlui Adrian Marino. Mărturisirile maestrului, uneori ilustrate cu imagini din biblioteca sa. La un moment dat, pe o masă este prinsă în obiectiv cartea mea (şi-a altora; e de interviuri cu personalităţi ale literaturii române) „Spunerea de sine”. Probabil, colega Lucia Negoiţă o fi poposit în casa distinsului literat nu cu mult după ce fusesem invitaţi şi noi acolo, cu Cimpoi şi Suceveanu. În fine, trebuie să alcătuiesc chestionarul pentru dialogul nostru. Iar azi, în „LA”, e publicat dialogul cu Adam Puslojić.

La cenaclul „Perpetuum” – lansarea volumului „Basarabia în Gulag” de Serafim Saka şi convorbitori săi.

Acum o săptămână, am perceput „cote” de la Leonida Lari – 20 de dolari pentru ea şi Grigore Vieru – cotizaţii pentru PEN-Centru, în caz contrar, i-am spus colegei, se va pune problema excluderii voastre. (Glumind, fireşte, dar şi cu o doză de adevăr).

22.VII.1995

Mai atenuăm din orgoliul „declanşat” alaltăieri, la miezul nopţii, sau, poate, nuanţăm această deşertăciune infimă?… Dar se făcu că ieri, pe când ieşeam din clădirea US, aflu că unii colegi au văz acut, atent: Nic. Spătaru (era împreună cu Arc. Suceveanu) zice: „Aţi văzut aseară? Într-o emisiune cu Adrian Marino s-a dat şi cartea dumitale…” He! S-a întâmplat să văd. Mai greu ar fi să răspunzi la întrebarea, dacă distinsul hermeneut a şi citit câte ceva din ea. Presupun însă că a frunzărit-o, culegând câte o frază-două din mărturisirile unor personalităţi de care îl leagă diverse interese, dezinteresări, polemici etc.

Logic chibzuind, orgoliul ar trebui să fie şi declanşator şi conţinător de plăcere, pe care un ins sau altul şi-o poate autoproduce/ cauza. Dar iarăşi chibzuind, orgoliul, chiar prin strania plăcere pe care o conţine, nu încântă, ci… încruntă; nu destinde, ci concentrează/ crispează/ schimonoseşte sentimentele bucuriei, satisfacerii etc.

Parcă nu sunt dintre cârcotaşii care pretind despăgubiri de la propriul destin, dar încerc – se întâmplă – unele autotestări şi elucidări de situaţii. Astăzi mi-am zis ceea ce scriu aici, – că, uneori, şi din vina mea, dar nici pe departe doar din acest motiv, succesul şi accentul favorabil de notorietate ba mi-au scăpat, ba mi-au fost „sustrase”, ba calomniate, reîntoarse adică în negativul imaginii lor. O! dar adevărat este: caracterul meu, uneori insuportabil, s-a autoflagelat destul, cauzându-şi pierderi considerabile de… consideraţie… Dar oare e cazul să mă iau la… auto-palme? Sau e mai bine să recitesc „O palmă dată gustului public” a futuriştilor ruşi?