AVANGARDA VERSUS POSTMODERNISM

I

Nu doar în debuturile sale (mai multe, în diverse țări) avangarda a (re)structurat câmpurile artelor, proclamând victoria prezentului (de acum... 100 de ani!) asupra trecutului și propunând programe inedite, temerare până la virulență, constructive până la... deconstrucție; poate, mai adecvat spus, propunea, dar și aplica metafore canonice expresive, sugerate de modernitatea înnoitoare, caracteristice procesului de contemporaneizare a spiritului creator și a civilizației umane; proces năvalnic, impetuos, perseverent și inconciliant. Iar de atunci spre prezentul nostru, fenomenologia avangardistă e mereu supusă discernerii, reevaluărilor, abordărilor din noi unghiuri de apreciere, pe care „le sugerează”, să zicem, procesul non-stop de actualizare a concepțiilor estetice, artistice ale naționalului (la plural) și globalului, mondialului.

Bazându-mă pe ce cunosc mai bine, pe avangardele rusă și cea română, dacă e să ne amintim de acea „palmă dată gustului public”, din 1912, a futurismului boreal, să zic, astăzi ea ar fi ca și cvasi-autonomizată de contextul său general de proclamație pe-alocuri extrem de radicală. Timpul, ca decantare ideatică și de atitudine, dar mai ales opera, activitatea ulterioară a semnatarilor ei parcă ar fi „dezis-o” de excese, cum ar fi (fost), spre exemplu, îndemnul de a-i arunca „de pe Nava contemporaneității” pe marii înaintași (Pușkin, Dostoievski, Tolstoi etc.). Polonezii și ucrainenii își doborau și ei de pe socluri personalitățile scrisului lor artistic de odinioară. Implicit, același lucru îl presupunea și radicalismul avangardiștilor români: Ion Vinea – „Jos Arta,/ căci s-a prostituat!” (Contimporanul; Nr. 45, 1924) sau jubilația lui Sașa Pană – „uraa uraaa uraaaa/ arde maculatura bibliotecilor” („unu”, Nr. 1, 1928) sau, tot el, magistral (adică: foarte actual!): „cetitor, deparazitează-ți creierul!”

Apoi, în linii mari, „Proclamația Președinților Globului Pământesc” (1917) a lui Velimir Hlebnikov poate fi pusă (sau: adusă) în raport cu ideația unuia din manifestele dada (7 de toate), cel vizat aici apărând la Zürich, în martie 1918, și în care era exprimat regretul că încă nu se cunoaște o „bază psihică comună întregii umanități”, pentru a se pune în aplicare deplină programul... destructiv-reînnoitor dada. Apoi, printre teoretizările dadaiștilor (care – să ne amintim – se declarau contra oricăror teorii!) se întâlnește și o reflecție demnă de atenție, pe care o invocă Serghei Șarșun (pictor și poet rus, care s-a manifestat la Paris; de altfel, a fost în legătură și corespondență cu Tristan Tzara) în „Compilații dada”, citându-l pe spaniolul Guillermo de Torre și care mi se pare potrivită pentru caracterizarea, într-o anumită măsură, a tranziției, în literatura rusă, de la simbolism la akmeism: la simboliști, subiectele poemelor, luate din materialismul obiectiv, erau trecute prin recepția subiectivă a poetului, adică subiectul constituia pretextul efuziunii lirice. Pe când în cazul novatorilor, adică a avangardiștilor, paradigma își inversează polurile – dispoziția (starea) subiectivă, nedorind să se reverse nemijlocit, se reflectă în diverse materiale concrete, animându-le, transformându-le, implicându-se în ele, oferindu-le semnificații/ sensuri noi, reformându-le ca orientare/ dezorientare, drept rezultat recreându-le sub aspect estetic. „Astfel se produce electroliza care descompune elementele obiective”, rezultând „subiectivismul altoit cu elemente din realitatea vie”. Apare o nouă perspectivă, modificată categoric și eliberată de obiectivismul exterior. Iar această perspectivă oferă motive de a constata că, dincolo de experimentul radical, de căutarea cu orice preț a elementului novator, în constantele sale deja „clasicizate” (clasicizarea... anticlasicismului!) avangarda rămâne arta propriu-zisă, ce confirmă că, de cele mai multe ori, adevărata poezie e „dincolo” de principiile declarate în diverse manifeste și creată în afara lor chiar de semnatarii respectivelor proclamații.

Astăzi, în procesul milenar al dezvoltării/ modificării artelor este firesc ca interesul pentru avangardă, mai ales în spațiul estic postcomunist, să genereze acțiuni de restabilire a punților dintre fulminanta literatură a începutului de secol trecut și cea din contemporaneitatea noastră, punți arse de primitivismul agresiv al ideologiei comuniste și de perniciosul realism socialist, inchizitorial, ca „metodă de creație”, pentru care cultura însemna, întâi de toate, un sistem de interdicții. Aceste punți au fost construite și în ilegalitatea lit-subsolului (anti)sovietic sau întreținute imaginar-esteticește de așa-numita a treia literatură, care se orienta spre fenomene artistice izvodite la intersecțiile artei cu metafizica (probabil, aici s-ar înscrie și cazul românesc cu meditarea transcendentală, Pleșu, Dumitrescu, Șora, Sorescu, alții), precum au fost și trebuiau să mai fie suprarealismul, expresionismul, suprematismul, imagismul, simbolismul, futurismul, concretismul, curente între care existau vase comunicante, – atunci, în așa-numita epocă Represans (noțiune derivată din „comasarea” a doi termeni francezi: répression și renaissance). Apoi, astăzi, mulți autori din arealul postmodernismului creează, de fapt, în concordanță cu dezideratele avangardismului ca protest mobilizator, înnoitor, declanșator de idei originale, de stiluri... protestatar-re-creatoare. Ei mizează pe dinamica inventivității, ca propulsare a entuziasmului creator, nicidecum, obligatoriu, – optimist; intuiesc, descoperă și propun alte modele de univers artistic, modifică legile după care să se ghideze spiritul creator și cel critic, de o contemporaneitate intrinsecă sieși și nu mimată sau deformată din cauza unor fenomene anacronice, ieșite din atenția istoriei artelor. În spiritul operei lor, cei mai talentați autori tind spre pluralitatea planurilor estetice, spre un cât mai cuprinzător unghi de vedere, spre o amplă deschidere artistică, drept manifestare a democratismului în creația ce poate merge de la antic, tradițional, clasic, până la limbajul transrațional (zaum’) sau la paradoxul zen. (Iar de meditația transcendentală să reamintim...)

Drept rezultat, s-a ajuns la modificări de ordin canonic, de viziune paradigmatică, soldate cu geneza unui nou tip de conștiință artistică – cea a post-avangardismului, care devine partea structurală, componentă a psiho-dinamicii creatoare-receptoare-emițătoare a psihologiei noastre, a oamenilor, dar mai ales a psihologiei artiștilor acestei contemporaneități „imediate”, de la care – încolo mai are deschise durate (perspective), până să apară, inerent, alte modificări de paradigmă, de canon, ce vor fi diferite de cele ce ne sunt caracteristice nouă. Adică, sub aspectul corelării operelor celor mai valoroși avangardiști cu cele mai adânci timpuri ale lumii, cu mitocreația, cu alchimia limbajului, cu filosofia, cu știința în general, trebuie menționat că aceste opere conțin elemente active și decantate (deja!) ce reprezintă valori perene. Ca fenomenologie artistică, prin motricitatea sa... non-stop (!), prin faptul că, sub anumite aspecte, mai poate oferi exemple artelor (și... arterelor!) prezentului nostru, avangarda e înțeleasă și acceptată drept starea de spirit și de creație a transgresărilor de limite, mereu declanșatoare de sugestii întru inovație și originalitate.

UN INTERVIU DIN „CONVORBIRI LITERARE”

– Stimate Domnule Scriitor Leo Butnaru, vă rog să acceptați să începem acest dialog cu un autoportret literar...

– Propunerea presupune oarece riscuri, fiind din rândul ispitirilor delicate. Dacă aș (auto)portretiza doar... eu, unii ar putea spune că mă cam laud, alții ar trece pe sens invers, dându-se cu părerea că o fac pe modestul. Astfel că, pentru a evita sau doar pentru a atenua atare situație posibilă, îi voi lua de coautori pe unii buni prieteni, regretatul prozator, celebrul Fănuș Neagu, și delicatul, sensibilul poet Adi Cusin, din dreapta Prutului, și pe prietenul Arcadie Suceveanu, din stânga respectivului râu – râu... proverbial, să zic, prin frecventele, inerentele invocări; râu nedreptățit să ajungă hotar între români și români; râu apa căreia mi se pare mereu tristă, când trec podurile la diverse puncte vamale. Cândva scrisesem un monovers îngrijorat: „Prutule, să nu devii apa sâmbetei”.

Dar să revin la (auto)portret, la schița lui, care ar ieși de sub penele sau cărbunele colegilor...

S-a spus, cu prietenie și simpatie, că subsemnatul, cel care răspunde acum (sper, cu suficientă răspundere), e un spirit dezinhibat, ludic, care emană o energie debordantă. Arcadie sublinia că ego, poet al texistenței fiind, aș avea mâinile și picioarele mușchiuloase, ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice, trădând forță și vitalism. Barba scurtă ca de satir înmuiată în căruntețe pare să personifice ironia și persiflarea, iar limba izvoditoare de anti-parnasianisme se află non-stop în regim de replică. Iar Fănuș Neagu mă vedea/ percepea, nici mai mult, nici mai puțin, decât diavol cu barbă, scăpărând din copite de sidef la mijloc de rău și de bine într-o lume din scoarță de măr domnesc (îi recunoașteți metafora, stilul, nu? – l.b.), plutind pe creasta valurilor ce le înalță Prutul și că se vrea gladiator de destine (era un cuvânt la volumul meu de poeme intitulat chiar așa: „Gladiatorul de destine”, care în 1998 avea să fie menționat cu Premiul USR – l.b.), dar nu știe – mai zicea Nea Fane, – să și-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că L.B. e chiar poetul adevărat, care trăiește totul cu intensitate, încât s-ar crede că până și supărarea îi face plăcere. (Ei, n-ar fi chiar așa, însă e frumos spus – nu? – despre unul care se simte plasat între romanticele îndoieli de cândva și cele din viitor, dar fără a înceta să jinduiască secțiunea de aur – l.b.).

Ce ar mai fi de adăugat?... A fost declarat intergeneraționist între generațiile ce au respirat și respiră a secol XX și veac XXI. Cică, venit de la 80 de kilometri nord de Chișinău, a ajuns urbanizat sută la sută, modern sau poate hiper-modern și – uimitor! – chiar avangardist mereu uimit. Din țărani.

DIN CARTEA POEZIEI 2019

Leo ButnaruL

Leo BUTNARU

 Omnia

Pe lume se iscă teama că deja

ultima nu va muri speranța,

ci postmodernitatea...

Hai să dăm mână cu mână

(Discurs la Paris)

În lungul Senei – automobile torent

împărăția tobelor de eșapament

pe unde băteau agitat

dar glorios

tobele lui Napoleon

sau cele de la marginea ghilotinei din Piața Concordiei

anunțând șirul morților de rând

printre scândurile eșafodului șiroind, picurând

roșia viață a celor cu

sau fără de vină

situație în care pentru parizieni existau două posibilități: să

înfrâneze vocea sângelui

sau să o înțeleagă.

Prin locurile acestea cam totdeauna pornesc

sau poposesc destule evenimente

unele aproape mari

astea de obicei ascultând de ordine militare – la dreapta! la stânga!

stânga-mprejur! (e de constatat

renunțând la mai multe amănunte; e drept – lirice

dar totuși amănunte...) la

auzul vreuneia din aceste comenzi

un ins sau altul

o mahala de inși

sau chiar o jumătate de țară

luând-o pe drumuri greșite

dând nas în nas, frunte în frunte unii cu alții

însă o vreme fără a se dumeri că dânșii

au luat-o pe drumuri bizare.

Iar când le vine mintea la cap

unii cetățeni execută intuitiv o comandă contrară celei

pe care o credeau că-i duce spre glorie

revenind spăsiți acasă

purtând drapele în bernă

sau doar înfășurate pe hampă

sau ducându-le pe scuturi ca pe niște răpuși

dându-și seama că nu-și mai iubesc aproapele

că li-s zdrelite coatele de cât au dat din ele

lovindu-și-le unii de ale celorlalți

pe când se înghesuiau în goană după glorie.

                                                                     Iar eu

fiind destul de sensibil la fluxul de lumină sau de întuneric

la cursul timpului în urcuș până la amiază

și în coborâș spre seară

simt cu oarece liniște în suflet

că ziua de azi suferă deja mai puțin de insuficiența importanței sale

dacă nu istorice

cel puțin poetice – apariția prezentului discurs cred că i-a

                                        mai temperat nemulțumirea aici

la capătul Podului Alexandru al III-lea

dinspre care

în diagonală la stânga de la Turnul Eiffel

se află Ambasada Română

unde pot să dau mână cu mână etc.

Iar odată ajuns la Ambasadă

și dând mână cu mână cu excelența sa domnul ambasador

te încleștează – brusc! – o întrebare:

Curios totuși, nu? – când îngerul

se întâlnește cu omul

îi întinde acestuia mâna a salut?...

Pentru că

în ce-L privește pe Dumnezeu

nu se mai pune problema: de la Sfântu Petru în sus

probabil nimeni nu mai dă mâna cu omul...

Deci

frați români

hai să dăm mână cu mână...

Revista literară,

2018, Nr.8.

Pete de cafea

Poate că sunt simple pete

dar nu este exclus – vreo pictură întâmplătoare

operă de artă totuși

ce ține de minimalismul involuntar

mărturisind și ea oarece despre viața unui om care scrie

sau nu scrie poeme

ci doar mesaje de sporovăială pe FB

aceste mici contururi aproape brune pe

3-4 clape ale claviaturii computerului

precum cândva

pe clapele mașinii de scris

pete din cafeaua pe care

în tinerețile tale ți se părea

că o poți fierbe chiar la flăcările ce răzbat din nările

celor trei capete ale balaurului – de ce l-ai fi răpus

odată ce el mai putea fi de folos?

Cu anii

ai priceput că atare înțelegeri aleatorii a unor fapte obișnuite

duse spre hiperbole

spre nările balaurilor

sau în iatacul fetei de împărat

apăreau din cauza că erai terorizat (uneori

destul de prielnic) de hiper-imaginație

care nu ți-a trecut nici astăzi când

acum aici și astfel ți se pare

că pe sub băncile din parc

sau din fața blocurilor orășenești

vezi timpul ucis în amestec cu cojile de semințe de floarea-soarelui

sau de dovleac – timp ucis din neavând ce face

de florile cucului

pur și simplu de – ia ne mai odihnim și noi

ia mai stăm și noi de vorbă – timpul ucis în amestec

cu cojile negre de floarea-soarelui

sau cojile cafea-cu-lapte de dovleac

acestea putând fi probabil numite și florile-lunii....

                                                                                 Dar

odată ce suntem în sfera esteticului

a poeticului s-ar putea spune

de ce nu

oarecum mai nobil: flori de portocal

de magnolie?... 

                         (Întreb

sperând să nu fiu acuzat de discriminare

sau Doamne ferește! de rasism în

lumea botanicii...)

Sticle pe Styx

Styxul este apa pe care plutesc rătăcitoare

neluate de nimeni în seamă

cele mai multe sticle cu mesaje.

                                                  (Câtă speranță

câtă iubire conservate

închise cu dopuri!)

Pe alocuri

carafele șipurile eprubetele clondirele retortele flacoanele

butelcile mai mici

mai barosane

garnisite cu mesaje

plus alte vase – uneori chiar amfore! – care

se mai găsesc pe durata

și durerea vieții omului

plutesc-popândău pe Styx

încât

la o lopătare

la alta

vâslele lui Caron alunecă pe suprafața lucioasă a sticlăriei legănătoare

pe apele moarte...

Nu nu e greu de presupus ce scrie pe petecele de hârtie

din puzderia de sticlărie...

Între paradox și naivitate

Dacă un mort ar reuși să se sinucidă –

ar reînvia?

   

UN INTERVIU DIN „SUD-EST CULTURAL”

Leo Butnaru:

Pentru a te construi pe sine, e necesar să ai materialele necesare. Și tot tu să le elaborezi.

– Propun ca discuția noastră să aibă genericul „Filosofia faptei”, reamintind o idee memorabilă a semioticianului Mihail Bahtin. Astfel, pornind de aici, întreb: Cum a fost să te decizi de a începe, de a săvârși ani în șir, continuând și astăzi, această uriașă faptă, care înseamnă traducerea poeziei ruse, în special celei a avangardismului?

– Pentru a nu ne lăsa ademeniți de cuvinte mari, de... entuziasmul lor oarecum solemn, grav, să-l invocăm pe elevul Leo Butnaru care, în clasa a noua sau a zecea a școlii generale, ca din senin se pomeni ademenit de un poem al lui Esenin, „Березка” („Mesteacănul”), care adolescentului ce eram i se păruse că i-ar fi în puteri să-l românizeze. Însă nu a fost chiar așa, deoarece pe atunci abia începusem să citesc cât de cât deslușit în limba rusă, unde mai pui că în biblioteca sătească, de unde împrumutasem cartea cu poemul respectiv, nu se afla și un dicționar ruso-român. În fine, de... început, știu că am tradus acel text, îl aveam pe foaia (lucioasă, țin mine) a unui prim carnet de viitor scriitor. Mai apoi am avut poate că sute de blocnotesuri, caiete de note, însă, din păcate, cel cu prima mea încumetare de a traduce s-a pierdut. În facultate, am mai tradus ceva, însă nu din poezia rusă, ci prin intermediul limbii ruse – poeme de-ale tătarului Musa Jialil și a avarului Rasul Gamzatov. În ziarul „Tinerimea Moldovei” chiar se inaugurase o rubrică pentru junii traducători. Iar despre continuarea odiseei mele de traducător am mărturisit cu mai multe alte ocazii, documentate în cele două volume de interviuri, pe care le-am acordat timp de circa trei decenii, ambele apărute la Iași, primul intitulat „Interviuri din secolele XX-XXI”, al doilea, de la „Junimea”, – „A fi sau a nu fi? – acesta e răspunsul”.

Ușor nemodest și relativ concluziv vorbind, cred că am avut și vocație de traducător, încât muza poeziei se întâmpla să mă viziteze împreună cu prietena ei, muza traducerii. Și aceasta m-a ajutat în apropierea mea de poezie și a poeziei de conștiința, de firea mea, mai insuflându-mi și convingerea că traducerea literară e și ea creație sui generis. Apoi, grației și traducerii, cred, am intrat în domeniile poeziei de avangardă și a celei moderne, în care totdeauna m-am simțit în apele și... cernelurile mele.

Iar azi pot constata, după zeci și zeci de volume românizate din literatura altor țări, că aș fi, probabil, printre poeții pentru care arta traducerii (nu pur și simplu traducerea, ci arta acesteia) a intrat firesc și plenar în angrenajul componentelor universului lor creator și pe care, ca atenție, travaliu și responsabilitate, au tratat-o cu nimic mai prejos de arta creației lor originale.

– Apropo de avangardă. Ai tradus și unele opere, texte, cele cu predilecții distinct verbocreatorii, care nu sunt ușor de înțeles nici prea multor cititori de limba rusă.

– Așa o fi, pentru că literatura avangardei presupune un cititor cât de cât familiarizat cu această fenomenologie a curajului, inventivității, uneori – a epatării. De unde, în 1912, manifestul futuriștilor ruși „O palmă dată gustului public”.

Să ne amintim fie doar și de începutul acelui text fulminant, tulburător de... comoditate, confort și suficiență mic-burgheze: „Cititorilor, iată Noul Întâiul Surprinzătorul nostru manifest. Doar noi reprezentăm chipul Timpurilor noastre. Pentru noi sună cornul timpului în arta cuvântului. Trecutul e sufocant. Academia și Pușkin – mai neînțeleși ca hieroglifele”. Asta e: reprezentanții literaturii noi, avangardiste, care aveau să nu fie înțeleși, precum zici, de prea multă lume, considerau deja neînțeleasă literatura clasică.

– Unde mai punem că orice mișcare avangardistă din Rusia parcă ar fi mers contra tendințelor estetice generale.

– Estetice, dar și ideologice, precum aveau să remarce satrapii bolșevismului, care au și pornit a-i prigoni pe cei mai valoroși reprezentanți ai noilor tendințe în artă. Încă de june aflat pe prima sau a doua treaptă a scrisului artistic, știam asta de la vocile radio „de peste dâmb”, cum se spunea în URSS, în special din emisiunile Monicăi Lovinescu „Teze și antiteze la Paris”, din cea de la radio „Свобода” („Libertatea”), ce aveau genericul „Peste bariere”, care prelua un titlu de carte a lui Boris Pasternak, cu poeme din anii 1914-1916. Acest grupaj de emisiuni, azi, peste ani, îl are de autor, moderator pe Igor Pomeranțev cu care, acum un an sau doi, ne-am împrietenit și cu care comunicăm, din vreme în vreme trimițându-ne mesaje. Ar mai fi de punctat că Pomeranțev, născut în Saratov, și-a petrecut o parte din copilărie și tinerețe la Cernăuți, unde a absolvit Facultatea romano-germană din oraș important și pentru istoria, cultura română. Să ne amintim că a fost întemeiat de Alexandru cel Bun, chiar dacă naționaliștii ucrainenii mistifică datele.

Apoi, într-o anume măsură, ca tânăr jurnalist și scriitor, aflam unele lucruri și din samizdat (auto-editare) sau tamizdat (dincolo-editat), cum se spunea, pentru ca, peste ani, chiar să mă întâlnesc cu unii protagoniști ai mișcării artistice, estetice, dar și socio-ideologice ale acelor vremi, acelor evenimente, printre ei – Viktor Erofeev și Aleksandr Popov, cei care au lansat la Moscova, în 1978, almanahul-manuscris „Metropol”, comentat și condamnat vehement de autoritățile sovietice, Erofeev și Popov fiind excluși din Uniunea Scriitorilor. Cu ambii am corespondat, mai întreținem legături sporadice, Popov fiind, actualmente, președintele PEN Centrului din Rusia. Printre indezirabilii, ce aveau să-mi devină prieteni, a fost și regretatul Ghennadi Ayghi, care îmi spunea: „Leo, iartă-mi nemodestia, dar dacă mie nu mi se va acorda Premiul Nobel, poporul meu ciuvaș va dispărea”. Din păcate, la vârsta de 72 de ani, s-a stins în 2006. I-am tradus și editat trei cărți.

Evident, când am tradus din avangardism, m-am gândit la deloc puținii cititori din România, care sunt în genere familiarizați cu spiritul novator, rebel în literatură, deoarece țara noastă, limba noastră a dat lumii protagoniști ai experimentului artistic și filosofic în diverse branșamente. Să zicem, Tzara cu dadaismul, Ionesco cu teatrul absurdului, Cioran cu „întoarcerea pe dos” a filosofiei, Brâncuși cu contribuțiile sale definitorii la împrospătarea stilisticii în sculptura lumii. Adică, eu aduc avangardismul rus într-un mediu propice admiterii, înțelegerii și aprecierii lui. Dovadă ar fi, înainte de toate, solicitudinea mai multor edituri în care am publicat antologiile de gen ale literaturii ruse de la începutul și prima jumătate a secolului trecut – poezie, proză, teatru, manifeste, avangarda în GULAG, „Panorama poeziei avangardei ruse”, volumele de autor ale lui Hlebnikov, Maiakovski, Krucionîh, Dobîcin, Mandelștam, Ahmatova, Harms, Țvetaeva, Habias, Veciorka-Tolstaia, Pasternak, altele. Am continuat cu autori remarcabili din post-avangardismul rusesc, dar care au continuat, testamentar, aș spune, principiile și specificul lui – Ayghi, Satunovski, Pavlova, Kuprianov...

La o adică, traducătorul e și un profesor al literaturii din care traduce și pe care tinde să o facă oarecât cunoscută, familiară cât mai multor cititori.

– Știu că succesul tău de traducător i-a cam ațâțat pe unii invidioși...