10.VII.1995
M-aş bucura, dacă pentru
cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, aş trece drept om deschis, sociabil, – zic,
amintindu-mi de întâlnirea de la
Neptun , când, în unele cazuri, am fost „dispecerul” ce cunoştea
situaţia şi pe cei implicaţi în ea. Astfel, într-o dimineaţă, se apropiase dl
Pavel Chihaia, întrebându-mă cine a sosit de la Craiova. Eula Chişinău. Prozatorulla Craiova i-a dăruit o carte cu autograf, pentru
care ar vrea să-i mulţumească. (I-o fi lăsat-o la recepţie, probabil. Dar pe
carte era totuşi indicat numele autorului…) Ei bine, în câteva clipe mă
dumiresc: „O fi vorba de Gabriel Chifu, el e de la Craiova , redactor-şef la
revista Ramuri”. „Exact, el e!”, se
luminează dl Chihaia, căruia îi promit că o să-i transmit lui Gabriel
doleanţele şi, peste un timp, chiar îl întâlnesc pe craiovean, bucurându-l
vădit cu vestea pe care i-o dau.
Apoi îl întâlnesc pe Paul Chihaia, din nou
ocazional, transmiţându-i ce i-am spus lui Chifu. La rândul său, dl Chihaia îmi
spune că ar vrea să transmită la
Chişinău vreo sută de exemplare din noua ediţie a romanului
dumisale „Blocada”. Se interesează dacă avem un transport şi dacă mergem pe la Bucureşti … Aha! Îmi
amintesc că de acelaşi lucru îmi vorbea şi dragul de Virgil Bulat, director la
editura clujeană „Dacia”. Volumele va trebui să le ridicăm de la Târgul Internaţionalla Teatrul Naţional
Altă preocupare de
„dispecerat”: dna Florenţa Albu se apropie de mine, interesându-se de V. Matei,
căruia ar vrea să-i ofere o carte. După volumul plicului pricep că ar fi vorba
de „Zidul martir”, jurnalul dumisale din 1970-1990, editat anul trecut la
„Cartea românească” (văzusem autoarea cu cartea într-o emisiune din
„Simpozion”; prin intermediul lui Ioan Mânăscurtă, mă alesesem şi eu cu acest
volum). Da, îi spun colegei, o să-l văd şi o să-i transmit. „Noi ne-am mai
văzut”, zice dna Albu, şi eu, abia mai târziu, îmi aduc aminte de întâlnirea
din redacţia revistei „Viaţa românească”, la început de ianuarie 1992, când
Cezar Baltag consemna prin agapa colegială premiul revistei „Luceafărul”, de
care avusesem onoarea să mă învrednicesc şi eu. În aceeaşi zi am şi realizat
interviul cu C. Baltag.
În fine, am mai avut, am
mai avut chestiuni de dispecerat inter-colegial, inclusiv pe cea cu italianul Marco
Cugno, care dorise să se întâlnească cu câţiva din poeţii noştri, fapt care îi
făcuse pe ai noştri să cadă în
euforie, mai certându-se înde ei din cauza că nu fuseseră invitaţi mai mulţi,
şi cutare, şi cutare, prozatorul, pentru ca, până la urmă, a doua zi dimineaţă,
să se dovedească a fi mai toţi neparolişti, nepunctuali, neprezentându-se la
întâlnire…
Marco Cugno îmi vorbi cu
mari regrete despre comportamentul necolegial al lui Marin Mincu, cu care a
colaborata la elaborarea unei antologii de poezie românească, şi la altceva a
mai colaborat, însă dl Mincu, într-un interviu pentru presa italiană, nu
aminteşte barem un cuvânt de partenerul său, dl Cugno, etalându-şi doar propria
contribuţie… Lui Marco i-am oferit „Iluzia necesară”, el fiind dispus să
traducă mult-puţin din poezia prutonistreană…
Aşadar, multe momente de la Neptun le-am consemnat în
caietul roşu „de bord”, însă anumite situaţii le rememorez acum.
Discuţia cu
badea-basarabeanul parizian Leonid M. Arcade (dl Mămăligă), bătrânel trecut de
70 de ani. Se interesează de posibilitatea de a retipări în Moldova
Interriverană romanul său „Poveste cu ţigani”; ar putea cotiza manopera. (Dar a
rămas cam la intenţie verbală…) Ar mai dori ca, pe vreo scenă din Chişinău, să
i se monteze ceva din dramaturgia sa, oferindu-mi piesa „Scrisorile lui
Condurică”. Revenind la
Chişinău , i-o propun pentru lectură lui Mihai Fusu,
actualmente regizor-şef la „Luceafărul”. Verdictul acestuia: text cu prea mult
subtext, greu de pătruns pentru public. E ca şi cum ai juca un spectacol din
bancuri ruseşti la Bucureşti
– puţini ar pricepe intenţia, mesajul etc.
Voi mai încerca. Dl Arcade
are aprecieri elogioase în presa franceză, mi le-a oferit în xerox, inclusiv pe
cele din „La Quotidien ”.
La proza lui s-a referit şi Mircea Eliade. În „Scriitori contemporani”, Ion
Negoiţescu îl consideră „unul din cei mai importanţi scriitori ai exilului” (p.
22), proza căruia e de un „încrâncenat estetism”, „estet-hermetică”. O frază
din „Povestea cu ţigani”: „…ori îmi sapi cu unghia cale în iad”.
I-am telefonat dlui Arcade la Bucureşti , chiar în ziua
în care trebuia să ia avionul spre Paris. Ne-am înţeles că-mi telefonează
dânsul din Franţa, să mai vedem cum mişcăm chestiunea basarabeană…
După-amiază de poezie
românească la Neptun. Noi
Iar la recitalul de poezie
se iscase o mică neînţelegere. Când Cimpoi îl prezentă pe Nic. Popa drept
secretar de redacţie la revista „Basarabia”, Vasile Gârneţ comentă: „Proastă”.
Caz cu urmări într-o busculadă verbală între cei doi, în care avusem
neinspiraţia să mă bag şi eu, pentru ca abia peste 3-4 zile să am o explicaţie
cu Vasile, cedând ambii poziţiile avansate şi, deci, ameliorând ce era de
ameliorat. Gârneţ a luat pentru „Contrafort” dialogurile cu Breban şi Simion.
Vitalie Ciobanu mi-a dat întrebările noii lor anchete; dacă reuşesc, poate
răspund săptămâna în curs (referitor la sentimentul naţional, patriotism,
naţionalism). După această eliberare de (sub) anchetă, trebuie să refac, cu
completări şi eliminări, manuscrisul de dialoguri „Prezenţa celuilalt”, să las
„barosanii”, iar pe alţii, alţii, în ascensiune, pentru altă dată (editorială).
11.VII.1995
Sunt telefonat de la Camera Cărţiila Camera Cărţiila Tiraspol. Trans
De ce nu ar fi o deviză de
conduită azi, în timpuri de suspiciune generală? – Cava, age, tace (Fereşte-te, făptuieşte, taci).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu